Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Testiban rescrie un roman de Daniel Cristea-Enache


Un scriitor în mare încurcătură: iată eroul prozei Ficţiune şi infanterie de Costache Olăreanu şi, totodată, emblema ambiguităţii romanului. Odată cu profesiunea personajului, apar şi foşnesc în cartea tipărită filele manuscrise ale alteia, umplute sârguincios timp de doi ani pentru a fi apoi pierdute, regretabil, într-un parc. Apar, de asemenea, proiectele scriitorului, convingerile şi ezitările lui, ticurile caracteristice şi în general tot ceea ce însoţeşte, la suprafaţă sau în adânc, efortul de a crea o nouă lume, de hârtie. Victor Testiban, literatorul zăpăcit, dar nu fluşturatic, lipsit de succes, nu însă şi de ambiţii, este o definiţie mobilă a Autorului categorial, o imagine în mişcare ce reflectă sinuozităţile, sincopele şi reuşitele actului creator. Cu o remarcabilă inteligenţă artistică, Costache Olăreanu alege să construiască un personaj ,de intersecţie", la mijloc de veleitarism şi profesionalism, tinereţe şi experienţă creatoare, virtualitate şi notorietate. În Victor Testiban (spre deosebire de mult mai hârşitul lui confrate George Condeescu, pentru care literatura e o activitate de intensă producţie) se întretaie posibilităţile şi probabilităţile pe care fiecare scriitor se sprijină sau le înfruntă.

Altfel, de ce ar fi atât de pasionantă istoria unui autor care a pierdut manuscrisul unui roman şi se chinuie să-l rescrie? Fără conflicte puternice, în care să fie angrenate personaje consistente tipologic, fără vână epică şi date concrete ale unui timp istoric şi social, recognoscibil în rezoluţia realistă a paginilor, fără întâmplări spectaculoase, psihologii complexe şi serializarea unor experienţe (de)formatoare, Ficţiune şi infanterie se citeşte totuşi, în mod curios, ca un policier. Dacă nu unul al faptelor literaturii, atunci al proiecţiilor ei şi al ideilor-forţă care o pot justifica. Sau, mai dramatic, al neputinţei de a o scrie: ,A fost el vreodată artist, a luat viaţa en artiste? Nu atât prin cărţile lui, ci prin acea organizare a universului sensibil la scara unei cosmogonii proprii, prin trăirea autentică, nu mimată, a naturii. Nu, n-ar putea spune acest lucru. Un ecran permanent a stat între el, omul, şi operă, dacă operă se poate numi ce a făcut până acum. Între ceea ce a scris şi viaţa, convingerile şi preocupările lui s-a aflat mereu ceva străin, o linişte burgheză împăcată cu sine. Nici o idee până acum nu l-a făcut să nu doarmă. Muzica şi pictura l-au interesat doar pentru a putea spune că nu-i străin şi de alte arte. Când a citit filosofie mai mult a memorat doctrine şi curente, când a citit literatură grija lui a fost să se ţină Ťla ziť şi cam atât. În rest, a mimat. Da, asta a făcut! A mimat până şi indelicateţele faţă de propria-i soţie (trântirea uşii, nervii iscaţi din senin, Ťretragerileť bruşte). Cum ar putea exista un creator care să nu-şi ofenseze nevasta? ŤOperať lui e mai importantă decât orice pe lume." (p. 92). Comice şi serioase, deopotrivă, asemenea consideraţii... Costache Olăreanu utilizează constant această modalitate narativă şi stilistică, ridicând probleme grave cu aerul că nu o face şi depăşindu-le, apoi, printr-o ironie cordială. Înainte de a fi scriitor - sau poate chiar fără să fie unul -, Victor Testiban se comportă ca un creator în toată puterea cuvântului. Are ,inspiraţiile" şi gesticulaţiile artistului de elită, justificările pe care Opera (obligatoriu, cu majusculă) i le oferă, piedestalul familial şi social pe care, compunând-o, se aşează. Abia în acest punct descoperim o surprinzătoare tangentă a romanului la contextul în care a apărut. În 1980, anul ediţiei princeps, scriitorul generic era un personaj important în sistem, o figură de reprezentativitate şi aplomb, conturată prin tiraje ameţitoare şi consideraţia (fie ea şi scrâşnită) a activiştilor. În anul de graţie 2005, întreg acest eşafodaj al aspiraţiilor şi motivaţiilor lui Testiban se destramă de la bun început: a fi scriitor nu mai are nici un chichirez sub aspect de profit, iar a pierde un manuscris pare un gest cu mai mult sens decât acela de a-l redacta...

Despre ce era însă vorba în romanul pierdut? E greu s-o aflăm din cel pe care îl parcurgem. Contururile se modifică necontenit, povestea de dragoste de pe fundalul anilor '60 se mută în plin război mondial, evenimentele încep să se amestece şi firele ficţiunii să-l înfăşoare, tot mai strâns, pe derutatul autor. Ficţiune şi infanterie e un exemplu clasic de postmodernism literar, în care metaromanul apare şi creşte în exces, copleşind naraţiunea iniţială printr-o pletoră reflexivă. Tulpina firavă a intrigii se rupe. Nu mai contează ceea ce apărea în versiunea primă a romanului scris de protagonist. Lumea ficţională nu era şi nu poate fi turnată în calupuri incasabile, în forme indestructibile; ea reprezintă un permanent joc al aparenţelor, o nebuloasă în care autorul însuşi se pierde. Cel mai confuz dintre toţi ne apare artistul care a ,plăsmuit" o lume, nefiind acum în stare să o fixeze în memorie - şi pe hârtie. ,Nici eu nu mai ştiu ce e real şi ce e imaginat", recunoaşte el. Romanul interferează cu jurnalul, realitatea ficţională cu visul şi universul secund al lui Victor Testiban cu cel terţ al personajelor acestuia: generalul Arabolu, ispititoarea lui soţie mai tânără, avocatul şi omul de lume Jean Lalescu, ceilalţi eroi care fac, tot mai insistent, semne creatorului lor. Desigur că autoreferenţialitatea, intertextualitatea şi restul punctelor din programul postmodern sunt bine marcate şi exploatate în romanul cu fund dublu al lui Costache Olăreanu. Pagini întregi sunt date cu litere italice, titluri din bibliografia scriitorului (Dragoste cu vorbe şi copaci, Lupul şi Chitanţa) sunt menţionate şi împrumutate între personaje, iar Ficţiune şi infanterie, titlul cărţii de faţă, e comentat de Testiban şi preluat de întreprinzătorul Condeescu cu o justă intuiţie a impactului pe care l-ar putea avea. La final întâlnim şi bine cunoscuta buclă postmodernă, variantă narativă şi compoziţională a benzii lui Möbius. Condeescu citeşte amicilor primele pagini din cartea sa Ficţiune şi infanterie, iar debutul acesteia e identic cu începutul romanului scris de Costache Olăreanu, pe care, astfel, tocmai ce l-am încheiat.



Întrebarea legitimă este în ce măsură acest complicat (dar aproape banalizat astăzi) construct epic mai reţine în el şi un alt tip de romanesc decât cel care destructurează romanul. Joaca de-a creaţia dematerializată pe măsură ce autorul încearcă s-o închege nu poate dura la nesfârşit. Destui scriitori autohtoni, mai ales din generaţia '80, au căzut în capcana propriei ,abilităţi", desfăşurând iar şi iar golul, până ce s-au topit în el. În urma lor rămâne doar un zâmbet stupid-enigmatic, precum cel al pisicii lui Lewis Carroll. Costache Olăreanu reuşeşte să evite acest risc, folosind două instrumente diferite. Unul are, mai degrabă, consacrarea unei arme: ironia (când benignă, îngăduitoare, moale, când acidă şi greu de suportat) la adresa literaturii grele şi a scriitorilor ,de mare tonaj". Obsedantele probleme ale romanului politic, transfigurările şi arhetipurile, barocul, călcătura grea a romancierului abisal sunt prinse în câte un fragment maliţios şi savuros. Biet scriitoraş de schiţe şi povestiri, Victor Testiban (şi, citim în filigran, Costache Olăreanu) nu se poate compara cu autorul de forţă al anilor '70, aşa cum o bărcuţă va ieşi strivită din comparaţia cu un transatlantic: ,Vrând să fiu logic, devin simplist. Tratez subiectele Ťpe scurtť, ca şi cum m-ar goni cineva din urmă. N-am răbdare pentru portrete mai amănunţite, fug de monologurile interioare. Şi cum se poate scrie fără ele? Cărţile contemporane sunt pline de asemenea alunecări în străfunduri. Nu e roman să nu aibă zeci de descrieri ale stărilor sufleteşti, dacă nu cumva unele nu sunt decât asemenea descrieri. ŤVreau să ajung la Ploieşti, dar n-am baniť - şi de aici o sută de pagini." (p. 52).

Şi mai incitante sunt reflecţiile asupra literaturii, în special a celei realiste, căreia Costache Olăreanu pare să-i fi cunoscut toate secretele de fabricaţie. Romanul ce pretinde a ,reda" realitatea se opreşte, în fapt, la o limită foarte apropiată, convenabilă, într-un plan în care naratorul poate patina cu mai multă sau mai puţină graţie. Descrierile, oricât de realiste, nu sunt niciodată exhaustive, portretele atât de elaborate echivalează cu nişte schiţe palide, ,anatomistul" vieţii mai curând o ascultă cu stetoscopul decât o disecă. A trece dincolo de suprafeţe, a pătrunde în compoziţia şi structura fiinţelor, a lucrurilor, a lumii, ar fi într-adevăr o probă convingătoare de realism. Numai că, observă Testiban, ,vrând să despici, să analizezi, să nu mai rămâi la suprafaţa lucrurilor (descrieri oricât de frumoase, dar plate) intri în străfunduri, în moleculele bucăţii de zahăr, ca şi în intestinele vreunui personaj (...) cum să rezişti tentaţiei de a intra măcar pentru o clipă într-un lucru, oricât de neînsemnat? Drama unui adevărat artist e că trebuie să dea deoparte toate aceste intenţii şi să rămână logic, pentru a fi înţeles, că ceea ce scrie el pentru public e o infimă parte din universul sfărâmat de ochiul său cercetător." (p. 117). Realismul consecvent este, atunci, unul ,letal", cu formula plastică a lui C. Stănescu; personajele se sufocă în plasa unei cercetări şi a unei descripţii prea minuţioase. Prin urmare, dacă e preferabil să ne oprim pe suprafeţele netede, de ce n-am recunoaşte-o, conştienţi fiind nu numai de forţa, ci şi de limitele realismului? În Ficţiune şi infanterie nu se întâmplă mai nimic, prozastic şi prozaic vorbind. Se meditează, în schimb, în mod substanţial la condiţia scriitorului şi a literaturii.

Nu am de unde să ştiu cum era romanul pierdut de Victor Testiban; dar acesta scris şi semnat de Costache Olăreanu mi se pare scăpărător de inteligenţă, subtilitate şi umor.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara