Andrei Doboş,
Valea rea,
Editura
Cartea Românească,
Bucureşti, 2015,
72 pag.
Citesc Valea rea verificând ce
nu mai este valabil din ce
spuneam despre Inevitabil
(2011). Cartea de atunci venea
după Mănăştur story (2007)
şi Apă tulbure, antifoane etc.
(2009), furnizându-mi date
pentru a descrie nu notaţia în cheie
minoră a detaliului cotidian şi
preferinţa pentru marginalitate,
cât poemul ca experiment ascetic
şi situarea în aşteptare, o aşteptare
rezonând în siajul lui când scriu,
aştept, din şirurile frânte bacoviene.
Poemul îmi părea o hârtie de turnesol
calm-indolentă („în fotoliul închiriat / stau
nemişcat şi lumea-mi stă la picioare”),
scufundată în forfota lumii şi a lucrurilor,
cu speranţa că, în cele din urmă, cele cinci
simţuri scoase din amorţire vor revela un
sens. Privilegiate, simţurile culturale,
văzul şi auzul (Valea rea le repune la lucru:
„timpane atente, vedere periferică / brici”).
Metoda predilectă: întoarcerea la senzaţii
prime şi primare, experienţa de grad zero
sub o vedere inocentă conservată anume
(citesc în Valea rea: „nu ne-a educat nimeni
/ să ascultăm în tăcere / să fim singuri /
sub clopotul cerului / cu vinişoarele din
frunze / cine ne-a arătat / cum înfloreşte
ceaţa / şi se desprinde ca bumbacul / în
visul unui copil?”). Îmbufnat-senin, A.D.
se dedica proiectului captării prin simţuri
a ceva ascuns de aparenţe.
Ei bine, Valea rea nu iese cu totul
din această alertă amorţire, nu răstoarnă
ocheanul, nu orchestrează simfonii şi
nu celebrează victorii ale cunoaşterii
tainelor lumii („stau singur / în teroare
perpetuă. / La zarva lumii nu mă pot opune
/ ea intră în mine şi mă amărăşte”). După
lanţ de experimente spiritual(ist)e şi probe
ale labirintului, „povestea se şterge”, cum
însuşi poetul anunţă în descrierea cărţii
sale: „dislocarea nu lasă urme, dar ceva
din mişcarea de destrămare a legăturilor
mai poate fi îngînat: dansul păianjenilor
de apă deasupra peliculei fine, bluza ei
parfumată de lînă, copii prăjind porumb
la focul de tabără la sfîrşitul verii”. De
remarcat imediat că minimalizarea – încă
reperabilă – nu sugerează nicidecum
nimicnicia cotidianului, ci îl reîncarcă
trudnic şi hipnotic, printr-o gesticulaţie
recuperatoare vag-sentimentalizantă, cu
semne şi înţelesuri ce tentează, revoluţionarapatic,
o „rupere de nivel”. Punctul de
fugă e unul de o netitate atât de definitivă,
încât poate servi de suport şi temelie:
„După ce m-am zbătut o vreme / ca o fiară
în cuşcă / am început pur şi simplu / să
trăiesc. / Am iubit oamenii / aşa cum se
iubesc oamenii. / Am înţeles că sunt /
un animal / cu o istorie complicată / în
spate, care / va muri. [s.m. I.P.] / Acum
nu mai aştept nimic de la lume, / dar nu
mă pun nici măcar cu un deget / împotriva
ei. O las să-şi ţeasă miracolele / şi legile.
/ Aceasta este povestea vieţii mele” (Interese
oculte). Asumarea calm-disperată a
muritudinii conferă certitudine clipei şi îi
revelează măruntele-uriaşe bogăţii: vîntul
uscat, straturile de nea, pămîntul curat,
încîlceala de frasini şi salcîmi, bolta care
străluceşte, iarba cu flori, tăcerea pămîntului,
păsările, culoarea păpădiei, lumina soarelui,
viespea, bondarul tărcat, clopotul lalelei.
În seama acestor ingrediente resuscitate
ca proiect existenţial, cu o filosofie deja
închegată, are loc marea călătorie pe loc
a fiinţei („momentele acelea cînd / toţi vor
să plece / numai că unii / nu au unde să
plece”). O călătorie de recunoaştere, de
înmiresmată amintire agrest-păduratecă,
de abandon, cu reminiscenţe din langoarea
panică blagiană, fără dorinţi, fără mustrări,
fără căinţi şi fără-ndemnuri: „puţină fantezie
ziua trece / miroase a coamă de cal / a
cîmp întins / a copaci foşnitori ce-şi întind
coroanele pînă la stele”; şi „acum lumina
ajunge la nivelul genunchilor / şi e ca şi
cînd / ai intra în apa puţin adîncă şi
caldă / iar acolo nu există nici un pericol
/ imediat, înoţi încet şi nu te opreşti
decît sub umbra / metalică a sălciilor pentru
odihnă”; „coloana vertebrală / e ultimul
arţar ce se foieşte / cu rădăcinile înfipte
/ în turbă”. Alex Ciorogar surprinde exact
această lenoasă teroare a zgurei: „Presărată
cu tot soiul de neaşteptate gingăşii”, Valea
rea pune câteva întrebări: „Care sînt
lucrurile ce contează cu adevărat? Ce
facem cu timpul pe care-l (mai) avem?
Mai credem în miracole? Mai e natura
un spaţiu privilegiat? Avem puterea de
a ne detaşa, fie şi doar pentru cîteva clipe,
de necazurile noastre? Îndrăznim, oare,
să avem o ultimă dorinţă?” Nu un simplist
manifest ecologist se încheagă în poeme,
ci un nou modus vivendi, proaspăt în pofida
dezvrăjitei sale armături.
În Aprilie, singularitate, citesc o stranie
Scurtă istorie a Timpului, doldora de
sugestii şi invitând la infinite conexiuni:
„Privesc puiul de vişin / înverzit, crenguţele
lui crescute dezordonat / seamănă cu
părul neatins al unei cerşetoare. / Mă
gîndesc cît de mult mai are / pînă la lumea
virtuală. Milioane de ani. / Cînd dăunătorii
îi vor sfredeli scoarţa / El va secreta
necontenit răşini. Va îndura frigul / Şi
seceta, şi ploile lungi de toamnă. Va muri
/ Iar vîntul îl va purta în locuri sălbatice
/ Printre mesteceni şi frasini. Va fora acolo
/ Casă nouă pentru rădăcinile sale. Fructele
lui vor deveni / Aspre, atît de acre că
nimeni nu va mai putea / Să le mănînce.
Va pieri încet / Sub greutatea altor specii,
alte păsări şi alţi viermi / Vor găsi acolo
hrană şi adăpost. Doar gustul / O să rămînă
acelaşi, înregistrat pe softuri. Sucuri /
Şi siropuri şi drajeuri de vişine. Imaginea
(poate şi senzaţia / Tactilă – luciul şi
carnaţia bobului – duritatea umedă / A
sîmburelui). Parfumul şi culoarea / Florilor
tinere. Fluxuri de biţi / Din motorul
hologramatic – / Fluturi ce se topesc la
contactul / Cu lumina rece: Copii / ce se
joacă seara în livadă, se opresc / gălăgioşi
lîngă pomul cu crengi aplecate”. Poemul
poate fi interpretat şi ca artă poetică. Văd
în el nu doar cinice prospectări de
viitor, ci şi o reconsiderare a trecutului
cu ofertele sale de lucruri simple şi adânci:
„O bufniţă a zburat / cu avînt greoi / pe
deasupra noastră / a tăiat precis / ceaţa
şi reţeaua / de crengi / pînă la prada /
pe care noi o lăsaserăm / mult în urmă,
fără să ştim măcar / că se află acolo”.
