Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Teribilismul justiţiar de Tudorel Urian


Cum gîndeşte Cristian Tudor Popescu? În ce zonă se situează opţiunile sale politice? Care este modelul de societate propus României de redactorul-şef al unuia dintre principalele cotidiane ale ţării? Iată cîteva întrebări legitime, frecvent formulate în ultima vreme, care fac din Libertatea urii - o selecţie din editorialele publicate de jurnalist în ultimii ani - o lectură de cel mai mare interes.

Atacurile devastatoare la adresa candidatului Opoziţiei, Traian Băsescu, după primul tur al alegerilor parlamentare şi prezidenţiale din acest an, purtate fără oboseală atît în paginile ziarului pe care îl conduce, cît şi în talk-show-urile unor posturi de televiziune deloc ostile puterii, unde a fost un fel de abonat permanent, precum şi, strania sa coincidenţă de vederi cu liderul PRM Corneliu Vadim Tudor în ideea necesităţii boicotării celui de-al doilea tur al alegerilor prezidenţiale (în condiţiile în care PSD şi-a capacitat întregul electorat prin organizarea de transporturi care să-i aducă la urnă pe toţi cei susceptibili să voteze cu Adrian Năstase, iar UDMR este singura grupare politică din România care şi-a anunţat limpede sprijinul pentru unul dintre cei doi candidaţi rămaşi în cursă - fireşte, tot domnul Năstase), i-au făcut pe mulţi să-l vadă pe acest justiţiar al presei româneşti în ipostaza de soldat credincios al partidului de guvernămînt. Acuza de "iresponsabilitate" adusă lui Băsescu pentru vina de a fi distrus imaginea externă a României prin denunţarea unor presupuse fraude electorale (alte cinci partide au denunţat acelaşi lucru, dar liderii lor nu au beneficiat de acelaşi tratament mediatic) nu stă în picioare, reacţia candidatului alianţei fiind inclusă în regula jocului democratic. Un candidat care se simte nedreptăţit are dreptul să reclame orice fiind de datoria celor în drept să îl convingă de faptul că suspiciunile sale au fost neîntemeiate. Or, înţeleg că explicaţiile d-lor Gherguţ & co. nu l-au convins nici măcar pe dl. Cristian Tudor Popescu, necum pe Traian Băsescu. În lipsa unor explicaţii convingătoare din partea BEC este dreptul domnului Băsescu să creadă că alegerile au fost fraudate. Iar denunţarea a ceea ce domnia sa consideră a fi o falsificare a voinţei populare este un act cel puţin la fel de responsabil ca şi o eventuală prezervare a unei foarte bune imagini externe, întemeiată însă, ca pe vremea lui Ceauşescu, pe un fals mai mult sau mai puţin grosolan. Pentru Corneliu Vadim Tudor şi Cristian Tudor Popescu boicotarea celui de-al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidenţiale are motivaţii diferite. Tribunul a incriminat fraudarea alegerilor de către PSD, în vreme ce jurnalistul de la "Adevărul" a reclamat neconcedierea preşedintelui BEC - incompetent profesional, dar, în schimb, partizan politic -, judecătorul Emil Gherguţ. Aparent ambii îşi motivează gestul ca pe un protest la adresa actualei puteri. Răspunsul la clasica întrebare "cui prodest?" îi aduce însă pe amîndoi la un surprinzător numitor comun: Adrian Năstase.

Puse cap la cap, atitudinile sale din campania electorală abia încheiată îl recomandă, pe Cristian Tudor Popescu ca pe un susţinător frenetic al PSD şi al candidatului său în alegerile prezidenţiale, Adrian Năstase. Sînt convins că preşedintele CRP se va simţi foarte lezat de o asemenea afirmaţie şi, după lectura cărţii sale Libertatea urii, înclin să îi dau dreptate.

Citind editorialele scrise de Cristian Tudor Popescu în ultimii doi-trei ani se poate spune, fără riscul de a greşi prea mult că jurnalistul nu are parti pris-uri politice, altele decît unele pur conjuncturale. El pare mereu atins de o fobie a conspiraţiei şi principala sa problemă este, la prima vedere, grija de a se feri de posibile intoxicări mediatice. Ca redactor-şef al unui ziar de prima linie probabil că ştie el ce ştie. De aceea încearcă să judece la rece orice situaţie nouă care apare şi, mai ales, să privească mefient spre "ideile de lemn" care la un moment dat ajung să domine scena fără ca nimeni să le mai cerceteze logica, sursa şi finalitatea. Spunînd mereu cu voce tare ce gîndeşte, Cristian Tudor Popescu ajunge uneori pe aceeaşi parte a baricadei cu persoane pe care nici măcar el nu le consideră frecventabile. Tendinţa sa naturală de a se opune gîndirii comune, ideilor de-a gata, este cea care-l pune însă, de fiecare dată, pe jurnalist în poziţii ex-centrice. Declaraţiile anti-Băsescu ale lui Cristian Tudor Popescu şi similitudinea de soluţii cu Corneliu Vadim Tudor nu sînt rodul unei opţiuni politice de ultimă oră (în editorialele mai vechi şi Vadim şi Năstase sînt făcuţi harcea-parcea atunci cînd e cazul) ci mefienţa sa în faţa "teoriei conspiraţiei" (fraudarea alegerilor) care a cuprins o bună parte din România, şi sila în faţa prostiei cvasi-senine a celor din conducerea BEC. Ziaristul este un justiţiar în adevăratul sens al cuvîntului care nu ezită să pună la punct derapajele morale şi comportamentale ale (mai cu seamă!) celor care, la un moment dat, se bucură de un mare prestigiu la nivelul societăţii. Dacă în această campanie editorialistului i s-a pus pata pe Traian Băsescu, victimele sale mai vechi au fost americanii (temă reluată şi acum, după accidentul în care şi-a pierdut viaţa Teo Peter), Adrian Năstase (solidaritatea întru corupţie cu Gabriel Bivolaru), Ion Iliescu (prin acel veşnic "nu vă priveşte", adresat presei, care îi trădează lipsa unei autentice vocaţii democratice), Mircea Geoană (pentru efortul penibil al diplomatului cu ştaif de a adopta un comportament golănesc în campania electorală pentru Primăria Capitalei). Tendinţa lui Cristian Tudor Popescu de a se situa într-o poziţie ex-centrică faţă de gustul comun nu se manifestă doar la nivel politic. În plan estetic lucrurile sînt chiar mai complicate pentru că jurnalistul ajunge să îşi ia gustul propriu şi raţionamente foarte subiective drept adevăruri universale care ar trebui împărtăşite de toată lumea. Intrigat de succesul de critică şi de casă al cărţii lui Andrei Pleşu, Despre îngeri, Cristian Tudor Popescu scrie cu năduf, fără să clipească: "Departe de a se afla în zona de vîrf a creaţiei lui Pleşu, această compilaţie plăcută la lectură satisface nevoia multora de a fi văzuţi cu ea sub braţ sau de a spune că au citit-o. După care, se duc să se cufunde în vizionarea showului ŤCiao Darwinť, a emisiunii lui A. Gheorghe sau a îngeresei Mihaela Tatu" (p. 199). Despre cei care au mărturisit că au fost impresionaţi de pelicula lui Mel Gibson Patimile lui Hristos (printre numele care îmi vin în minte la repezeală se află Papa Ioan Paul al II-lea, Virgil Nemoianu, Cristian Bădiliţă, Adrian Papahagi) editorialistul notează cu zdrobitoare superioritate: "Cei care se bulucesc să-l vadă (filmul Patimile lui Hristos - n.m.) şi zic după aceea că au ieşit pătrunşi de spiritul creştin, unii pînă la infarct, nu sînt altceva decît nişte machiori, mai mult sau mai puţin conştienţi ai propriei conştiinţe" (p. 197). Ceea ce impresionează în aceste verdicte foarte drastice este, în primul rînd, lipsa de îndoieli a autorului. Scrisul lui Cristian Tudor Popescu nu are nici o nuanţă dubitativă. Autorul ştie nu doar unde se află binele şi răul, cum arată frumosul şi urîtul, unde se sfîrşeşte adevărul şi unde începe minciuna, dar şi ce gîndesc oamenii. Toţi oamenii. El ştie chiar şi care este percepţia propriei sale persoane la nivelul societăţii româneşti: "Există destui care mă urăsc. În Ťlumea bunăť, politico-gazetărească, nu printre simpli cetăţeni - acolo cei mai mulţi mă iubesc. Ceea ce nu e o povară uşor de dus" (p. 217). Presupun că nu există nici o legătură între acei "simpli cetăţeni", care "îl iubesc" pe autorul Libertăţii urii şi sofisticaţii cumpărători ai cărţii lui Andrei Pleşu care defilează pe stradă cu Despre îngeri sub braţ, dar care, odată ajunşi acasă "se cufundă în vizionarea show-ului ŤCiao Darwinť, a emisiunii lui A. Gheorghe sau a îngeresei Mihaela Tatu".

Luările de poziţie ale lui Cristian Tudor Popescu sînt uneori (de multe ori) corecte, alteori discutabile sau excentrice, dar de fiecare dată foarte tranşante. Scrisul său cunoaşte doar două nuanţe: alb şi negru. De aici şi pasiunile care se nasc în jurul său la nivelul societăţii româneşti. Cei care pică pe alb îl consideră pe autor un mare gazetar şi un spirit incoruptibil (chiar au dreptate), iar cei care pică pe negru, sînt convinşi că este omul Puterii (după caz, al Opoziţiei) care tocmai s-a demascat sau, în cel mai fericit caz, că este nebun (aici se aduce ca argument şi retorica, uneori foarte contondentă a editorialelor sale). Apoi, nu peste multă vreme, rolurile se inversează. Cei care l-au crezut mare ziarist şi mare caracter îl cred corupt şi/sau nebun, iar cei care l-au crezut corupt şi/sau nebun, conced că, totuşi, omul e un mare talent şi un mare caracter. Una peste alta Cristian Tudor Popescu este un gazetar cinstit, foarte pasional şi deloc sensibil la ipocriziile şi pudibonderiile opiniei publice. Nu avem decît să-l luăm aşa cum e, iar scrisul său, care trebuie judecat într-o ordine morală, dincolo de interesele conjuncturale şi jocurile politice de moment, este unul fundamental onest. Chiar şi atunci cînd judecăţile autorului sînt greşite. De aceea, mărturisesc, eu îl citesc cu plăcere pe Cristian Tudor Popescu.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara