Gustavo Dessal, Operaţiunea Afrodita
şi alte povestiri, traducere din limba
spaniolă de Tudora Şandru-Mehedinţi
şi Cornelia Rădulescu; prefaţă de Ion
Vianu, Editura Rao, Bucureşti, 2016,
272 de p., f.p.
Proza lui Gustavo Dessal
pare destinată anume
recitirii. Observaţia nu
are de-a face doar cu
împrejurarea că anumite
secvenţe ni se întipăresc
în memorie, ne urmăresc
cu tenacitatea unor obsesii
personale, invitându-ne să le
revizităm, ci mai curând cu
temerea cititorului că, în
nerăbdarea de a dezlega
misterul, a scăpat din vedere
ceva esenţial. La a doua lectură,
în schimb, detaliile vor fi net
privilegiate, jocul lor capricios
deschizând adesea căi de acces
către dimensiuni nebănuite
ale realităţii (interioare şi
exterioare).
Un indian în miniatură, pictat
manual, se află, de pildă, în centrul
unei întâmplări cel puţin la fel de
dramatice ca istoria soldatului de
plumb a lui Christian Andersen (Vin
indienii!); deosebirea constă în aceea
că, la Dessal, drama este a artistuluimeş
teşugar, reprezentant al unei
lumi condamnate să dispară. Remarcabilă
este, în debutul povestirii, abilitatea
scriitorului când vine vorba de
întreţinerea echivocului şi de alternarea
perspectivelor asupra unor regimuri
concurente sau complementare ale
realităţii.
O rochie uşoară, înflorată şi un
geamantan banal sunt accesoriile
umile care o singularizează pe eroina
din Operaţiunea Afrodita (una dintre
cele mai izbutite piese ale volumului),
pe fundalul forfotei iscate în portul
Pireu şi mai apoi pe vasul comercial
sub pavilion neozeelandez, de exodul
femeilor dornice să îşi încerce norocul
în Australia. Dincolo de manipularea
ironică a referinţei livreşti, de sorginte
clasică (evidentă chiar din titlu), este
de notat aici utilizarea abilă a efectelor
contrapunctice (alternarea planurilor
povestirii, jocul registrelor, hipnotica
succesiune a replicilor, în măsură să
capteze fluxul gândurilor şi al dorinţelor),
armonizate într-o povestire ce ar
putea sta oricând alături de „scrisorile”
lui Antonio Tabucchi din Se face
tot mai târziu, destinate şi ele să
celebreze forţa tainică şi capricioasă
a iubirii.
De altfel personajele feminine
din povestirile lui Dessal emană
aproape întotdeauna o undă de
magnetism, chiar şi atunci când suscită
oroare sau repulsie, întruchipând
teratologicul fizic ori moral. Greu de
uitat mi se pare, din prima categorie,
portretul Javierei Flotats, cu „laţele
ei de păr subţire şi unsuros”, „lipite
de frunte şi de obraji”, ascunzând
parţial „un chip cu urme adânci de
acnee, nişte buze subţiri şi adunate
înăuntru, de parcă gura n-ar fi
avut dinţi, şi un nas ce se limita la
două găuri de hârcă”(Urâţii), în vreme
ce a doua categorie este magistral
reprezentată de figura mamei detestate
din Nesomn. Descoperim aici câteva
dintre temele favorite ale autorului
(memoria culpabilă, ispăşirea,
jocul ipocrit al măştilor), pe fundalul
unei înspăimântătoare atmosfere
oedipiene. Iată un pasaj care nu mai
are nevoie de comentarii: „Eu îi smulg
o bucată de viaţă, ea îmi smulge alta
mie. Nu-i uşor să ne dăm bătuţi.
Suntem îngrozitor de puternici. Şi
ea e, şi eu. O să o mai ţinem aşa multă
vreme. Parcă am fi semnat un pact
de sânge, în care ne-am făgăduit
să prelungim duelul cât mai mult cu
putinţă […] Dacă ea s-ar preda, ar
deveni pentru totdeauna vrednică
de dispreţ, şi asta ar presupune o
scădere iremediabilă în stima urii
mele. Dacă eu aş fi cel învins, ea
m-ar devora cu dragostea ei, care
omoară pe o rază mai mare decât
orice resentiment al meu.” (p.94)
Chiar dacă am vrea să facem abstracţie
de împrejurarea că scriitorul este
dublat de psihanalist, asemenea
paragrafe ne aduc aminte amănuntul,
invocat de altfel cu insistenţă de
majoritatea comentatorilor.
Oricum ar fi, nu de foarte multă
subtilitate este nevoie pentru a realiza
că avem de-a face cu un fin cunoscător
al meandrelor psihismului uman (cu
deviaţiile şi paradoxurile sale
caracteristice), atras cu precădere
de problematica memoriei şi a
distorsiunilor ei. Doctorul Molina îşi
aminteşte de copilărie, Flori pentru
Solomon Ryan sau Doamna R. sunt
doar câteva dintre povestirile ce ar
putea fi invocate ca argumente în
acest sens. Ultima merită o menţiune
aparte, întrucât, povestită la persoana
întâi, amalgamează „simptomele”
unei obsesii erotice infantile – flashback-
uri recuperate de memoria
adultului – cu reflecţii asupra procesului
în sine al rememorării.
Câteva proze surprind cazuri stranii
(clinice, am fi tentaţi să spunem), de
monomaniaci (ca Tracey din Mamie’s
Blues sau Beltrán, din Prea mult roşu),
în timp ce altele ilustrează ca la manual
categoria prozei fantastice (Strigătul
lui Tunshi, Presentiment).
Din cele spuse până acum s-ar
putea deduce că, interesată mai ales
de individ şi de cazuistica interiorităţii,
proza aceasta ar manifesta o totală
indiferenţă faţă de problemele ce
preocupă societatea contemporană.
Nimic mai fals. Întâlnim în paginile
acestor povestiri – desfăşurate, după
cum remarca Ion Vianu în prefaţă,
pe toate meridianele lumii noastre
globalizate – aluzii cât se poate de
transparente la terorism, la drama
emigranţilor, la războaiele de gherilă,
şi nu în ultimul rând la condiţia precară
a muncitorilor ameninţaţi de spectrul
şomajului. Semnificative din perspectiva
aceasta se dovedesc atât destinul
„exemplar” al lui Bienvenido Orcajado
Anselmo, (navetistul umil care din
zidar devine, în clipa supremă, printr-un
capriciu al hazardului, prosper director
de bancă într-o altă diensiune), cât
şi existenţa chinuită a Fatoumatei,
lucrătoare cu ziua într-un abator
mizer, dintr-un ţinut nenumit, foarte
asemănător însă cu multe state din
Orientul Mijlociu.
Pe lângă evidenta polifonie şi
diversitate tematică, prozele lui
Gustavo Dessal vădesc, aşa cum
remarcam încă de la început, o
incontestabilă atracţie faţă de mister.
N-ar fi deloc exagerat să afirmăm că,
într-un fel sau altul mai toate mizează
pe o formulă detectivistică. Chiar
şi cele fantastice au ceva poliţist în
subtext. De fapt, foarte adesea autorul
argentinian combină cele două formule
(mărturie stă în primul rând povestirea
Urâţii, una dintre favoritele mele),
lăsându-se atras, cu forţă egală, de
tot felul de indicii sau urme, de
amprente materiale sau afective, aşa
cum îi stă bine unui scriitor care se
ocupă şi cu psihanaliza (şi vice versa!).
Întocmai ca Sherlock Holmes, ca
faimosul Morelli, amatorul de artă
evocat de Freud şi de Carlo Ginsburg,
de neîntrecut în deconspirarea falsurilor,
ca toţi şamanii, vânătorii şi psihanaliştii
care se respectă, scriitorul se dovedeşte
capabil să se folosească de indicii
marginale şi aparent insignifiante
pentru a deschide căi de acces către
dimensiuni neexplorate ale realităţii.
Un exerciţiu destul de riscant, trebuie
să o recunoaştem, şi, în egală măsură,
un test pentru orice autor de proză
scurtă. Unul pe care Dessal îl trece
cu succes, căci cele mai bune povestiri
din Operaţiunea Afrodita pot sta
oricând alături de cele ale unor Truman
Capote sau Antonio Tabucchi, fără
mari complexe de inferioritate.
O menţiune aparte merită
traducătoarele, Tudora Şandru-
Mehedinţi, respectiv Cornelia Rădulescu,
care – pe lângă faptul că au tălmăcit
cu artă povestirile lui Gustavo Dessal
în limba română – şi-au asumat şi
sarcina de a le selecta pe cele mai
reprezentative dintre ele, oferind
publicului posibilitatea de a face
cunoştinţă cu un autor mai puţin
cunoscut în spaţiul nostru cultural.
