Terézia Mora (n. la Sopron în 1971) trăieşte din 1990 la Berlin. Romanul în toate zilele elogiat de întreaga critică literară din Germania imediat după apariţie (2004) e construit ca un labirint în proză. Autoarea se joacă ironic cu "rolul scriitorului", schimbă razant perspectivele naraţiunii, aşază accente filmice, aducând în prim plan o lume vitală, violentă, ciudată şi neurastenizată - expresie a frământărilor sfârşitului de secol 20 european. Fără a politiza evenimentele (una din marile calităţi ale romanului) - acestea exprimă multe din problemele destinelor individuale legate de transformările fundamentale întâmplate la sfârşitul veacului de curând încheiat. Personajul principal, Abel Nema, în jurul căruia se ţese substanţa epică a romanului ca într-un puzzle, azilant dintr-o ţară estică, deşi plin de calităţi, ratează - prin aceea că nu găseşte calea spre semeni, nu e nicăieri acasă, viaţa în exil funcţionează doar aparent. Cele zece limbi pe care le învaţă în laboratorul lingvistic şi ajunge să le stăpânească perfect, fără accent, nu fac decât să-i umple golul interior.
Romanul este în curs de apariţie la Editura Humanitas.

... Dacă Ilia se mai afla, în general, încă în oraş, nu se ştie. în cele din urmă plecă şi Abel.
El luă trenul. Hoinări cu necunoscuţi prin provincii necunoscute. Uite, cum aleargă copacii. Unele sate ca legate fedeleş între o mulţime de cabluri. Pentru că abia dacă avea bani, luă trenurile încete, dar altfel, nu pierdu timpul. Se duse direct la gara potrivită.

Era vară, ca şi atunci, gara plină de o lumină portocalie. Pe două nivele plus subsolul stăteau, mestecau, zăceau bărbaţi între bagaje, aşteptau o plecare sau locuiau aici. Atenţie, să nu calci pe cei adormiţi, să nu deranjezi un picnic, Bora trecu printre ei, de la hala pieţei în direcţia troleului. în râuri, de pe peroane se încrucişau şi mai mulţi oameni cu şi mai multe bagaje, trebuia să schimbe mereu pasul, o adevărată migraţie a popoarelor. Mai târziu, gândi ea, erau amândoi de o bună bucată de vreme în mişcare în aceleaşi încăperi, el undeva traversând oblic, pentru că n-a trecut mult timp, cumpărăturile erau încă în pungă pe masă, papucii de lemn, din care tocmai ieşise, nu se răciseră, când el sunase la uşă.
Ea rămase desculţă în prag, etajul întâi pe dreapta, uşa verde, placa ovală emailată: Nr.3
Pe cine căutaţi?
Numele meu este... spuse Abel. Sunt fiul lui...
Isuse, spuse ea şi-şi răsuci degetele desculţe pe piatră.

Pentru început te aşezi poate la masa din bucătărie, aici, doi paşi îndărătul pragului, aşteaptă, dau deoparte punga. Prin uşa de sticlă pătrunde puţină lumină naturală din curtea interioară, tocmai ajunge până la masa la care stau, restul încăperii lunguieţe se află în întuneric. în fund se zăreşte perdeaua albă a duşului.
Nu asta era perdeaua îndărătul căreia se ascunsese atunci Andor. Era cămara ce se afla chiar lângă toaleta pe care o folosise Mira. Şi-a putut auzi soţia urinând. Bora se duse la muncă sau la cumpărături şi se prefăcu să nu vadă automobilul albastru care sărea în ochi, aflat câteva case mai departe, pe stradă. Băiatul părea că suferă din cauza căldurii, şedea ghemuit pe bancheta din spate. în cele din urmă, două zile mai târziu, când se aflau încă aici, vâzând cum femeia intră pe scara cârciumii din beci, în timp ce băiatul rămase în maşină, ea deschise uşa şi strigă: dispari din casa mea.
Ce, spuse Andor, acum imediat?
Fire-ar să fie, spuse Bora.
Când Andor păşi în stradă, se clătină şi clipi în arşiţă. Băiatul de pe banca din spate tocmai închise ochii. Mira se aşezase pe un scaun la răcoare. Când se ridică iar şi ieşi, strada era goală.
îmi pare rău, spuse băiatul. Că am închis ochii.
Nu, spuse Mira, mie îmi pare rău.
Dacă Andor văzuse maşina de culoarea cerului nu se ştie. Spatele său în strada laterală, pantalonii săi suflecaţi sclipiră în soare. Sau poate că am visat toate astea. Uite-te înainte, îi spuse Mira lui Abel, altfel o să ţi se facă iar rău.

