Tennessee Williams (1911-1983) este unul dintre cei mai străluciţi dramaturgi americani; personalitate puternică, dar autodistructivă, Williams a fost alcoolic, dependent de amfetamine şi de barbiturice, dar în acelaşi timp decorat de către preşedintele Jimmy Carter în 1980; orientarea sa sexuală a fost făcută publică de revista „Time” în anii ‘50. Scriitor prolific, autor de piese de teatru, poezii, nuvele, memorii, un roman, a marcat dramaturgia americană prin personajele sale memorabile. A primit Premiul Pulitzer (1948) pentru Un tramvai numit dorinţă şi pentru Pisica pe acoperişul fierbinte (1955), New York Drama Critics’ Circle Award pentru Noaptea iguanei (1952) şi Tony Award for Best Play pentru Trandafirul tatuat (1952).
Conflictele dramatice şi temele controversate ale pieselor sale (sexualitate, religie etc.) au devenit binecunoscute după ecranizările de mare succes ale pieselor sale. Un tramvai numit Dorinţă, în regia lui Elia Kazan, a beneficiat de prestaţiile excepţionale ale starurilor vremii, Marlon Brando şi Vivien Leigh. Monştrii sacri Elizabeth Taylor şi Paul Newman au încarnat magistral în Pisica pe acoperişul fierbinte (1958) tensiunea dintre seducătoarea Margaret şi soţul său Brick, fost mare sportiv, care se izolează, prin alcool, de soţia sa şi de restul lumii pe fondul unei importante crize familiale. O altă ecranizare de neuitat, după Noaptea iguanei, i-a avut ca protagonişti pe Richard Burton şi Ava Gardner în 1964. Piesele lui Tennessee Williams fac parte, în toată lumea, din repertoriul clasic al marilor scene.
Trandafirul tatuat, recompensat cu Tony Award for Best Play, este o poveste emoţionantă despre pierderea unei fiinţe dragi şi drumul anevoios înapoi, înspre viaţă, a celui rămas în urmă. Acţiunea piesei Trandafirul tatuat se petrece într-o comunitate siciliano-americană în care tânăra şi energica Serafina, rămasă văduvă, este paralizată de durere şi îşi trăieşte doliul într-o totală uitare de sine. Când îi sunt însă distruse iluziile romantice legate de soţul pe care l-a iubit până la veneraţie, Serafina îşi redescoperă adevărata natură, demnitatea şi pofta de viaţă, într-o sărbătoare a iubirii şi a sexualităţii. „Povestea zbuciumată, poetică, trupească şi amuzantă a pierderii suferite de o femeie şi a redeşteptării simţurilor sale.” (Sunday Times)
Scena 5 (fragment)
SERAFINA: Tu, tu ai rostit vorbe murdare, şi tot timpul nu vă stă capul decât la bărbaţi, bărbaţi, bărbaţi! Sunteţi înnebunite după bărbaţi!
FLORA: Strugurii-s acri! Ăsta-i necazul tău – strugurii-s prea acri. Crăpi de invidie!
BESSIE: S-a înverzit de gelozie. Ha, ha!
SERAFINA (pe un ton pios): Eu când aud de bărbaţi, nu mă gândesc decât la soţul meu. Soţul meu a fost sicilian. Făceam dragoste împreună în fiecare noapte din săptămână; n-am sărit niciodată o noapte de când ne-am căsătorit şi până când a fost ucis aici, pe şoseaua asta, la volanul camionului de fructe. (Un sughiţ de plâns.) Poate că ăsta-i motivul pentru care eu nu sunt înnebunită după bărbaţi şi nu suport să aud vorbăria femeilor hămesite. Acum nu mă interesează decât fericirea fiicei mele care îşi ia, în dimineaţa asta, diploma de absolvire a liceului. Şi uite că am să întârzii la ceremonie. Fanfara a început să cânte! Şi nu ştiu unde am pus ceasul de mână pe care i l-am cumpărat! Cadoul de absolvire!
(Se învârteşte prin casă, distrată.)
BESSIE: Flora, hai să plecăm. Lasă dracului blestemata aia de bluză!
FLORA: Ba nu! Aşteaptă o clipă! Eu nu permit nimănui să mă insulte!
SERAFINA: Hai, hai, plecaţi la New Orleans, voi două, hămesitelor după bărbaţi. Şi agăţaţi bărbaţi pe Canal Street, dar nu în casa mea, de la fereastra mea, în faţa cenuşii răposatului meu soţ!
(Fanfara şcolii atacă un marş marţial. Pieptul Serafinei e cuprins de spasme; îşi duce o mână la inimă şi, un moment, pare să uite că trebuie să plece.) Pe mine bărbaţii nu mă interesează deloc. Nu mă interesează bărbaţii care fac burtă şi chelesc în uniforme de soldaţi de plumb, şi care dezbracă femei în pielea goală pe Canal Street şi aruncă pungi de hârtie pe ferestrele hotelului. Nu mă interesează nebunii din astea bărbăteşti. Eu îl păstrez în inimă pe soţul meu, care avea un corp suplu ca de băiat tânăr, şi un păr la fel de negru şi de des ca al meu, şi o piele netedă şi dulce ca o petală de trandafir.
FLORA: Ah, era ca un trandafir, nu?
SERAFINA: Da, un trandafir, un trandafir!
FLORA: Da, un trandafir de mafiot! Un trandafir de gangster! Împuşcat în timp ce transporta droguri ascunse sub banane!
BESSIE: Flora, Flora, hai să plecăm!
