Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
tema lunii: Forme ale exilului de ---


naim araidi (Israel)
Visuri, idei şi realităţi

Când am intrat în clasa întâi, a fost începutul educaţiei mele, deoarece nu existau grădiniţe în satul druz unde m-am născut. Azi, copiii mei sunt privilegiaţi să meargă nu doar la grădiniţă, dar şi la creşă. Peste câţiva ani, educaţia la creşă a copiilor din sat va începe la doi ani, sau chiar mai devreme. Nurorile mele le vor cânta probabil muzică de Bach, Rimsky- Korsakov şi Rossini copiilor lor încă în pântec. Asta îmi imaginez eu. De asta trăim într-o epocă nouă. […] Mai sunt patru ani până în 2000 şi mama mea continuă să-mi spună poveşti din copilăria mea. Familia mea şi cu mine locuim în casa tatălui meu, la o aruncătură de băţ de Marea Galileei, unde Isus a mers pe ape. Acolo, aproape în fiecare zi, nepoţii şi strănepoţii tatălui meu se adună şi mama mea le povesteşte istorii amuzante despre copilăria părinţilor lor, despre mine şi fraţii mei.
Două dintre aceste istorisiri îi fac mereu să râdă pe copii. În dimineaţa primei zile de şcoală, mama a venit să mă trezească şi m-a găsit deja treaz şi în lacrimi. „– De ce plângi?” m-a întrebat ea. – Pentru că nu ştiu să scriu şi să citesc şi mi-e frică să merg la şcoală.” Mama a râs – făcându-i şi pe fraţii mei să râdă – de fiul ei căruia îi era frică de şcoală, fără să înţeleagă că ea însăşi era de vină că neglijase să îşi pregătească fiul pentru prima zi de şcoală. Dar cum poţi învinui o mamă care nu a fost niciodată la şcoală?
Singura educaţie formală pe care o primise a fost să înveţe alfabetul de la imam (clericul musulman) care despărţea cuvintele din Coran în litere individuale. A doua poveste este şi ea legată de şcoală. Într-o zi un copil s-a întors de la şcoală într-o stare de confuzie şi a alergat la mama lui. „– Mamă, mamă, noi suntem creştini sau musulmani?” a întrebat el. Ea a izbucnit în râs. El plângea şi se ruga de ea să-i răspundă. Ea s-a învoit şi i-a spus că nu sunt nici creştini, nici musulmani, ci druzi. „– De ce întrebi?” a zis mama. El ia spus că profesorul le spusese copiilor creştini să meargă într-o clasă, iar celor musulmani în alta, ca să studieze religia separat, dar druzii erau liberi să meargă acasă, deoarece religia lor era secretă şi nu se preda în şcoală. Şi, din atmosfera bucolică a micului sat – izolat de restul lumii –, acest copil a fost trimis la şcoală în marele oraş, pentru a deveni învăţat ca evreii. Aşa gândea tatăl meu. Oraşul Haifa de pe Muntele Carmel îmbrăţişează o adâncitură de Mare Mediterană. Acolo locuiesc evrei şi arabi. Lângă Colonia germană sunt o mânăstire catolică şi un ospiciu italian. Deasupra Coloniei germane este domul aurit au templului Bahai, iar deasupra lui este satul Ahmadi. Ahmadya este o sectă unică în cadrul Islamului. În 1962, primarul Haifei, Dl. Abba Houshi, a deschis porţile uneia dintre şcolile oraşului pentru elevii arabi, deşi nu în număr mare, că să poată învăţa alături de elevii evrei. Tatăl meu îl cunoştea pe primar. Sub mandatul britanic, Abba Houshi a găsit adăpost mai mult decât o dată în casa tatălui meu. Aşa că a fost de acord cu rugămintea tatălui meu să studiez la această şcoală începând de la vârsta de doisprezece ani. […] Doamna Steiner, învăţătoarea evreică, mi-a spus într-o zi: „– Ascultă, băiete, cu tipul ăsta de ebraică nu ai să poţi să continui să înveţi în şcoala asta.” Nu îşi dădea seama că nu-i puteam spune tatălui meu că nu eram în stare să învăţ în şcoala aceea. Poate că dacă ar mai trăi azi ar fi jenată să afle că băiatul pe care îl ştia a ajuns să obţină doctoratul în limbă ebraică şi că este, într-adevăr, un scriitor în ebraică.
[…] Trebuie să mărturisesc că vorbele învăţătoarei m-au deranjat mai puţin decât întrebările provocatoare pe care le primesc, mai ales de la publicul evreu:
– De ce scrii în ebraică? Eşti considerat un scriitor de ebraică sau mai degrabă un scriitor arab care scrie în ebraică?
Multe ţări din lume nu au auzit niciodată despre ebraică, şi unii oameni din străinătate cred chiar că este o limbă moartă, pe care o mai găseşti prin cărţi prăfuite, ca latina şi alte limbi care au fost uitate, sau care nu mai sunt vorbite. Limba ebraică, pentru cei care nu ştiu, este limba unei naţiuni care constă din doar cinci milioane de suflete. Asta îmi aminteşte de o poveste amuzantă: un chinez îi povesteşte prietenului său despre o călătorie în Israel. Prietenul îl întreabă „– Câţi oameni locuiesc acolo?” Chinezul răspunde: „– Aproximativ cinci milioane.”„ – O, replică prietenul lui, la ce hotel locuiesc?”
Ebraica este limba Bibliei şi este scris în această limbă:
„– Dumnezeu a spus – Să fie lumină, şi a fost lumină, şi Dumnezeu a văzut că lumina era bună.” Nu există azi altă limba în care fiecare cuvânt să fie încărcat cu atât de multe posibilităţi de expresie şi de a satisface nevoia umană de poezie în căutarea ei eternă de a vorbi despre durerile omeneşti şi despre încercările sale miraculoase de a descoperi sensul vieţii. Uneori, am simţit greutatea distinctă a ebraicii în timp ce reciteam cea mai frumoasă cântare de iubire din lume, Cântarea Cântărilor, şi elegiile lui David la moartea lui Saul şi Ionatan. Puterea ebraicii nu se sfârşeşte aici. Ea începe aici.
Nu sunt sigur dacă evreii din Israel sunt conştienţi de ceea ce cred eu despre limba ebraică, şi asta nu mă deranjează. Nu pentru ei scriu în ebraică, ci din cauza lor. În privinţa întrebării dacă sunt sau nu un poet de limbă ebraică, răspunsul este foarte simplu: un poet de limbă ebraică, da, dar nu un poet evreu, pentru că sunt şi poet druz şi arab.
Cu toate acestea, întrebările astea mă fac să mă gândesc la importanţa identităţii naţionale a scriitorilor şi la dialogul cultural în general. Mi-a devenit clar că în unele cazuri această identitate este o problemă doar atunci când vorbim de scriitori mediocri. Altfel, cum aţi şti despre identitatea evreiască a lui Kafka, care s-a născut la Praga şi a scris în germană? Şi care este identitatea lui Ionesco, românul, care a fost mereu considerat un mare scriitor francez? […] Visul meu este să devin un scriitor care nu va mai fi întrebat niciodată despre naţionalitatea sau religia sa; sau, cel puţin, aceasta nu ar trebui să fie prima întrebare.
Dacă nu asta, visez să creez o sinteză chimico-spirituală între Est şi Vest, pe care doar arta poate să o realizeze. Mă gândesc, de pildă, la propria mea cultură arabă şi la virtuţile religiei druze mistice: secretele şi simbolurile sufiţilor care ştiau cum să injecteze în venele Orientului Apropiat esenţa lichidă a filosofiei greceşti transformată de ideile budiste, purtând în venele lor sângele spiritual al Indiei şi Chinei.