Bora e de părere că a fost vorba doar de secunde. îmi pare foarte rău. Ultimul lucru pe care l-a auzit despre el, este că a fost angajat împreună cu alţi patruzeci pe un şantier naval în Franţa, dar asta era cu ani în urmă, şi cine ştie, dacă e în general adevărat. N-are habar de construcţia de vapoare. Nu, pe câte ştiu. Pe de altă parte. Totul e posibil. Andor, orfanul cu douăsprezece mame. Una după alta şi parţial în acelaşi timp.
îl priveşte pe băiat: statură înaltă la nouăsprezece ani, ceva mai uscat, mai palid, mai distrat, de cum ar fi fost normal. Poţi recunoaşte semnele călătoriei de douăsprezece ore cu trenul pe care o are în urma sa, mai mult încă, poartă şi acest miros, mirosul trenului, de care nu va scăpa cu totul niciodată. Are ochii tatălui, care aici în întuneric par negri, dar Bora ştie, în realitate au culoarea unui cer mânios: violet şi gri. în trăsăturile sale, adormită, răzbate licărind mama, dar esenţial e totuşi altceva, despre existenţa căruia el nici măcar nu are habar, ceea ce, cu atât mai mult, ştie Bora. Acest nu-există-un-cuvânt-pentru-asta, această provocare pe care o emană, care trezeşte în fiecare din cei pe care-i întâlneşte o nervozitate, dorinţa imperioasă de a voi, într-un fel sau altul, să aibă de a face cu el.
Cât timp a fost în doi această, să o numim: însuşire, nu a ieşit în evidenţă.
Era eclipsat de celălalt. Poate că era şi prea tânăr. Dar acum, spuse Vesna după desert, e bărbat. Deja în timpul primei lui călătorii singur cu trenul, sensibilizate parcă de un buton, toate privirile erau îndreptate spre el. Se străduise să privească afară pe geam, dar la noi, poţi face orice, citeşti (doar ca exemplu), exclus să fii lăsat în pace. Oameni drăguţi, companioni de călătorie, mai cu seamă mai vârstnicii, i se adresau familiar: cine eşti, fiule, de unde vii, unde mergi? Să-şi potrivească adecvat scopului timiditatea cu care era înzestrat natural, chiar exagerând ceva, totuşi mereu cu politeţe, alunecând de la adevăr spre minciună: vin din S. La rude. O mătuşă.
Aşa? întrebă bărbatul în civil. Era deja pentru a doua oară controlat în acelaşi tren. între timp fiecare din vagon ar fi putut spune la fel de bine povestea. Aşa? întrebă bărbatul în civil. Cum se numeşte mătuşa şi unde locuieşte? - Ce e? N-a înţeles întrebarea? Doar e în stare să inventeze un nume şi o adresă.
Daţi-i pace băiatului, spuse femeia în vârstă de vizavi după al treilea control. Tocmai şi-a dat bacalaureatul, îl cunosc, e băiat bun, lăsaţi-l acuma să meargă la mătuşa lui.
Civilul se uită cu atenţie la legitimaţie, apoi încă o dată la el, de parcă ar fi vrut să-şi memoreze exact acest obraz. După ce acesta, în cele din urmă, plecă, femeia în vârstă îi dărui lui Abel o bucată de ciocolată. Cum te cheamă, fiule?
Aşa mergea, aşa va merge cu toţi şi în viitor: iubit sau omorât. La Bora e valabilă prima variantă. O familie există cu siguranţă pe undeva, spune ea consolator, dar chiar în timp ce o spune, e atât de geloasă, încât vocea i se frânge. Ea vrea să-l păstreze pe acest băiat, ea, ea, ea, să-l lege pe loc de ea, să aibă grijă de el, să-l ajute, să acţioneze pentru el, să-l... Asta-i curată nebunie.
Abel scutură din cap.
Mulţumesc, nu vrea să mănânce nimic.
De băut?
Măcar la asta încuvinţează cu capul. Şed la masa din bucătărie, el cu spatele la uşă, ea în faţa lui. Ea bea vin, el apă şi şnaps. Se face seară. Ciudat, se gândeşte Bora, abia că a fost dimineaţă. Ea e tot desculţă, alcoolul din stomacul ei eliberează porţii fine de căldură. Tânărul de pe scaunul de vizavi nu se clinteşte. Aprind boilerul pentru tine. A dat din cap, sau nu? Zgomotele serii. Vecini, paşi, pantofi, chei, comutatoare de lumină, apă, ghivece cu flori. Pisici, porumbei, un care copil plânge, un cântec de leagăn. Un radio cu paraziţi, melodii populare, stridente fără başi. Felinarul din faţa casei care se aprinde sfârâind. Maşini, portiere, înjurături, pietoni. Femei, bărbaţi. Grătarul uşii de fier a magazinului alimentar de alături. O bormaşină, o fereastră care se deschide. Bărbaţi pe un maidan din apropiere, aruncând cercuri de plastic câinilor lor. Fluierături peste beton. Un grup de bacalaureaţi. Trupuri, chemări, râsete. Mai târziu o orchestră repetând. New World Symphony. Adagio. Mai târziu televizoare. Mai târziu linişte. Mai târziu oameni beţi, apoi iar linişte. Aprinderea şi stingerea boilerului de gaz. Acum poţi să te dezbraci. Apa e caldă.
Limba i s-a făcut grea după lunga tăcere şi băutură. Mă culc.
Ea îi face un culcuş din pături de lână, unde e loc, la celălalt capăt al covorului, între uşa closetului şi masa de scris, ea se culcă în pat. închide ochii şi se gândeşte dacă să se prefacă adormită când el va intra, sau dimpotrivă, să-i vorbească, şi dacă el bănuie că ea are deja şaizeci. Aproape. Femeia Bora se gândeşte la sex cu fiul bărbatului, a cărui primă iubire a fost ea, şi - alcoolul sau altceva -: îi urcă lacrimile în ochi. Dar înainte de a putea urca până sub pleoape, adoarme.
Trezeşte-te! Trezeşte-te!
Uşa spre curtea interioară e larg deschisă, fereastra la cameră de asemenea, dar n-ajută nimic, aici nu poţi face curent.
Trezeşte-te! Trezeşte-te!
Îi pălmuieşte sălbatic obrazul. El şade tot pe scaunul din bucătărie, cu umerii şi capul sprijinite de perete.
Doamne, doamne! Sughiţă ea, apucă fierbătorul de apă care se află pe plită, cu cealaltă mână apucă un ziar, îi face vânt, îl lasă să cadă, ia apa, îi spală fruntea. Doamnedoamnedoamne.
Apa îi curge în ochi. E apa în care a fiert ouăle în ziua anterioară, are sare şi oţet, dar poate tocmai asta e bine, pentru prima dată se mişcă: strânge ochii, şi parcă ar fi şi gemut. Totul pe obrazul lui are aceeaşi culoare: ceară.
Trezeşte-te, strigă Bora. Trebuie să te trezeşti! Ştiu că doare, dar trebuie să fii treaz! Gazul. Mă auzi?
Nu se mişcă. în tot cazul, respiră. Bora tuşeşte, tusea se transformă în suspine, pe care şi le reprimă. îl apucă de subţiori. îl trage de pe scaun, scaunul se răstoarnă, zgomotul face ecou în curtea interioară. Trebuie să se întoarcă cu el, pentru a putea încape între masă şi plită, se agaţă de mânerul fierbătorului, îl răstoarnă de pe masă. înainte de a ateriza pe podea, acesta cade pe coapsa lui Abel, restul de apă se scurge în cracul pantalonului, o bucăţică de albuş naufragiază pe stofa întunecată.
Blestematul de boiler, pe care l-a aprins pentru el şi l-a uitat. Probabil peste noapte s-a stins flacăra. Când dimineaţa voi să deschidă ochii, abia dacă putu, deşteptătorul suna, de când oare, de obicei mă trezesc înainte, şi dacă ar fi uitat să-l pună, nu s-ar fi trezit poate niciodată, dar aşa îşi sili pleoapele să se deschidă, direct înainte, în durerea îngrozitoare de cap, totul, ochii, urechile, mucoasele nasale ca răzuite, gura căptuşită cu metal, adăogată la asta ameţeala, practic în patru labe în bucătărie, şi de atunci încearcă să-l trezească.
îl târăşte peste podeaua de piatră la uşă, gâfîie, îi e greu. Sunt numai câţiva paşi până la prag, totuşi, am crezut că nu voi reuşi niciodată. Degetele ei se înfig adânc în subsuorile lui, în sfârşit la uşă, îi culcă acolo, cu atenţie, din căuşul palmelor, capul. Pragul se află acum sub ceafa sa, capul afară, în coridorul casei, din uşa vecinei poate fi văzut, Bora îl arată, acolo, capul ăsta, care zace aici, şi vă rog, chemaţi imediat salvarea. Şi societatea de gaze? întreabă vecina. Bora clatină capul.
în asemenea cazuri trebuie să anunţi societatea de gaz, spune o altă vecină.
în sfertul de ceas, cât durează până vine salvarea, fiecare dintre aceia care se află acasă, stă pe palierul rotund şi se uită în jos la capul care zace pe coridor, pe ştergătorul de picioare, lângă raftul cu flori.

