Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Pesimistei:
Termen de garanţie de Ioana Pârvulescu


Cartea cea mai amuzantă pe care am citit-o în acest secol din care au trecut numai trei ani s-a întîmplat să fie un mic roman apărut în ianuarie 2001, Comment je suis devenu stupide. Autorul, Martin Page, avea 25 de ani cînd l-a scris. Aceeaşi vîrstă o are eroul său, Antoine, un şomer din Parisul zilelor noastre. Singura lui problemă, singurul lui complex de inferioritate este o inteligenţă excesivă. Nu numai că Antoine n-o consideră un atu, dar, fără urmă de ipocrizie, cu o supărare mereu mai adîncă, o simte ca pe un handicap. Inteligenţa e cea care-l împiedică pe el – precum cocoaşa pe alţii – să-şi găsească fericirea. Or, Antoine nu vrea decît să fie ca toţi ceilalţi: normal de prost. Aşa că începe, în mod ştiinţific, să caute remedii pentru boala lui neomologată de medicină şi pentru care nu există medicamente, să caute leacuri, dacă nu definitive, măcar cu acţiune temporară. (Nu le dezvălui aici, chiar dacă unii dintre dumneavoastră aţi putea fi interesaţi să le ştiţi, pentru că romanul va apărea curînd şi la noi).

În România zilelor noastre nu cred că inteligenţa poate deveni un handicap, căci trăim într-o lume în care unul e mai deştept decît altul. Ajunge să-ţi exprimi o opinie, că se şi găseşte unul mai inteligent care să te contrazică şi să-ţi dea lecţii şi, la rîndul lui, să fie pus la punct de altul, mai inteligent, căruia, eventual, tu să-i dai lecţii ş.a.m.d. Aşa că circuitul inteligenţei în matricea noastră mioritică e oarecum constant şi nu creează nimănui complexe. Mutat în Bucureştiul secolului XXI, romanul lui Page nu s-ar mai fi numit Cum am devenit prost, ci, probabil, Cum am devenit nesimţit. Un om cu sensibilitatea întreagă nu mai poate trăi în România de azi, este handicapat şi ar trebui să aibă drepturi speciale sau să caute disperat să-şi atenueze simţirea, ca să ajungă la “normal”. Atît sensibilitatea afectivă cît şi senzitivitatea, simţurile.

În capitala noastră trebuie început de la simţul olfactiv. Cînd încep să înflorească teii, încep să înflorescă şi mirosurile gunoaielor, iar amestecul de flori de tei cu resturi menajere lăsate la soare nu e dintre cele mai plăcute. Aşa cum, în aritmetică, un număr impar adunat cu unul par, dă întotdeauna unul impar, în natură un miros urît adunat cu unul frumos dă întotdeauna unul urît. În lifturile din blocuri miroase a de toate, de la transpiraţie la tutun, de la ţuică la urină, iar dacă încerci să urci pe scări îţi trebuie mască de gaze. În parcuri, de cînd s-au instalat toalete publice, miroase ca atare pe o rază de cel puţin douăzeci de metri în jur. Al doilea simţ pe care un Antoine autohton ar trebui să şi-l dea la minimum este cel al auzului. Claxoanele care sînt o adevărată metodă de defulare pentru şoferi, alarmele care sună la nesfîrşit, veşnicele reparaţii şi ciocănituri din vecini sînt cel mai mic rău. Cel mai mare sînt ţipetele cumplite şi cuvintele care altădată nu se auzeau decît “la cremenal” spuse, urlate, mormăite de toţi şi la tot pasul: graţioase eleve de liceu care vorbesc ca birjarii, tineri al căror vocabular se reduce la cîteva expresii, toate cu litera p, bătrîni de la care te-ai aştepta la mai multă decenţă şi care se afurisesc în toate felurile, în auzul tuturor. La fel, văzul şi gustul (inclusiv cel estetic) prea rafinate sînt poveri într-o lume ca a noastră. O miopie severă e binevenită şi orice miop păţeşte ca Marin Preda, regretă cînd îşi pune ochelarii, căci, fără lentilele de distanţă, strada pare mai curată, mai frumoasă, iar oamenii de asemenea, mai curaţi şi mai frumoşi. Pietonii care nu s-au uitat încă pe jos, să n-o facă: s-ar putea să simtă nevoia de aripi. Desigur, lucrurile stau mult mai rău în privinţa celeilalte sensibilităţi, a celei sufleteşti. Un Antoine sau o Antoinette din prezentul nostru are nevoie de o impermeabilă platoşă afectivă chiar pentru cele mai banale scene zilnice, cînd greşeşte un număr de telefon şi e împroşcat de invective la celălalt capăt al firului sau cînd se duce la cumpărături. Viaţa cotidiană în România este o alergare cu ştafetă: ştafeta e nesimţirea, mitocănia, ura care se preiau şi se transmit mai departe într-o cursă continuă, contra cronometru.

