Ion Pop,
Casa scărilor,
Editura Cartea
Românească,
Bucureşti,
2015.
A trecut aproape neobservat
volumul lui Ion Pop, Casa
scărilor , o colecţie
impresionantă de crochiuri
şi decupaje ironictandre
ale unei realităţi
tot mai palide. Nu mă
miră acest refuz al cronicarilor
de a vorbi despre o asemenea
apariţie editorială. Până la
urmă, nu e chiar la îndemână
să scrii despre unul dintre cei
mai valoroşi critici de poezie
din literatura română postbelică.
Riscurile sunt multiple, pendulând
între tentaţia demolării ignobile
şi un soi de letargie admirativă
fără discernământ. Cu toate
aceste precauţii, cred că volumul
de faţă reprezintă una dintre
cele mai bune cărţi de poezie
ale lui 2015.
Autoreflexivă e însăşi metafora
care dă titlul cărţii: casa scărilor e
expresia concretă a anticamerei morţii.
Poetul, lucid contemplator al propriului
trecut, caută în imediatul locuibil o
zonă de „trecere”, unde voluptatea
bilanţului să poată încă fi rostită, cu
voce tare, de pe poziţia supravieţuitorului.
Apropierea finalului se trăieşte în
discreţie, însă autorul, cu grija pedantă
de a nu cădea într-un lirism desuet,
rupe acest discurs poetic şi dinamitează
concluziile într-un mod pe cât de
surprinzător, pe atât de eficient: „Am
tăcut, în sfârşit, / m-am simţit
dintr-odată / singur. / Acolo, în casa
scărilor, / acolo, la trista scară unu pe
unu, / cu vopseaua de ulei scorojită
a zidului, / lângă câteva ţevi şi calorifere
ruginite / pe cimentul rece, cu damful
de mucegai / urcând dinspre subsolurile
umede. / ş…ţ Şi mi s-a părut, vai, încă
o dată, / că te aud chiar pe Tine,
Doamne, / înjurându-mă. Chiar
aşa, / înjurându-mă, pur şi simplu, /
de dumnezeii mamei.” Pe de altă
parte, e foarte pregnantă în volum
ideea anulării tragismului prin adoptarea
unei atitudini de sfidare vioaie şi
printr-un haz de necaz cu efect
desolemnizator. Totul e ludic şi autopersiflant
în aceste imagini cu un
aproape imperceptibil substrat traumatic:
„Cum să nu profiţi, dacă tot ţi-ai frânt
mâna / alunecând, bătrânel ridicol,
pe o zăpadă / de numai doi centimetri,
/ să scrii un demn poem, chiar cu
mâna stângă?” Disoluţia e, de asemenea,
conotată metaforic; trăită ca simbol
al prăbuşirii iminente, ea trebuie
asumată cu acuitate, pentru a desluşi,
îndărătul fiziologiei, semnele clare
ale suferinţei metafizice: „Foarte
ruşinat, nu de mult, / am mărturisit
/ că mă cam bate vântul / şi că mă
împiedic prea des, / ca şi cum aş fi
beat, / că vertebrele mele se-mprăştie
/ ca nişte zaruri, în toate părţile, /
cu ecouri urâte, de gemete.”
Cititorul nu poate scăpa de senzaţia
că volumul Casa scărilor are valoarea
unui testament liric. În lungul proces
al rememorării, aproape toate elementele
care până mai ieri compuneau scheletul
unei vieţi fericite preiau acum încărcătura
simbolic-dureroasă pe care le-o imprimă
autorul. Nu din masochism se întâmplă
lucrul acesta, ci pentru că aura nostalgiei
augmentează involuntar bucuria unui
trecut aproape mitic. Proiecţia anilor
de atunci în prezent suferă o transfigurare
emblematică pentru cel care, astăzi,
e martorul propriei dispariţii lente:
„S-a întâmplat ca, trecând / după
ani mulţi prin satul meu, / să nimeresc
în faţa casei / în care m-am născut (ea
altcuiva) / tocmai la ora / când cineva,
urcat pe-acoperişul / cu sure, vechi
pătrate de-ardezie, / le desfăcea încet,
punând / în locul lor nişte ţigle roşii.
// Habar nu avea / că jupuia / câteva
ceruri de deasupra mea. / Şi nici nu
se auzea ţipătul.” De altfel, francheţea
mărturisirii e un scop declarat al
întregului volum, din moment ce
efectul programatic al demersului liric
este rostit în mod explicit: „După atâtea
ocoluri metaforice / şi zumzet al
conotaţiilor, / nu mi-a rămas, în tăcere,
/ decât să spun lucrurilor pe nume.”
Cu un ton când benign zeflemitor,
când viril-confesiv, Ion Pop scrie aici
un volum al sensibilităţilor ultime,
dezvăluite cu convingerea că nu mai
e, în fond, nimic de pierdut. Sarcasmul
devine armă a propriei salvări, versurile
(impecabile ca mici naraţiuni lirice)
par fotografii în sepia ale unei memorii
selective şi duioase, iar poezia devine,
din aceste motive, matricea perfectă
în care intră pe rând nevroza, bucuria,
speranţa şi uitarea. O carte absolut
remarcabilă, din care îmi permit,
în final, să citez integral un poem
răvăşitor şi sublim: "Mă uit la cămăşile
mele / adunate prin ani, / aşezate pe
umeraşe, parcă ar fi / în marş, aliniate,
în pas tăcut. / Trupul meu nu e în
ele, mi-l pot / numai imagina, / cu
inima mea veche, bătând / în dreptul
buzunarelor stângi. // Par că se umflă
totuşi, din când în când, / uşor. //
Ca la o adiere de Dincolo."