Minuni

Bună ziua, v-am omorât fiul.
Nu.
Doamnedoamnedoamnedoamne, spuse Bora fugind în sus şi în jos, în spital - să vorbească cu cineva, doctorii nu au timp, o practicantă pistruiată examinează conştiincios situaţia, măsoară pulsul şi tensiunea, pare a nu şti ce să spună, vorbeşte liniştitor -, apoi traversează oraşul, spre casă, acasă. Cercetarea lucrurilor lui, scose la iveală un număr de telefon cu prefix din străinătate, după el în paranteze: (La şcoală). îşi notă numărul, mototolind propria hârtie, se mişca în sus şi în jos, tocul mânjea. Să sune, să nu sune. în sfârşit îi veni în minte, chiar dacă i-ar reuşi s-o informeze pe Mira, nu e nimic ce aceasta ar putea face. Să vină aici? De parcă asta ar merge atât de simplu, asta nu mai merge atât de simplu, de cele două zile de când doarme, zvonurile la gară s-au dublat, dacă asta ar putea fi în general posibil, va fi război, sau e deja unul în curs. Doamnedoamnedoamne.
Se aşeză pe scaunul de bucătărie pe care şezuse mai înainte, vizavi de el. Ajunge doar, dacă o anunţ, când va fi mort. Halo, v-am ucis fiul.

Prime bjen esasa ndeo, spune băiatul. Prime.
Cum?
Songo. Nekom kipleimi fatoje. Pleida pjanolö.
Ce spune? Soră, auziţi?
Trei bărbaţi, fiecare dintre ei i-ar putea fi tată, unul chiar bunic, adunaţi în jurul patului. Poartă pijamale, halate şi pansamente. Se apleacă peste el ca sălciile. Sora împarte cu trupul ei ramurile, alunecă mai aproape, îi atinge fruntea.
De vină e doar febra, spune ea. E străin.
Crezi că înţelegi ce spune, şi apoi totuşi nu înţelegi, spune unul, cel mai tânăr, care poată un halat de baie vărgat. Cuvinte nemţeşti, ruseşti. Pe celelalte nu le înţeleg. Ceva şi în limba ţării.
Stau aici. Mai târziu cel mai în vârstă se aşează, pentru că a obosit, alături pe pat. O vreme băiatul nu mai spune prea multe. Mai târziu începe din nou. Cei trei aşezaţi, sau culcaţi în paturile lor, trag cu urechea. Uneori pot fi înţelese cuvinte, dar în general...
Avju mjenemi blest aodmo. Bolestlju. Ai.
E aici cumva camera unde se aduc muribunzii? întreabă vărgatul, privindu-i pe ceilalţi doi cu ochi strălucitori. Hm? ce părere aveţi? (Rânjeşte.) Cred că ştiţi bancul cu camera mortuară?
Ceilalţi doi mormăie. Bunicul îşi trage pătura peste picioarele goale.
Ştiţi bancul cu camera mortuară? o întreabă vărgatul pe soră.
Sora nu răspunde, măsoară pulsul lui Abel.
Oricine ştie bancul cu camera mortuară, spune al treilea bărbat.
Nu vorbiţi prostii, spune sora. Nimeni nu moare aici.
înfăşoară strâns pătura în jurul lui Abel. De parcă ar fi fost necesar. De parcă acesta s-ar fi mişcat.
Dar ce are?
Sora ridică din umeri.
Abel suspină.
A suspinat.
După aceea: nimic. Doarme.

Trei zile în care starea lui nu s-a schimbat substanţial. Febra urcă şi coboară, după plac. Uneori vorbeşte, mai ales la început, spre sfârşit e tot mai liniştit, suspină doar, când în sfârşit, a treia zi, se trezeşte. La patul lui se află trei bărbaţi mai în vârstă.
Hei, spuse cel mai tânăr în halatul de baie vărgat, care vorbeşte limbi străine. Ei, eşti treaz?
Ia uitaţi-vă. Doamne, ce ochi are băiatul.
înţelegi ce spun? întreabă vărgatul.
Cu întârziere, dar încuviinţează cu capul. Cei trei bărbaţi izbucnesc literalmente în urale. înţelege! îi spuseră şi alte fraze, el are la fiecare dintre ele o expresie de parcă ar fi fost o revelaţie, şi la sfârşit încuviinţează de fiecare dată, de parcă ar fi pus punct. Da, da, da, da.
Nu vorbi, spuse Bora, îl sărută, îi turti capul între sâni. Nu vorbi, nu vorbi, nu vorbi.
El nu spuse nimic. Pentru început doar ascultă. în ultimii ani aproape că uitase limba maternă a tatălui său. Borei nu-i spusese mai mult de trei fraze într-o limbă stâlcită, acum însă, fiecare cuvânt, fiecare frază pe care o auzea, şi-o înterioriza imediat, şi chiar dacă nu înţelege încă totul, deja remarca unde făceau o greşeală, el vede în faţa ochilor construcţiile de parcă din gurile pacienţilor colocatari, ar fi crescut mici rămurişuri. îi priveşte cu intensitate. Totuşi, cumva, mormări bunicul spre cel de al treilea bărbat, prea mi se uită lung într-un punct fix.

Mai târziu Abel o întrebase pe Bora dacă-i poate împrumuta câteva monede sau o carte de telefon pentru o convorbire internaţională, şi ea fusese atât de fericită, încât nici nu băgase în seamă modificarea din gramatica şi pronunţia sa.
Fără să ştie ce ar fi vrut să-i spună, o sunase pe Mira.
De parcă ar fi rămas fără suflare: Unde eşti? L-ai găsit?
Nu.
Dracu să-l...! Unde eşti? Eşti la ea? Rămâi acolo, sau du-te altundeva, caută-l, dacă poţi, puiul ăla de căţea, odată doar când ai nevoie de el! dar nu te mai întoarce aici (ea izbucni în lacrimi:) Doamne Dumnezeule, studiul tău! (încetă să plângă. Mai departe, agitată:) Ai primit o chemare de recrutare. îi adună pe tineri din autobuze şi din tramvaie. Auzi, spuse Mira, ai ceva de scris? Notează-ţi asta.
îi dădu un nume. Adresă, număr de telefon, n-are din păcate. Locuieşte în B. Să încerce în B.
Un nume străin pe dosul biletului Borei.
L-ai scris?
Da, spuse Abel.
Tăcere.
E totul în ordine?
Da, spuse Abel.
Ascultă atent în receptor, din care se auzeau o duzină de alte voci. în afară de acestea, auzea vocile din coridorul spitalului şi din saloane, televizorul în camera de TV, era fixat pe un post ce vorbea englezeşte.
Cred că a închis, spuse Bora blând, îi luă receptorul din mână, îl agăţă. îi cuprinse umerii cu braţul şi-l conduse iar înapoi în salon.
Ce s-a petrecut în creierul lui Abel Nema în aceste trei zile, nu se poate exact exprima. El însuşi nu are o amintire a faptului, poate doar o părere. Ca şi când cineva ar fi împins mereu, încoace şi încolo părţile singulare, disparate ale jocului, până când, o cu totul altă, nouă imagine, se alcătui. Astfel, ceva organiză, reorganiză şi reorganiză iar, până când labirintul înţelegerii sale de până acum, în mod egal dotată şi dezinteresată, pentru toate materiile, a lui Abel Nema, cu tot ce jucase vreun rol până acum, bălmăjeala de amintire şi proiecţie, trecut şi viitor, ce înfunda coridoarele şi făcea încăperile să vuiască, s-a depozitat undeva în dulapuri secrete în perete, şi acum el, golit, era pregătit pentru a-şi însuşi unicul fel de ştiinţă: aceea a limbii. Aceasta este minunea care s-a produs cu Abel Nema.
O tăbliţă de marmură voi dona şi virtuoasă de acum înainte voi fi, spuse Bora, şi-i pregăti un pachet cu merinde.