O altă întrebare care mă bântuie azi este cum poţi să-i întorci pe artişti şi pe intelectuali la sarcina lor adevărată de a pune sub semnul întrebării şi a-i ghida pe factorii de decizie din regiunea noastră. În mod special, în Israel şi de asemenea în lumea arabă, în realitatea cotidiană, politicienii, democraţi sau nu, sunt singurii factori de decizie. Şi ei sunt cei care se ocupă de război şi de pace. Acum, după ce în regiunea noastră s-au luat deciziile importante, este de neconceput ca un intelectual, un artist, un scriitor să spună „Nu” păcii. Dar există încă mulţi scriitori din lumea arabă şi musulmană care resping procesul de pace. Trebuie să observăm însă că problema păcii este mai complicată şi mai ramificată decât ne putem imagina la prima vedere. Într-adevăr, se naşte întrebarea subsidiară: poate exista pacea fără libertatea individuală? Sau fără un dialog cultural real? Întrucât, aşa cum nu poţi contesta rolul unui politician în stabilirea păcii, la fel nu poţi contesta rolul intelectualului în abordarea problemei libertăţii şi a salvării omului în libertate, şi implicarea acestuia în întâlniri de tipul eu-tu. Între timp, să observăm atent următoarea situaţie: politicienii şi economiştii liberali de azi încearcă să înlocuiască cultura serioasă, bazată pe istorie şi religie şi explorarea serioasă a problemelor moderne, cu o cultură superficială, bazată pe distracţii şi piaţă liberă, în timp ce liderii religioşi fundamentalişti vor să pună în locul libertăţii şi creativităţii un univers închis de discurs. În contrast pronunţat cu ambele, noi trebuie să găsim „a treia cale” în Israel, în ţările arabe şi în celelalte ţări din regiune, iar aceasta este o sarcină majoră pentru intelectuali şi pentru scriitori.
[…] Nu sunt unul dintre aceia care preferă emoţiile intelectului ori intelectul emoţiilor. Eu caut un echilibru. Şi în această căutare mă întorc întotdeauna copleşit la literatură ca la cea mai minunată creaţie a omenirii. Ea este numitorul comun care poate uni toate popoarele. Totuşi, dialogul real între scriitorii din regiunea noastră nu a început, şi acestuia i se simte acut lipsa.
Nu este acesta locul pentru a adânci această teză, dar există o realitate umană care adună laolaltă emoţiile, istoria, cultura, fricile, dragostea, visurile, imaginaţia. Noi nu ne putem baza doar pe politica şi economia formală. O astfel de decizie ne-ar impune o schemă superficială de viaţă şi ne-ar face să ne uităm rădăcinile mai profunde. Ar trebui să observăm rădăcinile noastre adânci în cultura israeliană, ca şi în cea arabă, şi să nu lăsăm aceste domenii în dar fundamentalismului. Dar profunzimea sufletului omenesc, aşa cum o înţeleg eu, este multidimensională, la ea nu poţi ajunge decât prin literatură şi prin întâlniri între diverse puteri spirituale, sau cel puţin între culturi în dialog. În orice caz, epoca de aur atât a literaturii ebraice, cât şi a celei arabe (şi musulmane) a fost împletită cu influenţe filosofice care datează din Antichitate. Acelaşi lucru se poate spune despre Renaştere şi Occidentul creştin. În contrast izbitor cu această abordare, fundamentalismul anulează referinţele la multidimensionalitatea internă în cultura propriului popor şi refuză să se raporteze la bogăţia interioară şi la multidimensionalitatea culturii „celuilalt,” a „duşmanului”.
Pentru a conchide, după părerea mea, cultura globală americanizată, economia politică de piaţă şi maşinăria formală a procesului de pace nu pot să ridice sau să constituie o barieră suficient de puternică împotriva fundamentalismului. Din acest motiv, azi, mai mult decât oricând, e nevoie de ceea ce eu numesc „a treia cale”. Asta înseamnă că ar trebui să împiedicăm standardizarea culturii şi să întărim statutul scriitorilor şi intelectualilor vis-a-vis de politicieni şi economişti – mai ales când avem de-a face cu regimuri dictatoriale. Doar intelectualii şi scriitorii, dacă nu sunt profund fanatici ei înşişi, pot să vadă şi să reveleze dimensiunile mai profunde ale vieţii. […]
(Din „The Jerusalem Review”, Nr. 1, April 1997, retipărit cu permisiune)


marlena braester (Israel)
Distanţare şi continuitate: Între două chei „Sol”, am ales cheia „Fa”

Exil, fiind un termen cu conotaţii grele – purtate nu de puţine ori de clişee (clişee de limbaj care riscă să devină, din păcate, clişee de gândire) – ne oferă perspective de înţelegere diverse: de la numeroasele conotaţii canonice ca: deplasare forţată, îndepărtare/ înstrăinare, despărţire de sine însuşi, spaţiu închis, pierderi (fie prin trecerea de la un spaţiu la altul, fie în timp), până la punctul extrem în care exil a fost numit de fapt un nomadism interior, un exil împăcat cu sine însuşi, poate chiar fericit, sau chiar un nonexil. E posibil atunci, în ciuda nenumăratelor conotaţii, acest oximoron: „exil fericit”? Poate că aceste conotaţii nu fac decât să întunece de fapt denotaţia iniţială: în latină exsilium, sau exsul, e în primul rând un fel de ex-solum – o distanţare ex-teritorială; ne regăsim deci despărţiţi de propriul sol? De pământul de baştină? De solul interior? Sau poate că un sol interior vine să-l înlocuiască pe cel exterior? Sau poate nici nu e vorba de o trecere exteriorinteriror, ci interior-interior? Ca nişte plăci tectonice care se înlocuiesc una pe alta după o ruptură? Despărţire în spaţiu, după cum ne sugerează prepoziţia latină, dar şi în timp, dacă ne amintim că ex– e o prepoziţie şi cu sens temporal, deci despărţit de sine însuşi în timp? Poate, de fapt, s-ar putea spune că în anumite cazuri purtăm în noi înşine, de la un sol la altul, tot bagajul identitar – cultural, lingvistic, imaginar – cuprinzând spaţiu şi timp, păstrându-ne oriunde identităţile trecute ca pe ceva viu, deplasate de la un loc spre altul, dar fără a fi anulate, ci dimpotrivă, mereu îmbogăţite cu fiecare transgresare a frontierelor, cu fiecare orizont devenit reductibil şi acumulând – în dispersare – noi elemente din locurile pe unde trecem: exact aşa cum „meridianul” lui Paul Celan reuneşte spaţiul şi timpul după un ocol prin alteritate. Această formă de exil ar putea fi atunci ca un foc viu menţinut oriunde.
Am mai putea spune atunci că distanţarea e compensată de câştigul de perspectivă, iar posibilitatea de distanţare devine un element pozitiv prin multiplicarea punctelor de vedere şi prin relativizarea lor. Desigur, e vorba de decentrare, însă această decentrare presupune şi o re-centrare în jurul unor centre de gravitaţie multiple; tensiunile multiple presupun focalizări multiple, iar rupturile divers dramatice presupun re-articulaţii interne multiplicate. Deci, când privim mai îndeaproape aşa-zisele forme de exil, descoperim că, de multe ori, ceea ce aparent poate fi definit ca exil nu e decât ceea ce poetul scoţian Kenneth White numeşte în eseurile sale de geopoetică: „energia nomadă de a traversa culturile”, pentru că – susţine poetul – „nu suntem închişi într-o identitate, ci dimpotrivă, aceasta e un sistem deschis”. (Kenneth White e un poet care, trăind în Franţa, scrie în franceză şi engleză, în special în franceză!) Din momentul în care dialogul culturilor e interiorizat, se poate vorbi de identităţi multiculturale şi de apartenenţă multiplă. Desigur, există acel nucleu identitar care ne menţine şi ne însoţeşte oriunde, dar o osmoză e nu numai posibilă, ci ne poartă spre o universalizare cu totul ieşită din comun când e vorba de expresia artistică sau literară.
Cazurile extrem de diverse ale optării pentru o anumită limbă de expresie poetică în cazul fluctuaţiei solului sub „paşii literari” se situează între doi poli: la o extremă se situează scriitori ca Czeslaw Milosz care, locuind în Franţa sau America, scrie numai în poloneză, limba sa maternă şi se consideră scriitor polonez. În discursul ţinut cu ocazia decernării Premiului Nobel (Nobel Prize Lecture, Ed. Farrar Straus Giroux, NY 1981), susţine cu simplitate că, la urma urmei, dacă un poet doreşte să fie celebru, de fapt el doreşte să fie celebru „în satul său”. La celălalt pol, se situează scriitori ca Elias Canetti sau Samuel Beckett, pentru care, dimpotrivă, faptul de a scrie în altă limbă are o funcţie eliberatoare sau cum ar spune ironic Andreï Makine: în fond, nu trebuie consideraţi chiar nefericiţi cei ce scriu într-o limbă aşa-zis „străină”.
De fapt, ce sens are termenul străin? De la Proust încoace, se repetă ideea că oricum limbajul poetic ne e străin, e o limbă străină – şi aş adăuga că în acest sens precis – chiar aşa şi trebuie să rămână. Limbajul poetic e o necunoscută în sensul matematic al cuvântului, un limbaj care trebuie descoperit fără încetare, o căutare infinită.
În ce limbă scriem e o întrebare la care scriitorii care au ales între o posibilitate şi alta au răspuns fie în mod explicit, fie implicit. Câteva cazuri sunt interesante prin diversitatea situaţiilor la care mă voi referi. Dintre multele forme de exil, iată un exemplu simplu de explicat, o formă care vine din Israel, ţara în care, prin forţa destinului, trăiesc acum. Fiind un exemplu al diversităţii culturale, această situaţie se reflectă şi în existenţa scriitorilor în această ţară: pe lângă o bogată literatură în limba ebraică şi în limba arabă, există un număr important de scriitori care au emigrat în Israel din toate colţurile lumii; dintre aceştia, o parte au adoptat limba ebraică în opera lor (ceea ce presupune un enorm efort, un curaj uriaş, dar şi riscuri enorme), pe când numeroşi scriitori continuă să se exprime în limbile ţărilor de baştină. În Israel există astăzi treisprezece asociaţii ale scriitorilor care scriu în limbile locurilor de unde provin! Există, desigur, şi cei care scriu şi în limba maternă, şi în limba ebraică, ceea ce reprezintă un număr mai restrâns de cazuri. În schimb, dacă privim în urmă, generaţia poeţilor sionişti, care s-au stabilit în Israel venind din Rusia în prima jumătate a secolului XX, vedem că Haim Nachman Bialik, Shaul Tchernichovski, Avraham Shlonsky au scris numai în ebraică, într-o ebraică pe care au reînnoit-o, au modernizat-o, fiind consideraţi astăzi clasicii literaturii ebraice moderne. Poetul aşa-zis naţional – H. N. Bialik – nu a scris deci în limba maternă!, ci regăsind pământul şi limba străbunilor, de fapt şi-a reinventat limba maternă, într-un alt timp: în timpul său personal. În care din aceste cazuri putem vorbi deci de exil?
Exemplele sunt nu mai puţin complexe dacă ne referim la autori născuţi în România, dar care au trăit altunde şi au scris în altă limbă: mă opresc doar la câteva cazuri: autorii avangardişti ca Beniamin Fundoianu/Benjamin Fondane, Ilarie Voronca, Gherasim Luca şi atâţi alţii care au adoptat limba franceză pentru cea mai mare parte a operei lor. Fundoianu, ca şi Voronca nu se simţeau înstrăinaţi, nici exilaţi în limba franceză. Înstrăinaţi s-ar fi simţit oricum ca poeţi în orice limbă, în drumul lor spre limba poetică. Înainte de a deveni Fondane, Fundoianu scrisese, tradusese, analizase autori francezi, nici limba, nici literatura nefiindu-i deloc străine, dimpotrivă. Franceza în care a scris e de o bogăţie şi precizie care nu lasă loc îndoielilor privind originea autorului. Dificultăţile pe care le-au avut toţi cei care s-au stabilit în Franţa în cazul avangardiş- tilor, sau fie şi în alte ţări, nu se situează la nivelul limbii propriu-zise. Să ne referim atunci la aceşti autori ca fiind poeţi exilaţi?
Poetul tunisian Abdelaziz Kasem rezumă revolta sa împotriva integriştilor identitari, pentru care noi, scriitorii bilingvi – spune el – sunetm nişte „transfugi ai limbii” (referindu-se la scriitori ai secolului XX, ca Jorge Semprun, Michel del Castillo, Julien Green, Nancy Huston, Elsa Triolet): „o singură limbă era un spaţiu prea strâmt pentru mine ca scriitor”, desigur rămânând problema ambivalenţei pe care o caracterizează ca „nevroza lui Janus”: „când ai de trăit două Euri, vine un moment când nu mai ştii care e alter ego-ul celuilalt”.
S-a vorbit şi se vorbeşte deci enorm despre cultura dublă şi despre bilingvism; dar mai puţin despre cultura triplă, care e o breşă în plus în ideea de integritate a identităţii netede, uniform nivelate.
În ce mă priveşte, un parcurs pare să se fi impus de la sine: la confluenţa dintre trei culturi, trei limbi – româna, franceza şi ebraica se întretaie, însă limba de expresie poetică pe care o prefer e franceza care s-a impus vizavi de română, după care ebraica s-a adăugat ca o a treia corolă prin forţa solului concret pe care trăiesc. Pluralitatea lingvistică nu e o formă de decentrare, dimpotrivă. Trecerea de la limba română la franceză am trăit-o ca pe o continuitate. Lingvistic vorbind, pornisem în amonte spre rădăcinile latine ale limbii române, de unde am revenit apoi – în aval pe cursul francez pornit din aceeaşi sursă; fluxul limbajului a purtat scrisul uşor deviat de la o limbă la alta, apropiată ei. În căutarea rădăcinilor unei limbi, sondându-i adâncurile, am descoperit sursa mai multora: pentru o clipă, diferenţele fuseseră anulate, şi acesta a fost probabil momentul decisiv – începutul. Din acel moment, realitatea de dincoace de limba română a reapărut dincolo de limba franceză, refractată de noul flux lingvistic: re-înscriere prin limbaj în Unitatea care precede dispersiunea (latina – limbi romanice), în continuitatea pre-sintactică paralelă cu cea poetică.
Această situare între mai multe limbi impune încă o întrebare: dincolo de acest tangaj pe suprafaţa agitată a triunghiului care se creează între limbi, care e punctul de convergenţă – sau poate punctul abisal – între cele trei limbi în care am putea scrie? S-ar numi oare acest loc Exil sau poate, pur şi simplu traseul însuşi spre identitatea care a traversat alteritatea? În sfârşit, mai apare şi întrebarea de dincolo de aceste întrebări: aş fi scris aceleaşi cărţi trăind altundeva? În altă „cheie muzicală”? Alegerea e determinată probabil de jocul dintre continuitate şi distanţare: nici în limba ţării în care m-am născut şi am trăit, nici în cea a ţării în care trăiesc în prezent, ci într-o a treia limbă.
Cu alte cuvinte, între două chei „Sol”, am ales cheia „Fa”.


dagmar dusil (Germania)

Pluralitatea
patriilor şi a
limbilor în exil

Timpul în care trăim este marcat
de fenomenul migraţiei. Cauzele
părăsirii unei ţări pot fi multiple:
teama că nu putem supravieţui,
constrângerea impusă, urmărirea
politică sau chiar dorinţa de schimbare.
Consecinţa este, pe de-o parte,
pierderea patriei, implicit pierderea
culturii moştenite şi a identităţii
legate de aceasta, iar, pe de altă parte,
venirea într-o patrie nouă. Scriitorul
îşi aduce în bagaj unealta primară,
limba, pe care în exil fie o va păstra,
fie va lua în considerare să o schimbe.

Limba, pe care scriitorul o poartă
cu el, poate deveni în ţara străină
o povară, un impediment, deoarece
gândirea şi percepţia sunt filtrate
prin limba maternă. Pierderea limbii
materne înseamnă pentru emigrant,
într-adevăr, un şoc cultural. Pentru
a nu rămâne izolat în societate,
emigrantul trebuie să stăpânească
limba ţării noi. Limba cea nouă
încearcă să violeze limba maternă.
Dacă scrie în limba nouă, autorul
poate să eşueze chiar şi când îi
stăpâneşte perfect cunoştinţele
gramaticale şi lexicale, deoarece îi
lipsesc nuanţele intermediare –
necesare, de pildă, în expresia pentru
scenă (un exemplu: Edmund Wolf,
care a pierdut prin emigraţia sa din
Germania în Anglia nu numai patria,
ci şi limba: piesele pe care le-a scris
în engleză n-au fost reuşite. Dar,
traduse în germană, ele s-au jucat
în Germania cu succes.

Pentru a-şi perfecţiona competenţa
lingvistică nouă, emigrantul începe
să-şi uite propria limbă. Ceea ce-l
transformă într-un fel de echilibrist
pe sârmă, care evoluează fără plasă
la trapez. Dar lumea pe care vrea
s-o descrie are nevoie de metaforele
şi aforismele limbii materne pentru
viziunea proprie, originară asupra
lucrurilor. Emigrantul are nevoie de
translocarea limbii, care a însemnat
pentru el o ultimă parte păstrată din
ţara natală. Limba devine îngerul
său păzitor, devine supapa emoţiilor
sale. Limba este reîntoarcerea în
trecut şi sosirea în exil. Limba este
salvarea din trecut şi ancora de acum.

În contextul globalizării, scriitorii
poligloţi sunt în avangardă. Înlocuirea
limbii materne cu limba ţării noi
provoacă reflecţia asupra propriei
identităţii, asupra istoriei ţării părăsite,
asupra călătoriei între patrii. Globalizarea
conferă scriitorului funcţia de punte
transculturală. Nietzsche sublinia
încă de pe vremea lui că „valoarea
şi sensul culturii actuale constau în
contopirea şi fertilizarea reciprocă”.
Se caută familiarul în ceea ce e străin
şi invers, familiarul devine parte din
ce este străin. Linia de demarcaţie între propriu şi străin se pierde, se
amestecă. Într-o ţară nouă, ceea ce
e străin îţi poate deveni propriu. Ce
îţi este străin trebuie cuprins în cuvinte.
Herta Müller dedică o mare parte din
Der König verneigt sich und tötet
(Regele se închină şi ucide) reflecţiilor
despre limbă, instrumentul ei, care
însă uneori se dovedeşte incapabilă
să exprime anumite lucruri. Cu limba
ei maternă germană, ea a avut în
Germania dificultăţi de înţelegere.
Pentru a echilibra insuficienţa cuvintelor,
ea inventează cuvinte noi, tablouri
de cuvinte, dar care atunci sunt
mai greu de înţeles pentru cititori.

Literatura reflectă cerinţele globalizării
şi tinde să devină o literatură fără
frontiere, produsă de către „cetăţeni
ai lumii”. Din punctul de vedere al
conţinutului, literatura actuală este
marcată de experienţa emigrării, a
exilului, a războiului, a lipsei de patrie,
dar, în acelaşi timp de experienţa
găsirii unei patrii noi, a scrisului
într-una sau mai multe limbi străine,
de vieţuirea în multiple culturi. Noua
generaţie de scriitori se defineşte prin
mobilitate, poliglotism şi o multiplă
competenţă culturală.

Literatura interculturală nu este
un lucru nou. Adalbert von Chamisso
a venit la Berlin în timpul Revoluţiei
Franceze. El a devenit unul dintre
poeţii de vârf ai romantismului german,
trecerea sa de la limba franceză la
germană fiind radicală. Spre deosebire
de Chamisso, Heinrich Heine a procedat
mai puţin radical cu schimbarea limbii
în timpul exilului său din Franţa.
Opera lui Paul Celan dovedeşte că
există un fel de patrie în limbă, chiar
dacă această limbă a fost aceea a
duşmanilor. El, care s-a născut în
Cernăuţiul caracterizat prin convieţuirea
mai multor limbi, română, ucrainiană,
germană, idiş şi altele, şi-a întemeiat
opera poetică în limba germană.

