Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

La o noua lectura:
Teodor Mazilu de Alex. Ştefănescu


Biografie

Teodor Mazilu s-a nãscut la 11 august 1930 la Bucureşti, ca al patrulea copil al unei familii de muncitori. Dupã terminarea şcolii primare, începe cursurile Liceului comercial "N. Bãlcescu", pe care însã le neglijeazã din lipsã de vocaţie sau, mai exact spus, din vocaţie pentru viaţa boemã. În 1946 publicã la o editurã improvizatã ("Marvan") o plachetã de versuri, Univers în miniaturã. În perioada 1949-1956 lucreazã în redacţia ziarului Scânteia tineretului, iar mai târziu, pentru scurt timp, în aceea a Gazetei literare, fãrã sã reuşeascã sã-şi formeze o psihologie de salariat conştiincios. În 1956 se produce adevãratul sãu debut editorial, cu volumul de schiţe satirice Insectar de buzunar. Mulţi ani trãieşte fãrã nici o slujbã, exclusiv din scris. Neavând o locuinţã proprie (garsoniera pe care o primeşte în cele din urmã într-un cartier al Bucureştiului nu-l atrage), locuieşte mai mult la "casa de creaţie" de la Mogoşoaia. Duce o viaţã dezordonatã (femei, vin, discuţii nocturne cu prietenii) asemãnãtoare cu aceea a unui ratat. În realitate, însã, este extrem de productiv ca scriitor şi dovedeşte o surprinzãtoare putere de organizare a datelor pe care le obţine din observarea naturii umane. Scrierile sale - în special proza şi teatrul - sunt foarte bine primite de critica literarã, de public, dar nu şi de autoritãţi. Are faima unui nonconformist. Moare la 18 octombrie 1980 la Bucureşti şi este înmormântat în Cimitirul Strãuleşti II, gigantic cartier mortuar, de o uniformitate dezolantã, "ctitorie" a epocii Ceauşescu.


Bibliografie

PROZÃ SCURTÃ. Insectar de buzunar, Buc., ESPLA, col. "Luceafãrul", 1956 l Galeria palavragiilor, Buc., Tin., 1957 l Vara pe verandã, Buc., Tin., 1966 l Pãlãria de pe noptierã, Buc., CR, 1972 l Înmormântare pe teren accidentat, Buc., Em., 1973 l Iubiri contemporane, Buc., Em., 1975 l Elegie la pomana porcului, Buc., Alb., 1976 l Doamna Voltaire, Buc., CR, 1979.

ROMANE. Bariera, Buc., Tin., 1959 (ed. a II-a, rev., Buc., Alb., 1970) l Aceste zile şi aceste nopţi, Buc., Tin., 1962 l O singurã noapte eternã, Buc., Em., 1975 l Într-o casã strãinã, vol. I, Buc., CR, 1975.

TEATRU. Proştii sub clar de lunã, Somnoroasa aventurã, O sãrbãtoare princiarã, Don Juan moare ca toţi ceilalţi, Inundaţia, Treziţi-vã în fiecare dimineaţã!, Aceşti nebuni fãţarnici, Frumos e în septembrie la Veneţia, Împãia- ţi-vã iubiţii!, Mobilã şi durere ş.a. - cuprinse în volumele: Teatru, Buc., CR, 1971 l Frumos e în septembrie la Veneţia, Buc., CR, 1973 l Mobilã şi durere, Buc., CR, 1981.

ESEURI. Ipocrizia disperãrii, Buc., CR, 1972.

VERSURI. Cântece de alchimist, Buc., CR, 1972.

PUBLICISTICÃ. Fotbalul n-a fost creat de diavol, Buc., Ed. Stadion, 1972 l Este corida o luptã cu moartea l, Buc., Em., 1973.


Risipitorul victorios

Teodor Mazilu a avut numeroase conflicte cu cenzura (deşi publicului îi sunt cunoscute puţine, şi anume cele vizibile, de exemplu conflictul care a dus la interzicerea spectacolului cu piesa Proştii sub clar de lunã, în regia lui Lucian Pintilie). Cum a reuşit sã supravieţuiascã literar? În nici un caz recurgând la o diplomaţie meschinã. Ca dovadã, în opera sa nu predominã - şi nici mãcar nu este folosit cu o frecvenţã semnificativã - stilul aluziv. Înţelesurile se aflã la lumina zilei. Pentru a învinge restricţiile, scriitorul a avut la dispoziţie alt mijloc decât simularea supunerii; el a reacţionat printr-un surplus de prolificitate artisticã. Existã plante care luptã cu ostilitatea mediului producând şi rãspândind în jur milioane de seminţe. Teodor Mazilu a procedat, în plan literar, într-un mod asemãnãtor. În loc sã lupte îndârjit pentru impunerea unui text, a scris altul, apoi altul, copleşind pânã la urmã ambianţa cu mesajele sale. A fost un risipitor victorios.

Din acest punct de vedere, se poate spune cã Teodor Mazilu face parte din familia spiritualã a lui Cehov. Ca şi marele scriitor rus, el a scris, a scris, a scris, rãspunzând cu promptitudine celor mai diverse şi uneori celor mai neserioase invitaţii. N-a avut obsesia - şi nici morga - edificãrii unei opere. Faptul cã pânã la urmã, din aceastã masã de texte diseminate pe o arie vastã, s-a configurat totuşi o operã ce ţine de vocaţie şi nu de voinţã.

Teodor Mazilu a scris "la normã", ca toţi ziariştii din epocã, articole pentru Scânteia tineretului, iar aceste articole au luat treptat forma unor schiţe satirice. Ele constituie materia volumului sãu de debut Insectar de buzunar din 1956. Apoi, scriitorul s-a manifestat fãrã inhibiţie, dar şi fãrã emfazã şi în alte genuri: în roman, în teatru, în poezie (dragostea lui dintâi), în eseu, în jurnalul de cãlãtorie. Din când în când a publicat noi volume de prozã scurtã, care se alcãtuiau parcã de la sine, prin recoltarea unei flore spontane. Nu a refuzat sã tipãreascã nici transcrieri ale unor discuţii despre fotbal sau piese de teatru pentru artişti amatori.

Impresia de creaţie generoasã şi aleatorie este accentuatã de ceea ce ştim despre stilul de viaţã al autorului. Boema pe care a profesat-o - o boemã însã productivã din punct de vedere literar - a fost deplinã, tipicã, asumatã pânã la capãt. Aflat mereu în cãutare de adãpost, trãind din datorii, iubind femei de toate felurile şi mai ales iubind iubirea, scriitorul n-a dispus de acea atmosferã de cabinet în care se poate desfãşura o activitate literarã organizatã. Fiind şi autodidact, el a scris şi a citit dupã o logicã pe care nu o putem reconstitui.


Nonconformism şi spirit geometric

Toate aparenţele tind, deci, sã ne convingã cã opera lui Teodor Mazilu se aflã sub semnul improvizaţiei şi neglijenţei. În realitate însã - şi aici se aflã marea surprizã - scrierile sale au o construcţie clarã şi riguroasã. Şi nu este vorba doar de construcţia epicã, ci şi de construcţia de idei, pentru cã în creaţia mazilianã proza interfereazã cu eseul.

Nu trebuie sã ne inducã în eroare paradoxurile care apar cu o mare frecvenţã în aceastã operã. Paradoxurile sunt adevãruri rãsturnate care îşi revendicã statutul de adevãrate adevãruri şi, în aceste condiţii, ele respectã legile simetriei. Iar simetria este o parte a geometriei. Nonconformismul lui Teodor Mazilu, departe de a consta, ca la alţi autori, în etalarea sfidãtoare a unei gândiri confuze, este cartezian, antisuperstiţios, elaborat, geometric. Scriitorul nu lasã nimic nedemonstrat. Chiar şi când intrã cu analiza în zona obscurã a subconştientului, cautã explicaţii logice. Seamãnã, atunci, cu un speolog, a cãrui lanternã descoperã în întunericul peşterii lilieci atârnaţi cu capul în jos.

Sã recitim, de pildã, o nuvelã celebrã - sau care ar merita sã fie celebrã - Pelerinaj la ruinele unei vechi iubiri. Principalul personaj al nuvelei, cel care povesteşte întâmplãrile la persoana întâi, trãieşte o variantã de dragoste extrem de originalã, dacã nu de-a dreptul scandaloasã, în distonanţã cu ceea ce se ştie în general despre legãtura dintre un bãrbat şi o femeie. Îndrãgostit, printr-un coup de foudre, de o actriţã, el este acceptat ca amant numai pentru cã nu are nici o calitate. De altfel, chiar actriţa este cea care îi explicã pe larg cã s-a plictisit de mari pasiuni, de prezenţa plinã de tensiune a unor personalitãţi şi cã vrea sã-şi gãseascã liniştea în braţele unui bãrbat mediocru. Aceasta, bineînţeles, cu condiţia ca el sã-i suporte capriciile (şi cheltuielile).

Modul cum se apropie şi se ataşeazã una de alta douã fiinţe aparent incompatibile este analizat de Teodor Mazilu în toate nuanţele, cu luciditate şi în cele din urmã cu cinism. De altfel, personajele înseşi îşi înţeleg şi îşi etaleazã - cu indecenţa unor planşe de anatomie reprezentând ecorşeuri - condiţia. Totul este neobişnuit şi totul este, în acelaşi timp, foarte clar, contradicţie de efect, specificã artei lui Teodor Mazilu.

Dar am vorbit de psihanalist înainte de a vorbi de moralist. În toate prezentãrile panoramice ale literaturii noastre contemporane, Teodor Mazilu ocupã locul - binemeritat, de altfel - al unui autor modern de "fiziologii literare". El este considerat un moralist al lumii româneşti postbelice. Trebuie însã subli-
niat: moralist, nu moralizator. Scriitorul studiazã cu o pasiune rece atitudinile morale, fãrã sã dicteze "aşa da" sau "aşa nu". Nu vibreazã de simpatie la afirmarea binelui şi nu clocoteşte de indignare în prezenţa rãului. Priveşte totul cu scepticism şi ceea ce-l animã este numai curiozitatea intelectualã. Marea sa plãcere - o plãcere rãutãcioasã, de mizantrop - este sã demistifice comportamentul semenilor. Acolo unde ei pretind cã este "tandreţe", el demonstreazã cã este "abjecţie". Nu existã "calitate" umanã care sã nu fi fost demistificatã - cu sagacitate şi maliţie - de Teodor Mazilu.

Generozitatea - ne demonstreazã şi uneori ne convinge scriitorul - este de multe ori rapacitate (prin exploatarea recunoştinţei beneficiarului generozitãţii), cultura - snobism, sinceritatea - formã rafinatã de fãţãrnicie şi aşa mai departe. Toate valorile morale îşi dezvãluie faţa nevãzutã, nocturnã, dizgraţioasã. Fiecare portret este dublat de o caricaturã.

Recunoaştem şi aici o geometrie a proiecţiei în oglindã, o tehnicã a simetriei, o artã a reprezentãrii à rebours. Dezvãluirile, oricât de epatante, rãmân riguroase, adevãrate creaţii inginereşti.


Situaţii dramatice fãrã dramatism

În Proştii sub clar de lunã (extraordinar titlu, o mãnuşã aruncatã în obrazul contemporaneitãţii!), cuplurile sunt absolut simetrice: şmecherul Gogu are ca soţie pe sentimentala Clementina, iar onestul Emilian este cãsãtorit cu frivola Ortansa. S-ar pãrea cã printr-o simplã permutare de persoane
s-ar putea obţine combinaţiile ideale. Dar nu. Teodor Mazilu ne demonstreazã cã moralii nu se înţeleg cu moralii şi cã imoralii nu se înţeleg cu imoralii, pentru ca în cele din urmã sã ne mai facã sã admitem şi faptul cã moralii nu sunt cu desãvârşire morali, iar moralii nu sunt întrutotul imorali. Dezvãluiri în serie, care conferã dinamism comediei.

În toate piesele de teatru ale lui Teodor Mazilu primeazã geometria. Aşa se explicã şi faptul cã evoluţia personajelor sale are turnura unui balet mecanic. În Mobilã şi durere, pe care Eugen Simion o considerã cea mai bunã comedie a lui Teodor Mazilu, protagoniştii sunt doi rivali, în plan social, moral, erotic: Paul şi Sile. Lizica, fosta amantã a lui Sile, ajunge soţia lui Paul, ceea ce îi dã posibilitatea sã fie un arbitru avizat al veşnicei concurenţe dintre cei doi. Scriitorul studiazã parvenitismul în condiţiile comunismului, studiazã
deci binecunoscutul amestec de bunãstare, meschinãrie, imposturã şi kitsch specific unor "şefi" care reuşesc în viaţã. Noutatea constã în faptul cã personajele sunt conştiente de impostura lor. La un moment dat, Paul exclamã:

"Acum, totuşi, la spartul târgului, am ajuns la concluzia cã nu-i bine sã fii porc! Domnilor, nu e bine! Sunt şi avantaje, dar nu e bine."

Dar aşa, conştiente cum sunt de condiţia lor, aceste personaje îşi urmeazã traiectoria desenatã cu rigla şi compasul de un demiurg al grotescului. Ciocnirile dintre ele sunt mişcare purã, ca izbirile dintre douã bile, nu provoacã în nici un fel compasiunea pe care ar trebui sã o provoace un conflict între douã fiinţe omeneşti. Un efect al geometriei pe care se bazeazã creaţia lui Teodor Mazilu îl constituie tocmai aceastã anulare a dramatismului faptelor reprezentate. Existenţa ni se înfãţişeazã ca un bâlci al deşertãciunilor.


Exuberanţa rãului

Un studiu aparte ar putea fi consacrat sinceritãţii personajelor lui Teodor Mazilu, pe care unii comentatori o considerã cinism. Este, desigur, şi cinism în aceastã permanentã etalare fãrã jenã a unor mobiluri josnice şi a unui mod de a fi dezgustãtor, însã mai mult decât cinism este o exuberanţã a rãului, nemaiîntâlnitã la personajele altor scriitori din literatura românã.

Personajele lui Teodor Mazilu au un fel de frenezie a imoralitãţii, ele explicã într-un mod inteligent cât de mare este prostia lor şi vorbesc cu duioşie despre fapte odioase. O stranie vivacitate a unor inşi mortificaţi - aceasta este dominanta spectacolului la care ne invitã scriitorul. Lucian Raicu este primul care a observat aceastã efervescenţã a nimicului: "Totul pare a fi în regulã, pasiuni, idei, frãmântãri, contradicţii, o formidabilã agitaţie, o neîncetatã fierbere, numai cã protagoniştii, deşi au ochii larg deschişi şi nevinovaţi, sunt morţi de-a binelea. Sau cel puţin somnambuli."

Foarte rar a transformat Teodor Mazilu spectacolul într-o parabolã. O excepţie de acest fel este nuvela Pãlãria de pe noptierã, în care - ca şi în Cuvintele lui Sartre - este vorba despre presiunea exercitatã asupra unui individ de semenii sãi prin încadrarea lui într-o categorie din care nu mai poate sã iasã niciodatã, decât prin moarte. Gabriel Dimisianu a analizat modul în care se exercitã aceastã presiune: "... odatã cu lepãdarea pãlãriei, ceva catastrofal s-a produs în ordinea cosmicã, ceva de neacceptat, de neconceput. Toţi cei care îl cunosc pe Demeter, toţi cei care îl ştiu de o viaţã întreagã sau numai de o orã, îl supun unei presiuni insuportabile pentru a mãrturisi "unde şi-a aruncat pãlãria". Eroul rezistã, dar coaliţia e prea puternicã, ea întrece resursele de a lupta ale unei fiinţe omeneşti."

Şi în parabola menţionatã existã, dupã cum se vede, o evoluţie precisã, ca dupã un grafic, a personajului, o geometrie a destinului sãu. De altfel, de ce ne-am mira cã proza scurtã şi teatrul au asemenea structuri riguroase, din moment ce şi poezia lui Teodor Mazilu este raţionalã, explicitã:

"Hãituit de spaime ca un brigand/ M-am zãvorât în trupul tãu/ Acoperã cu pãrul tãu adânc/ Sufletul meu puţin şi rãu!/ Dumnezeiasca-ţi frumuseţe/ Vine din marea-mi singurãtate.../ Nu fugi! Nu uita!/ Hranã a fricii mele de moarte!" (Adãpost).

Scurtele şi incisivele eseuri din Ipocrizia disperãrii (fiecare titlu de eseu începe didactic cu prepoziţia "despre": Despre fericire, Despre vanitate etc.) au, de asemenea, desfãşurarea unor demonstraţii, cu premisã, argumentaţie, concluzie. Dacã Teodor Mazilu şi-a ales singur titlul pentru volum, înseamnã cã ştia multe despre sine. Principala sa aptitudine consta, într-adevãr, în a detecta ipocrizia disperãrii, şi nu numai a disperãrii, ci şi a fericirii, dragostei, singurãtãţii, creaţiei şi aşa mai departe. Din punctul sãu de vedere, fiinţa omeneascã este o fiinţã ipocritã, care reuşeşte, cu mare inventivitate, sã facã un merit din atitudini lipsite de valoare moralã sau de-a dreptul reprobabile.

Existã întotdeauna un dedesubt - aceasta este convingerea secretã a scriitorului. Şi plãcerea lui este sã divulge mobilul ascuns al fiecãrui gest, sã-l deposedeze de o pretinsã nobleţe. În privinţa aceasta, clarviziunea lui Teodor Mazilu este comparabilã cu puterea razelor X de a trece prin corpuri opace.

Vedem în aceastã excepţionalã capacitate de demistificare un atu redutabil, dar şi o limitã. Scriitorul trece dincolo de aparenţe fãrã sã înţeleagã cã de multe ori tocmai aparenţele, cu pâlpâirea lor diafanã, constituie esenţa vieţii. El nu are în faţa fiinţei omeneşti acea bucurie plinã de respect care seamãnã atât de mult cu religiozitatea şi care face, din scriitori, mari scriitori.

Din punctul de vedere al unei maşini de gândit, bineînţeles cã nimic din ce fac oamenii nu este cu adevãrat sublim, cã eroismul conţine multã laşitate, cã pânã şi în cel mai sincer elan existã un interes prozaic etc. Dar punctul de vedere al unei maşini de gândit nu este cel mai potrivit pentru a-i judeca pe oameni. Nu numai cã este excesiv de sever şi neconvenabil, dar este şi impropriu, incapabil sã surprindã esenţa omenescului.

Nu este însã poate corect sã pretindem ca Teodor Mazilu sã fi fost altceva decât a fost. În domeniul satirei - înţeleasã, pe linia lui Caragiale, ca o denunţare a imposturii - el a atins un nivel înalt. Şi are meritul de a fi întreprins, cu talent şi inteligenţã, aceastã acţiune demistificatoare tocmai într-un moment istoric în care impostura domina viaţa publicã.