Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Tentaţia schimbării de Val Gheorghiu


Cum nu ne-am menajat niciodată, nici în discuţia asta nu era necesar să ne menajăm. Chiar dacă acum implicaţiile personale erau de o încărcătură aparte. Dialogurile cu amicul H. s-au aşezat, de fiecare dată, în reconfortantă francheţe. Fie ele artistice, literare, mundane. Anul trecut, după ce forţele neocomuniste reveniseră pe val, am simţit nevoia să-i spun ce gîndeam în chestiune, ştiind că în fibra lui vibra un iliescian nostalgic, marcat încă de unica, neuitata strîngere de mînă a fostului aparatcic de Iaşi. Cu atît mai mult simţeam această nevoie. Cu riscul de a nu ne mai putea revedea în obişnuiţii noştri parametri. Făceam amîndoi paşi printre castanele proaspăt căzute şi reluasem, ca de fiecare dată, subiectele picante din romanticul tîrg. Demonul de serviciu îmi tot ciocănea în membrane (în fond, amicul votase, sigur, cu Iliescu sau cu Vadim; pentru mine totuna) şi nemaiputîndu-i suporta discreţia opţiunii, i-am zis: Dragul meu H., uite, n-am să-ţi ţin acum o lecţie de morală politică, ar fi nu ştiu cum... dar una de estetică parcă tot m-ar tenta: după o jumătate de secol totalitar, a vota în continuare în favoarea comunismului, fie el şi fardat social-democrat, mi se pare de prost gust. Nu atît prostia, cît prostul gust operează aici. Ştiu, ai să-mi spui că e la mijloc o chestiune de consecvenţă privind nişte valori pe care comunismul, cel puţin teoretic, le-a avansat şi care ţi-au convenit (prin obîrşia ta, modestă, prin umanismul tău... structural etc.), dar mi se pare absolut obligatoriu pentru un spirit cît de cît viu să-şi dorească, la un moment dat, să facă şi altceva. Radical altceva. După hidosul interstiţiu totalitar, nu ştiu, dar spiritul parcă vrea ceva frumos, ceva un pic mai frumos, or, a merge, iată, la senectute, tot pe mîna social-democraţilor noştri de peste noapte, mi se pare... inestetic. Pauză. Am mai dat un timp şuturi uşoare castanelor, după care ne-am despărţit. Ne revedem tot mai rar, nu fără a ocoli vechile noastre tentaţii. Din ce în ce mai anemiate însă. Şi ca întîlnirile să nu cadă în posac, apelez, histrionic, la argumentul... estetic. Uite ce, mă retează H., cînd aud de... esteticul ăsta al tău, îmi vine să... Şi-i iau vorba din gură: ... să tragi cu pistolul, nu?
De la schimbarea partenerului de dans, la cea a partenerului de viaţă nu-i decît un pas, un pas de deux. Îl detaliază magistral-ironic David Lodge în Schimb de dame. Doi magiştri ai campusurilor universitare, despărţiţi de ocean, dar amici, trec unul pe lîngă altul, în zbor de avion, fiecare propunîndu-şi să ia locul celuilalt, beneficiind de generozitatea soţiilor care abia aşteaptă tentanta schimbare. Parşivul romancier îşi pune în lucrare întreg arsenalul scriptural, pentru a nuanţa, infinitezimal, situarea cazurilor în noile date conjugale. Totul, evident, într-un climat de uluitoare facilităţi moderne. (Inaccesibile, vai, nouă, aici, mai ales într-o materie atît de gingaşă.)
Dacă tot se vorbeşte de irelevanţa unei antinomii stînga/dreapta, atunci Vadim a dat magistrala lovitură, uitînd pur şi simplu de stînga lui (ceauşistă) şi plasîndu-se, voios, într-o dreaptă (extremistă). Ce vreţi, se plictisise şi el!
Schimbarea cum bate vîntul. De la Răsărit. De la Apus. A pictat, o parte din viaţă, ca Repin. Şi n-a dus-o rău: a stat excelent cu purpuria "comandă socială". La micul dezgheţ (cu voie de la poliţie) a schimbat macazul: a pictat ca, pardon, Klee. Dar n-a mai dus-o tot aşa de bine. Acum a revenit la Repin, iar la uşa atelierului său clienţii stau la coadă ca la coadă. Dacă (îndrăznesc să spun) nu e cumva, carenţă de caracter, atunci sigur e una de virilitate. A spus-o mai pe şleau fudulul Gauguin avînd în vedere chiar fuduliile.
Superba Nicole Kidman (pe care, fascinat, am văzut-o săptămîna trecută în lejerul muzical "Moulin Rouge"), despărţită de Tom Cruise, îşi contraria amicii cu schimbarea, (nu neapărat intimă) a partenerilor. Cum era văzută la braţul unui bărbat, cum se vorbea de o nouă legătură: "Nicole, o avertizau prietenii, ştii ceva, n-am chef să mă bag în chestia asta!"
Scenă. Bărbatul cu inima sfărîmată destăinuindu-se prietenului său: "Soţia mă înşală". Acesta-i oferă soluţia: "Fă dragoste cu ea o dată pe zi; şi fix într-un an ai s-o vezi moartă". Cincizeci şi una de săptămîni mai tîrziu, în scenă îşi face apariţia soţul încornorat, într-un scaun cu rotile, împins de soţie. Îmbrăcată într-o fustiţă de tenis şi ţinînd sub braţ o rachetă. Îi aranjează pernele, îl sărută, el e deja un cadavru viu. "Odihneşte-te, dragule, îi spune, mă întorc imediat, după partida de tenis, foarte curînd". În urma ei, soţul, jubilînd, către public: "Ea habar n-are că i-a mai rămas doar o săptămînă de trăit". E genul de anecdotă după care se topeşte monstrul academic intercontinental Ravelstein, apelînd pentru asta la nesecata mină a prietenului său, naratorul din recentul roman omonim, alias Bellow (Nobel, 1976). Asta, aşa, ca să mai schimbe un pic ştaiful de campus cu relaxata deriziune.
Istoria picturii româneşti e o perpetuă schimbare. Schimbare de canon, schimbare de optică personală. Dacă nu avem în vedere canonul pre-Aman, oricum nestructurat, apoi cel postmodern, la fel de precar aglutinat, atunci putem numi două mari orientări: 1. cea inaugurată de însuşi Aman şi întinzîndu-se, neconvulsiv, pînă după al doilea război mondial; 2. cea consecutivă acesteia, încă în curs de manifestare, dar cedînd (şi prin vîrstă biologică) haosului stilistic al erei digitale. Seria glorioasă Aman, Grigorescu, Andreescu, Luchian, Petraşcu, Pallady, pînă la Ciucurencu. Baba şi-a consumat evoluţia prin "anularea" calmă a antecesorului, păstrîndu-şi intactă substanţa autohtonistă, cu inevitabile contaminări apusene. Următoarea serie, suportînd apăsarea ideologicului, dar rezistînd demn prin cîţiva artişti de caracter, a cunoscut o diversitate spectaculoasă de abordări tematice şi formale. Dacă e să numim o schimbare radicală, o fractură, s-o facem în raportarea, oricum precaută, la ce se întîmplă acum în curentul globalizant al... formelor fără fond. Imposibil de categorisit, sintetizat, omologat. O va face (poate), cu mai aplicată detaşare şi exactitate, mintea care îşi va aroga nebănuita încă modificare somatică.
Schimbarea! Schimbarea! Strigau amărîţii în '96. Preluaseră şi ei, bieţii veşnic nehaliţi, lozinca venită de undeva, de-acolo de unde forţele autentic democrate gîndeau la o cu totul altă schimbare, cea mentală, evident, şi o pliaseră pe stomacul lor: păpică să fie, că muncă... Schimbarea! Schimbarea! strigau. Şi tot cu gîndul la păpică au strigat iar în 2000: Schimbarea! Schimbarea! Şi tot aşa...