Cunoaşterea mai multor limbi
influenţează opera literară a scriitorilor
în grade diferite. Când îţi petreci viaţa
într-o limbă nouă, străină, se poate
schimba şi conştiinţa propriei limbi.
Limba maternă este percepută
dintr-o perspectivă străină şi astfel
se pot descoperi în ea noi mecanisme
lingvistice, ascunse.

Dacă autorul şi-a ales ca limbă
literară şi limba ţării sale noi, influenţele
multilingvistice nu pot fi simplu
eliminate în procesul scrierii. Limba
nouă va fi colorată, înstrăinată prin
limba maternă, dar şi de la distanţă
poate duce la substanţa dorită.

Autoarea română Carmen Francesca–
Banciu a fost pur şi simplu copleşită,
cum spune ea însăşi, de noua limbă,
în care a trăit. Limba cea nouă s-a
impus în viaţa ei şi cuvintele româneşti
au fost pas cu pas înlocuite.

Alegerea limbii, care este determinată
de mai mulţi factori, are potenţialul
de a transmite expresiei literare
anumite impulsuri stilistice, dar poate
să impună şi limite, făcând intraductibile
nuanţe ce rezonează din limbă originară.

Preocuparea de a căuta alternative
lingvistice se găseşte şi la poeta lirică
Edith Ottschofski: volumul ei der
schaum der wörter (spuma cuvintelor),
apărut anul trecut la Editura Johannis
Reeg în Germania. În postfaţa sa,
Matthias Biskupek o numeşte pe poetă
„aceea care amestecă limbile” – în
textele ei, într-adevăr, stau alături
mai multe limbi. Pe când textele
româneşti vizează un grup mai mic
de persoane, poliglotismul scrierii
este mărturia unei vieţi în şi alături
de o serie de limbi şi fragmente
lingvistice. Autoarea, stabilită din
1995 la Berlin, menţine legătura cu
variatele zone în care a trăit. Timişoara
şi Banatul aparţin şi ele acestor „patrii”.

Cuvintele a căror „spumă” a poposit
la Berlin ţin de o nemărginită mobilitate,
căreia nu i se întrevăd nici început,
nici sfârşit. Calitatea relativ finită a
textelor este mereu spartă prin jocuri
de cuvinte, prin montaje ale unor
fragmente de cântec, prin expresii
idiomatice în diferite limbi.

Schimbările sociale au pus autorii
într-o situaţie cu totul nouă. Ţara
natală le-a devenit din ce în ce mai
străină. Exilul/ emigrarea şi experienţa
străinătăţii în propria ţară au devenit
trăirea esenţială pentru mai multe
generaţii, ceea ce se reflectă atât în
limbă, cât şi în tematică.


andrei bodiu (România)

Nuanţele durerii

Cele mai recente documente,
dezvăluite în 2011 de CNSAS
arată clar că între scriitorii români
şi Securitate s-a dat o bătălie pe
viaţă şi pe moarte. Împotriva ideii
pe care am văzut-o vehiculată pe
blogurile unor cotidiene centrale, că
fiecare scriitor român a fost un „colabo”,
ultimele ştiri arată că Securitatea a
privit scriitorii ca pe un pericol important
pentru dictatura comunistă. De aceea
Securitatea a încercat să controleze
cât mai mult situaţia, transformând
în colaboratori toate persoanele pe
care le-a putut racola. Nu sîntem
deloc surprinşi că aceşti „discipoli ai
diavolului” s-au folosit de orice mijloc
pentru a-i convinge pe scriitori să
devină colaboratori şi putem vedea
tot mai bine dimensiunile groteşti
ale acestui fenomen.

Este evident că unul dintre capitolele
principale ale agresiunii poliţiei politice
împotriva scriitorilor este cea a exilului
românesc. Sînt cunoscute în acest
sens tentativele Securităţii de a lichida
diferite personalităţi române, adunate
în jurul Radio Europa Liberă.

Lucrarea de faţă pune în evidenţă
că ceea ce numim „exilul dureros”
poate fi perceput ca un paradox. Cu
cât mai implicaţi au fost scriitorii în
lupta lor de eliberare a României
de sub comunism, cu atât mai mult
sens a căpătat acţiunea lor în exil.
Pentru toţi scriitorii, exilul a fost
dureros, dar cred că putem întrevedea
câteva nuanţe ale acestei dureri.