O idee la fel de incitatantă şi care m-a izbit în romanul lui Martin Page, deşi exprimată în treacăt, este cea a termenului de garanţie al prietenilor. Ca orice alt produs, şi prietenii au, spune Antoine, un termen de garanţie. Unii expiră foarte repede, chiar după două-trei zile, alţii durează ceva mai mult, foarte puţini sînt garantaţi o viaţă. Dezvoltînd ideea poţi să te gîndeşti şi la felul în care trebuie păstrate unele prietenii, ca untul, “la loc uscat întunecos şi rece”, pe scurt, în frigider. Cum ajung la cald, adică se confruntă cu viul unor situaţii neaşteptate, cu contradicţia, cu nevoile, aceste prietenii se strică. Ele doar cer, uită să şi dea. Alte prietenii ţin cît ţine interesul unuia dintre parteneri, apoi expiră discret. Unele se strică urît şi te pot îmbolnăvi dacă, de foame, continui să le înghiţi. Sînt destui care îşi închipuie că prietenia o dată stabilită nu mai cere nici o grijă de păstrare. Altfel spus, îşi tratează prietenii cu crasă neglijenţă, ca pe conserve, sînt brutali pînă la nesimţire, în timp ce persoanele cvasi-străine beneficiază de întreaga lor delicateţe. Înseamnă că termenul de garanţie al prieteniei a expirat. Intuiţia lui Martin Page are însă o acoperire mai mare şi cred că pe toate relaţiile dintre oameni, pe toate sentimentele, pe toate creaţiile noastre ar trebui scris, pentru sănătatea tuturor, ca la alimente sau la medicamente, un termen de valabilitate. Nu m-aş supăra dacă cineva mi-ar da o carte şi mi-ar spune: citeşte-o te rog anul acesta, la anul s-ar putea să expire. Nici dacă cineva mi-ar spune: am nevoie de încrederea ta timp de trei ani, după aceea permite-mi să te dezamăgesc. Sau: admiraţia pe care ţi-o pot acorda durează maximum o lună, chimismul meu fundamental nu permite mai mult.

În fine, o a treia problemă pusă în cartea lui Page şi în care nu mai sînt strict de acord cu tînărul romancier, este cea a banilor. Antoine, care nu reuşeşte să devină prost prin nici una dintre metodele încercate, ajunge la rezultate neaşteptat de bune atunci cînd se îmbogăţeşte peste noapte. Nu pot să cred că banii şi prostia sînt direct proporţionale şi sînt sigură că mulţi dintre oamenii bogaţi au o indiscutabilă inteligenţă. În schimb, ceea ce mă uimeşte mereu este că banii unuia îi ajută pe ceilalţi, pe cei din jur să devină proşti, le iau minţile. Am fost foarte atentă la acest fenomen, vizibil la noi doar după 1989: există oameni asupra cărora bogăţia cuiva acţionează ca feromonii. Nu din interes fac ei curte bogătaşilor, cum ar putea bănui răuvoitorii, nu din interes sînt politicoşi cu ei, ci pentru că simt banii ca pe o aură a acelor inşi. Am văzut de un deceniu încoace, relaţii solide întemeiate rapid între oameni care nu au nimic în comun şi nu se potrivesc, dar pe care banii îi leagă ca o funie. Mediocritatea fără speranţe devine automat atrăgătoare pentru oamenii sensibili la nimbul banului, platitudinea cea mai enervantă e înconjurată de respectuoasă atenţie. Refuzul, contrazicerea se topesc în cea mai dulce înţelegere.

În romanul tînărului Page, eroul scapă uşor de bani, dar mai greu de prostie, iar prietenii lui cu termen de garanţie neexpirat trebuie să-l supună unui ritual de exorcizare. Nu ştiu, din păcate, prin ce ritual am putea noi toţi să ne cîştigăm şi să ne păstrăm şi prietenii, şi inteligenţa, şi banii, şi sensibilitatea. Sau măcar trei dintre acestea. Alegerea vă aparţine.

P.S. Făcînd un mic calcul, constat că anul acesta cronica optimistei a ieşit la egalitate cu cronica pesimistei cu scorul de 12 la 12, ceea ce e cu totul neaşteptat. N-am inclus în rezultat şi optimismul din numărul viitor.