SERAFINA: Eu mă trag din neam de ţărani, contadini, dar el, el provenea din proprietari de pământuri. Signorile, nobil, asta era soţul meu. Noaptea, zac aici şi mă mulţumesc cu amintirile, pentru că eu am avut parte de ce-i mai bun – nu de calitatea a treia, nu de calitatea a doua, ci de calitatea întâi – singura cu adevărat bună. Aşa încât acum zac aici şi mă mulţumesc doar să-mi aduc aminte…
BESSIE: Haide odată! Haide odată! La gară!
FLORA: Stai! Trebuie să aud chestia asta! E prea haioasă s-o pierd!
SERAFINA: Îmi aduc aminte de nopţile în care îl strângeam pe Rosario tot timpul la pieptul meu. Patru mii trei sute optzeci de nopţi. Ăsta-i numărul nopţilor în care l-am strâns în braţe. Şi sunt pe deplin satisfăcută. Îl jelesc. Da, perna mea nu se usucă nici o clipă – dar amintirile îmi dau toată satisfacţia de care am nevoie. Şi m-aş simţi ieftină şi înjosită, nedemnă să trăiesc alături de fiica mea, nedemnă să locuiesc sub acelaşi acoperiş cu cenuşa asta binecuvântată – cenuşa unui trandafir –, dacă după toate aceste amintiri, dacă după ce am cunoscut un asemenea om, m-aş înhăita cu un altul, cu un bărbat de vârstă mijlocie, lipsit de tinereţe, lipsit de pasiunea tinereţii, un bărbat care face burtă şi-şi pierde părul, să mă amăgesc singură că asta înseamnă a face dragoste. Mă mulţumesc doar să-mi aduc aminte. (Gâfâie de parcă ar fi urcat o scară.) Plecaţi, daţi-i înainte, bateţi străzile şi lăsaţi-i să vă arunce pungi cu apă murdară în cap. Eu mă mulţumesc să- mi aduc aminte de iubirea unui bărbat care a fost al meu – numai al meu! Niciodată atins de mâna alteia. Nimeni alta în afară de mine! Doar eu!
(Gâfâie şi iese în faţa casei, pe trepte. Lumina soarelui o inundă. Pare mirată. Se pomeneşte plângând. Scotoceşte în poşetă după batistă.)
FLORA: Niciodată atins de mâna alteia?
SERAFINA (cu aprigă mândrie): De nici o femeie în afară de mine!
FLORA: Ştiu eu pe cineva care ar putea să spună altfel. Şi nu departe de-aici. Nu mai departe de Square Roof, pe Esplanadă!
BESSIE: Estelle Hohengarten!
FLORA: Estelle Hohengarten – crupiera de blackjack.
BESSIE: Îmbracă-ţi bluza şi să plecăm!
FLORA: Toată lumea ştia, numai Serafina habar n-avea. Vorbesc despre fapte care au reieşit din anchetă, în timp ce asta zăcea-n pat cu ochii-nchişi şi pătura trasă peste cap, ca struţul. Leagă-mi bluza asta afurisită! Şi a fost o legătură sentimentală lungă, nu pur şi simplu un „descalecă şi du-te!” O legătură serioasă, care a ţinut mai bine de un an.
(În tot acest timp, Serafina a stat încremenită în prag, cu uşa deschisă. În plin soare. S-ar zice că cele auzite au împietrit-o. Pe urmă, se răsuceşte încet. Vedem că rochia de mătase i-a rămas descheiată la spate, iar dedesubt se zăreşte capoţelul roz. Întinde mâna orbeşte şi se sprijină de stâlpul verandei, în timp ce cuvintele îngrozitoare, venite din casă, o sfârtecă tot mai adânc. Continuă să se audă fanfara liceului, ca un contrapunct nemilos.)
BESSIE: Las-o să nu afle. Ignoranţa înseamnă fericire.
FLORA: Rosario avea un trandafir tatuat pe piept şi Estelle era atât de nebună după el, încât s-a dus în strada Bourbon şi şi-a făcut şi ea acelaşi tatuaj. Da, şi-a tatuat un trandafir pe piept, exact ca macaronarul.
SERAFINA (foarte încet): Mincinoaso…
(Intră în casă; cuvântul pare să-i fi insuflat forţă.)
BESSIE (nervoasă): Flora, hai să mergem, să mergem!
SERAFINA (cu o voce teribilă): Mincinoaso! Mincinoaaasoo!
(Trânteşte uşa de lemn cu o violenţă care zgâlţâie casa.)
BESSIE (speriată): Flora, hai să plecăm de-aici!
FLORA: N-are decât să-şi urle şi maţele din ea. Nu-mi pasă!
(Serafina înşfacă o mătură cu coadă lungă.)
BESSIE: Ce are de gând?
FLORA: Nici că-mi pasă!
BESSIE: Mie mi-e frică de macaronarii ăştia!
FLORA: Mie nu mi-e frică de nimeni!
BESSIE: Vrea să te lovească.
FLORA: Nu care cumva să-ndrăznească!
(Dar amândouă se retrag spre uşă. Serafina se repede la ele cu măturoiul. O plesneşte pe Flora peste şolduri şi umeri. Bessie fuge afară, dar Flora e prinsă într-un colţ. O masă se răstoarnă. Bessie, de afară, strigă după poliţie şi zbiară: „Săriţi! Săriţi!” Fanfara liceului intonează imnul Americii. Flora o zbugheşte pe lângă măturoi şi fuge afară. Strigă şi ea după ajutor. Serafina le urmăreşte. Izbeşte cu măturoiul prin aerul strălucitor al prânzului. Cele două femei fug, strigând.)
FLORA (răcnind, în spate): O să cer s-o aresteze! Poliţia, poliţia! O să cer să te-aresteze! ..
Traducerea din engleză de Antoaneta Ralian
(Piesa apare în volumul Un tramvai numit Dorinţă. Pisica pe acoperişul fierbinte, Editura ART, colecţia „Biblioteca ideală”)