Cea mai plină de sens acţiune
de sprijinire a culturii din ţară a
fost cea a criticilor literari din exil,
care erau în directă legătură cu
producţia editorială din ţară. Într-un
dialog cu Vasile Gogea, publicat în
„Astra”, în 1990, şi republicat într-o
carte redusă ca dimensiuni în 2010,
Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu
au subliniat clar modul cum s-au
raportat la literatura română în timpul
comunismului. Iată ce spune Virgil
Ierunca: „În planul creaţiei pure, în
ce mă priveşte, spre stupoarea confraţilor
mei, scriitori din exil, am susţinut
întotdeauna, chiar şi în epoca dură,
epoca stalinistă, în epoca realismului
socialist, sau în diversele etape ale
erei Ceauşescu, că literatura adevărată,
de pildă, se face la ea acasă, adică
în România, noi nefiind decât nişte
componente provizoriu deportate
peste graniţă şi sub vremi. Deci,
din punct de vedere literar să spunem,
ca să fim mai precişi, cultura, în primul
rând, literatura se făceau în ţară.”1.
Chiar dacă părăsiseră România de
decenii, Monica Lovinescu şi Virgil
Ierunca au fost în legătură directă cu
tot ce se întâmpla în ţară, dând un
sens clar activităţii lor de scriitori.
Bătălia lor cu Securitatea şi cu variatele
ei unelte româneşti prin intermediul
Radio Europa Liberă au fost un adevărat
ajutor moral pentru scriitorii adevăraţi
din ţară. Situându-se în miezul
evenimentelor, ambii critici nu au
avut, probabil, sentimentul că acţiunea
lor culturală este inutilă.

Experienţa nu este singulară.
Într-o lucrare publicată într-o carte
coordonată de Sanda Cordoş, Elizabeth
Axmann Mocanu descrie experienţa
din exil, din 1983, a lui Ion Negoiţescu:
„S-a mutat la München, avea acum
o mică pensie şi o locuinţă proprie,
unde îl vizitam ori de cîte ori mergeam
la München. (...) Scria regulat pentru
posturile de radio BBC şi Europa
Liberă, tratând aproape exclusiv texte
privind literatura română, texte ce
intenţiona să le integreze în viitoarea
lui Istorie.”2 La fel ca pentru Monica
Lovinescu şi Virgil Ierunca, experienţa
lui Ion Negoiţescu a avut sens în
măsura în care criticul a putut comunica
cu publicul din România oprimată.
Periculoasă şi plină de riscuri acest
tip de experienţă este însă, cred, mai
puţin dureroasă decît a altor scriitori
români din exil. Pentru toţi aceşti
critici literari, munca lor a avut sens,
ei citeau şi scriau pentru publicul din
România. Mai mult decât atât, ei şiau
putut folosi propria limbă. Întăresc
ideea că acţiunea lor culturală a
fost plină de primejdii, dar şi că ea
a avut un sens, a fost utilă pentru
că în ţară se afla cineva, nu doar
Securitatea, care le recepta mesajul.
Cu cât acţiunea lor culturală a fost
mai periculoasă şi mai riscantă, cu
atât a fost ea mai plină de sens.

O altă experienţă a scriitorilor din
exil este cea a autorilor de proză. Unii
dintre ei au scris şi publicat în
limba română cu ecou redus sau chiar
fără ecou. Alţii au scris în română
în speranţa unei traduceri. Au existat
şi autori care au scris direct într-o
limbă străină. Cea mai grea experienţă
a exilatului este însă, după părerea
mea, cea a poeţilor români. Într-un
dialog cu Constantin Eretescu, Ştefan
Baciu, unul dintre cei mai importanţi
poeţi români ai exilului, a pus în
lumină drama poetului român care
scrie poezie pentru nimeni, care nu
are nici măcar un cititor potenţial.
Dialogul este publicat în anul Revoluţiei
române, 1989, în februarie, în ziarul
„Lupta” şi a fost republicat, imediat
după Revoluţie, în 1990 în România
literară3. Este confesiunea tristă a
unei persoane care a locuit în Honolulu
şi a scris extraordinare poeme despre
oraşul său, Braşov. Deprimarea lui
Baciu s-a accelerat după moartea
soţiei sale, Mira, care era unicul cititor
al operei poetului în Hawaii. Baciu
a scris poeme în română pentru un
viitor ipotetic, care, din fericire, a
venit. În viaţa lui, speranţa a murit
ultima. În altă ordine de idei, experienţa
sa a fost cea mai dureroasă ci pe care
o poate trăi cineva în exil.

De la munca plină de sens a criticilor
literari din exil, până la lucrarea fără
sens a poeţilor români, viaţa scriitorilor
români în exil este un model de tristeţe
şi durere, pictată în diferite nuanţe.

Note :

1. Vasile Gogea, Voci în vacarm (un
dialog cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca),
Cluj-Napoca, Ed. Eikon, 2010, p. 16-17

2. Elizabeth Axmann Mocanu,
Povestea Istoriei în Spiritul critic la
Cercul literar de la Sibiu, (coordonator
Sanda Cordoş), Cluj-Napoca, Ed. Accent,
2009, p. 39.

3. Ştefan Baciu în dialog cu Constantin
Eretescu, Lupta nr. 1/1989, reluat în
România literară nr. 18/1990.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara