Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
tema lunii: anul literar 2010 de ---


Luminiţa Corneanu
Câteva cărţi

Mi-ar fi destul de uşor să enumăr douăzeci de cărţi bune apărute anul trecut, dar n-ar fi de mare folos. Le găsiţi în anchetele publicate luna trecută de revistele Cultura şi Orizont şi în multe articole-bilanţ. Mi-am propus să „pariez” pe doar câteva cărţi, nici măcar din toate genurile. Două vorbe despre criterii, mai întâi: calitatea literară (pentru beletristică), consistenţa şi relevanţa demonstraţiei (pentru eseu şi critică). Dar nu mai puţin, noutatea, elementul surpriză: mărturisesc că, în general, sunt mai tentată să apreciez o realizare remarcabilă a unui autor tânăr decât a cincea carte bună a unui consacrat.
Cartea de proză a anului 2010 îmi pare a fi Rădăcina de bucsau a lui O. Nimigean, un roman căruia, prin stil, tematică şi construcţie, cu greu i-ai putea găsi termen de comparaţie în proza românească. Aventura existenţială a lui Liviu, un intelectual inadaptat la realităţile de la noi de dinainte şi de după 89, este pusă în poveste prin prisma a două evenimente personale cu efect revelator şi care se petrec simultan: boala gravă a mamei şi separarea de soţie. Liviu este un absolutist, pentru care principiile şi iubirea nu cunosc nuanţe: ele sunt totul şi nu pot nicidecum să devină nimic. De asta demisionează de la catedra universitară, convins fiind că nu va putea face frumos pe lângă şef pentru a promova. Dar Liviu este în acelaşi timp şi un Oblomov. Se complace într-o viaţă mediocră, îmbibată de alcool, lăsându-şi soţia, pe care altminteri o divinizează, să ducă greul vieţii de zi cu zi. Aventura prin spitale împreună cu mama bolnavă este de un realism ce dă fiori. Şi tot realist construit este acest remarcabil Liviu, cu numeroasele lui contradicţii interioare, care-l fac, cum zic americanii, „the guy next door”, verosimil, palpabil aproape.
Cărţile de poezie ale anului îmi par a fi două. Prima, cartea Alcool a lui Ion Mureşan. Nici o surpriză aici, Ion Mureşan este de ani buni cotat drept unul dintre cei mai valoroşi poeţi români contemporani, din lista scurtă. Unele dintre poemele din volum au apărut în periodice, erau cunoscute. Şi totuşi, şi totuşi! Cartea este uimitoare, iar poetul se dovedeşte, cu fiecare poem, un vizionar de primă mână. Imagini proaspete şi puternice – precum aceea a „îngeraşilor de pahar” din poemul Pahar –, capacitatea de a transpune liric situaţii şi trăiri delicate, complicate, forţa de a da splendoare grotescului şi de a ilumina întunericul dau măsura marelui Muri.
A doua: Sebastian în vis de Radu Vancu. Am scris despre ea în pagina de recenzii a României literare, aşa că nu am să insist foarte mult. Ţin însă să subliniez că amplul poem al lui Radu Vancu marchează definitiv, în opinia mea, trecerea tânărului poet sibian în liga mare: ştiinţa alcătuirii versului, o construcţie epică solidă şi cu miez, imaginaţia debordantă, capacitatea de a scrie „pour les enfants et pour les raffinés”, o cultură vastă, de unde şi permanentul dialog cu mari texte ale literaturii, toate astea sunt demonstrate de volumaşul subţire doar fizic, altminteri, conţinând o mică nestemată literară.
În ceea ce priveşte eseistica, deosebit mi s-a părut, din mai multe motive, Narcotice în cultura română de Andrei Oişteanu (nominalizarea mea la Premiul „Cartea anului” al României literare), un eseu tematic aşa cum nu sunt multe în cultura noastră, abordând un subiect tabu şi purtându-l de-a lungul secolelor, din Antichitate până în epoca noastră. Nu e doar o operă de erudiţie: o demonstrează relectura operei lui Ion Barbu prin prisma relaţiei cu narcoticele a poetului-matematician, o interpretare critică inspirată, cu fler, de acum încolo inconturnabilă pentru cercetătorii operei barbiene.
Foarte rapid, încă trei cărţi: Literatura română sub comunism. 1948-1964 de Eugen Negrici, o carte nu doar de istorie literară, ci de istorie pur şi simplu, esenţială pentru a înţelege ce şi de ce s-a întâmplat atunci. Ultimul Culianu de H.-R. Patapievici, un posibil vademecum pentru opera marelui savant. Şi, în fine, dar deloc în cele din urmă, primele două volume din Opera poetică a lui Leonid Dimov (Editura Paralela 45, editor: Ion Bogdan Lefter), o restituire absolut necesară.


Gabriel Coşoveanu
Am avut ce să citim, şi cu delicii, şi cu profit intelectual

Numai un cârcotaş structural ar vorbi despre cărţile anului 2010 în termeni de pauperitate. Una dintre dovezi constă în semnalarea făcută, ca şi în treacăt, de mai mulţi comentatori „la zi” că regretă că nu au parcurs, nu au reuşit, omeneşte, tot ce era cu semn valoric. Daimonul creativităţii sfidează în continuare criza şi te îndeamnă să-i faci un portret peste toţi zeii, celeşti sau tranzitorii decidenţi lumeşti, pentru că el se poate dispensa de aproape orice determinaţie, mergând pe calea sa imposibil de ghicit.
Aş începe cu performerii de la capitolul proză, întrucât acolo găsim excepţionalul Provizorat al Gabrielei Adameşteanu, roman ce colectează serii întregi de probleme generate de viaţa de sub comunismul românesc târziu, cu rădăcini care conduc, zigzagat, spre perioada „gloriei” legionare şi a emergenţei bolşevismului, unul dintre cele mai consistente evenimente epice ale ultimelor decade, prin asta înţelegând gravitate, construcţie solidă, cu superstiţia logicului, simţuri în alertă maximă strunite de o luciditate amară pe care numai un suferind veritabil o poate dobândi. Retenibil este şi Ovidiu Nimigean, cu Rădăcina de bucsau, dar acablant se dovedeşte Octavian Soviany, cu Viaţa lui Kostas Venetis, călătorie seducătoare stilistic pe la marginile moravurilor levantine. Cine a zis, într-un moment de suspendare hermeneutică, de tendinţa spre eliminarea arhitecturalului în proza recentă? Se cuvine plasat în top Ion Vianu, cu emoţionantul Amor intellectualis. Romanul unei educaţii, iar de la proză scurtă nu poate lipsi Doina Ruşti, cu a sa Cămaşă în carouri. O recuperare deloc neglijabilă: Dinu Pillat, Aşteptând ceasul de apoi.
Atrag atenţia cărţile de „aşezare” a ceea ce produc artiştii, zona de unde află toţi producătorii de imagini textuale ori de tablouri scrise, totuna, ce fac ei cu adevărat – studiile critice şi eseurile. Ca anvergură, conduc Eugen Negrici şi Florin Manolescu, prin revenirile domptate în timp: Literatura română sub comunism. 1948-1964. I, respectiv Enciclopedia exilului literar românesc. 1945-1989. Primul demonstrează, cu excerpte care vorbesc de la sine aproape despre formele bogate de falsă conştiinţă şi voinţă amorală de autopromovaare din vremurile prigoanei spiritelor libere, că, în absenţa lucidităţii, chiar dacă ea îţi creează imaginea de chirurg lipsit de anestezic, nu se face nici un serviciu real culturii române. În serie intră Horia- Roman Patapievici, prin Ultimul Culianu, Dan C. Mihăilescu (Despre Cioran şi fascinaţia nebuniei), Cornel Ungureanu (Şantier 2. În căutarea lui Mircea Eliade), Anca Haţiegan (Cărţile omului dublu. Teatralitate şi roman în regimul comunist). Elogiată pentru idee şi apertură transdisciplinară ar merita explorarea lui Andrei Oişteanu, Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură, pasionantă prin natura lanţului de curiozităţi sau grozăvii supuse lupei critice, dar şi prin ţinuta academică ireproşabilă şi tonul echilibrat, absolut necesar atunci când miza o reprezintă subiecte „periculoase”, din sfera explorării limitelor umane. Iarăşi, de neocolit: Livius Ciocârlie, Cartea cu fleacuri, Gabriel Liiceanu, Întâlnire cu un necunoscut, Ştefan Lemny, Cantemireştii. Aventura europeană a unei familii princiare din secolul al XVIII-lea (de văzut ca o posibilă rădăcină a unei cărţi de vizită la marea familie continentală a momentului), plus debutanta Raluca Dună, cu o teză mult lucrată, Eu, Autorul. Reprezentări auctoriale în literatură şi pictură. Din Antichitate până în Renaştere. La graniţa dintre expozeul lămuritor şi magmaticul fiinţei ce-l fracturează se află Viaţa unui om singur, a lui Adrian Marino, care suportă, cu „binecuvânatrea” postumă a autorului, două lecturi cvasiantagonice, una în cheie pozitivă (la adresa eului producător), cealaltă pe un palier plin de triste nedumeriri.
Las la urmă poeţii, ei oricum trăiesc într-o lumea autoafirmantă cu orice ocazie, asta însemnând că unii, cei valoroşi, ne dau percepţia aceea asupra proprietăţilor aproape de negăsit la celelalte specii: Ion Mureşan – cartea Alcool, Liviu Ioan Stoiciu – Pe prag (Vale-Deal), Teodor Dună – De-a viul, Mircea Cărtărescu – nimic, Ana Blandiana – Patria mea A 4, Val Chimic – Umilirea animalelor, Radu Vancu – Sebastian în vis.


Raluca Dună
Cărţile anului 2010

Aş începe cu Adrian Marino, Viaţa unui om singur, care, în opinia multora, ar fi cartea anului trecut. Impresionantă, într-adevăr, prin critica adusă establishmentului culturii române, prin singularitatea şi fermitatea poziţiei sale, totuşi, la o anumită distanţă de la lectură, această carte alunecă uşor spre uitare – nu e o carte de care să îţi aminteşti, în orele sau minutele în care mintea se retrage în sine, căutând puncte de sprijin, argumente, sugestii... Rămâne o carte importantă pentru un an editorial, care merită citită, comentată, dar care, posibil, peste 10 ani, nu va mai conta decât pentru istoria literară şi pentru valoarea sa memorialistică, adică nu la nivelul „ideilor”. Cu cât ne vom îndepărta de „epoca de aur”, cred că tonul său resentimentar, redundanţa acuzelor vor suna tot mai strident şi mai străin, iar singurătatea culturală a acestui om singur, a cărui interioritate nu transpare totuşi în memoriile sale, va apărea tot mai contrafăcută.
Pentru mine, un roman bun este un roman care mă trage de mânecă să nu îl las, să fur încă un rând, înainte de a fugi în camera alăturată, unde un bebe îşi cere, foarte masculin, drepturile. Trei astfel de romane am citit anul trecut: Ambasadorul invizibil, Un om din Est şi Domnul K. eliberat. Cel din urmă este probabil şi cel mai bun, de nivel european. Romanul lui Groşan, savuros, pitoresc, reprezentativ pentru o lume şi pentru o generaţie, este un roman foarte bun, căruia critica i-a dat bobârnace inutile şi copilăreşti, totuşi, este un roman circumscris acestui spaţiu, care nu iese înafara graniţelor acestei lumi şi literaturi, adică nu îl văd tradus şi având succes la Paris. Romanul lui Vişniec – deşi mai puţin original, ca premise – are un asemenea potenţial de universalitate, este impecabil scris şi ar putea figura într-o listă cu cele mai bune cărţi ale anului 2010 în orice literatură europeană. Să fiu bine înţeleasă: am citit romanul lui Groşan cu enormă plăcere, este un roman sudest european prin excelenţă – asta se şi vrea – dar ceea ce eu aş vrea de la un roman românesc ar fi să poată fi publicat cu succes într-o literatură mare europeană. Romanul lui Nichita Danilov, venind dinspre zona literaturii ruseşti, şi el, bine scris, cu pasaje fantastice-groteşti extraordinare, deja marca Danilov, per ansamblu nu se ridică la nivelul unor Dostoievski, Bulgakov sau Gogol, deşi iese cu forţă din „mantaua” lor. Ceea ce eu aştept din partea lui Ioan Groşan sau Nichita Danilov – pe Vişniec nu ştiu dacă să îl consider scriitor român sau francez – este să dea, primul, un roman de nivelul lui Hrabal, iar cel de al doilea, un roman de nivelul lui Bulgakov.
Cele mai bune volume de poezie ale anului mi s-au părut cartea Alcool de Ion Mureşan şi de-a viul, de Teodor Dună; lectura lor produce acea tensiune, atmosferă, reverberaţie sufletească sau revelaţie pe care doar marea poezie le pot produce. O altfel de revelaţie a fost volumul lui Ion Zubaşcu, Moarte de om, prin tăria unui limbaj poetic de dincolo de poezie; Zubaşcu îşi cucereşte un teritoriu propriu, profund marcat de fiziologia bolii şi de adevărurile umane cele mai crude şi mai simple. O provocare intelectuală inedită aduce volumul lui Caius Dobrescu, Euromorphotikon, roman eroico-eroticcomic în versuri, cu o construcţie, un limbaj şi o ideologie poetico-politică ambiguă şi originală. V. Leac, Andra Rotaru şi Robert Şerban publică fiecare câte un volum superior celor publicate anterior: V. Leac, în Toţi sunt îngrijoraţi, inventează un limbaj poetic foarte accesibil, trendy şi proaspăt, A. Rotaru, în Ţinuturile Sudului, scrie o poezie de o feminitate discretă, cu parfum oriental, iar Robert Şerban, în Moartea parafină, îşi interiorizează viziunea şi reuşeşte să povestească, atât de firesc, uneori copilăresc, despre moarte. Traian T. Coşovei surprinde şi el prin Aerostate plângând, o revenire în forţă a unui optzecist, cu o poezie dincolo de orice -isme, încărcată de dramatism, aspră şi duioasă în acelaşi timp. În fine, Doina Ioanid, în Ritmuri de îmblânzit aricioaica, dă şi ea cel mai bun volum al său de până acum, o proză poetică în care delicateţea introvertită şi exasperarea existenţială alternează, în decupaje pseudo-diaristice convingătoare.


Gabriela Gheorghişor
Armata cărţilor

Dacă îmi imaginez cărţile anului 2010 rânduite ca la armată, în dispozitive pregătite să atace porţile castelului regal, id est istoria literaturii române, veriga slabă mi se pare falanga pedestraşilor sau a infanteriştilor: debuturile literare, în proză şi în poezie. La această categorie, niciunul dintre volumele pe care le-am citit (şi am citit destule) nu sar de nivelul mediocru. E adevărat că, măcar prin concepţie, Marea pipeadă de Iulia Militaru şi Umilirea animalelor de Val Chimic suscită oarece interes. Germeni de talent se întrevăd şi în apasă (Sorin Despot). Sub spectrul avansării rapide în grad stau însă cărţile de critică şi istorie literară (oaia neagră a editurilor, căci, deh!, critica nu se vinde, mai ales când e vorba de tineri debutanţi): impresionantul studiu interdisciplinar al Ralucăi Dună, Eu, Autorul. Reprezentări auctoriale în literatură şi pictură. Din Antichitate până în Renaştere (pe care l-am recenzat în numărul trecut al României literare) şi Cărţile omului dublu. Teatralitate şi roman în regimul comunist de Anca Haţiegan, o carte subtilă în interpretări, care propune o „ficţiune“ critică de aprop(r)iere a literaturii virusate de factorul politic.
Cavaleria uşoară se prezintă foarte bine, şi cantitativ, şi calitativ. Iată câteva titluri pe care le-am reţinut dintre rândurile ei (unele cu şanse sigure de izbândă, altele, cu perseverenţă din partea autorilor, pe câmpul deschis de luptă): 1) Proză: Mutilare (Dan Stanca), Viaţa lui Kostas Venetis (Octavian Soviany), Cara Aurita (Tatiana Dragomir), Când ne vom întoarce (Radu Mareş), Cămaşa în carouri şi alte 10 întîmplări din Bucureşti (Doina Ruşti), Ana Maria şi îngerii (Radu Aldulescu), Oraşul jumătăţilor de înger (Florin Toma), Ambasadorul invizibil (Nichita Danilov), Gde Buharest (Constantin Stan), Rădăcina de bucsau (O. Nimigean); 2) Poezie: Ritmuri de îmblânzit aricioaica (Doina Ioanid), Paznicul ploii (Adrian Alui Gheorghe), Umbre şi faleze (Dinu Flămând), Mainimicul (Ioan Moldovan), Patria mea A4 (Ana Blandiana), Pe prag (Vale-Deal) (Liviu Ioan Stoiciu), nimic (Mircea Cărtărescu), de-a viul (Teodor Dună); 3) Critică literară, eseu şi alte genuri: Ultimul Culianu (Horia-Roman Patapievici), Despre Cioran şi fascinaţia nebuniei (Dan C. Mihăilescu), Şantier 2. Un itinerar în căutarea lui Mircea Eliade (Cornel Ungureanu), Cartea cu fleacuri, Cu faţa la perete (Livius Ciocârlie), Cartea întrebărilor (Ioana Pârvulescu), Din avangardă spre ariergardă (Ion Pop), 7 postmoderni: Nedelciu, Crăciun, Müller, Petculescu, Gogea, Danilov, Ghiu (Ion Bogdan Lefter), Întîlnire cu un necunoscut (Gabriel Liiceanu), Note, stări, zile. 1968- 2009 (Andrei Pleşu).
În cavaleria grea intră, conform jocului meu metaforic, acele cărţi de referinţă, cu stea în frunte încă de la naştere, care pătrund în castel doar etalându-şi armurile şi armele, fiindcă bătălia este ca şi câştigată. Calităţile lor remarcabile (viziunea, substanţialitatea, anvergura şi coerenţa construcţiei, excelenţa şi adecvarea stilului), dar şi aura „legendară“ a autorilor, funcţionează aproape ca o cheie magică pentru porţile fortăreţei păzite de cerberii fioroşi ai criticii. Cred că în durata lungă a literaturii, puţinii sau potenţialii oponenţi de azi ai acestor volume nu vor avea câştig de cauză. Lista titlurilor de-aici va fi, în mod firesc, una restrânsă: cartea Alcool (Ion Mureşan), Amor intellectualis. Romanul unei educaţii (Ion Vianu), Provizorat (Gabriela Adameşteanu), Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură (Andrei Oişteanu). Dacă luăm în seamă şi reeditările (revăzute şi adăugite), n-ar putea să lipsească din serie nici Literatura română sub comunism. 1948-1964, I (Eugen Negrici) şi nici Enciclopedia exilului literar românesc. 1945-1989 (Florin Manolescu).
Ar mai rămâne o categorie specială, pe care aş numi-o a iscoadelor. Viaţa unui om singur de Adrian Marino este o astfel de carte, dar una „trădătoare“, trădându-şi autorul şi intrând în bibliografia sa (şi în castelul istoriei literare) ca semn stigmatizant.
Dar să nu omit nici calul troian: Eu, fiul lor. Dosar de Securitate (Dorin Tudoran), de fapt, o culegere de delaţiuni cu un autor polimorfic şi monstruos, ascuns sub pălăria Securităţii. Odată intrat în castel, acesta dezvăluie şi deconstruieşte falsa onorabilitate a unor biografii de scriitori. Deşi poate părea trouble-fête, el este util, pentru că slujeşte scopului nobil de căutare a adevărului.


Iulia Iarca
Reveniri, reeditări

2010 a fost un moment rotund în care cei mai mulţi dintre autori şi-au propus să revină în forţă. De asemenea, a fost anul marilor reeditări. Trăgând linie, să vedem care au fost aceia care au reuşit să aibă cea mai mare vizibilitate. Din categoria carte nouă, revenirea cu poeme inedite a lui Mircea Cărtărescu merită prima menţionare. Volumul nimic este o piesă importantă în poezia lui Cărtărescu. Apoi, să amintim revenirea neaşteptată a lui Mircea Dinescu. Femeile din secolul trecut nu mai urmăreşte o miză mare, ci doar una ludic-nostalgică faţă de propria condiţie de poet. Cu toate acestea, volumul este cu mult mai meritoriu decât cea mai reuşită plachetă de versuri a multora dintre scriitorii contemporani. Dintre reeditări, cea mai aşteptată şi, implicit, gustată, a fost Aer cu diamante, volumul-debut colectiv al optzeciştilor.
Congenerii Ion Mureşan – cu cartea Alcool – şi Liviu Ioan Stoiciu – Pe prag (Vale-Deal) şi-au relansat pariul cu poezia. Ana Blandiana îşi reconsolidează poziţia cu Patria mea A. Dintre tinerii poeţi, merită meţionat Teodor Dună, cu de-a viul (fără a revoluţiona însă faţa poeziei generaţiei sale).
În proză, nume noi nu apar: Ioan Groşan, cu Un om din Est, Nichita Danilov – Ambasadorul invizibil, Matei Vişniec – Domnul K. eliberat, O. Nimigean - Rădăcina de bucsau, Marin Mălaicu- Hondrari – Apropierea şi, bineînţeles, Ion Vianu, Amor intellectualis (Romanul unei educaţii). Iar în eseu şi critică, autorii nu au stat degeaba şi au pornit cu proiecte ample: Ioana Pârvulescu – Cartea întrebărilor, H.-R. Patapievici – Ultimul Culianu, Gabriel Liiceanu – Întâlnire cu un necunoscut. Sau le-au perfectat pe cele mai vechi: Florin Manolescu – Enciclopedia exilului literar românesc, Eugen Negrici – Literatura română sub comunism, Ion Bogdan Lefter – O oglindă purtată de-a lungul unui drum şi 7 postmoderni, Mircea Cărtărescu– Postmodernismul românesc. Un volum cu o uimitoare ascuţime critică este Zece studii literare al lui Răzvan Voncu.
Acestea ar fi cele mai reprezentative titluri ale anului 2010. Nu este, nicidecum, o bibliografie completă. Ci o listă întru totul personală, întocmită după propriile reţete critice. Exclusivitatea ar fi, în cazul de faţă, un cuvânt prea mare.


Sorin Lavric
Pelicula literară


Sub unghi filozofic, literatura ultimului an e un strat derizoriu de vanităţi auctoriale. Dacă privesc la microscop un milimetru de la suprafaţa apei dintr-un pahar, voi vedea o viermuială draconică de vietăţi minuscule. Cu cît voi merge mai în adîncime, cu atît densitatea lor va scade. Literatura noastră e chiar pelicula ce pluteşte la marginea paharului. Îi lipseşte profunzimea de spirit şi rafinarea în idee. Scritorii români nu au bază umanistă, nu au un reazem erudit pe care să-şi sprijine inspiraţia, în schimb au viermuială multă, adică frămîntare născută din iritarea orgoliilor. Şi cum centrul lor de greutate stă în afara disciplinelor spirituale, filozofia sau teologia sunt pentru ei nişte mofturi cuvenite intelectualilor „fiţoşi“. De aici tonul pe care îl au în scris: de fiinţe superficiale, cabotine, fără idealuri creatoare, scriind lesne din uşurinţă prozodică, dar inapte a lega firul unei viziuni. Ei nu transmit idei, ci fraze ascultînd de o cadenţă plăcută.
Cînd spun beletristică subînţeleg transpiraţie epidermică: stropi fără conţinut. Cred că e o dramă să fii critic literar în mijlocul unei asemenea producţii epidermice. A scrie estetic a ajuns să însemne să scrii frivol şi incult. Din acest motiv, cărţile pe care le voi numi se află la întretăierea literaturii cu filosofia. Sau cu religia. Sau cu artele necuvîntului. Doar ele salvează pustiul de gînduri pe care l-a adus revărsarea epică a anului trecut. Spontan aş spune Abisul luminat al lui Nicolae Balotă, volum autobiografic din care am citit doar cîteva fragmente şi în marginea căruia autorul a acordat un interviu chiar în paginile României literare, dar cum tomul încă nu a apărut, îl pomenesc ca pe obiectul unei mari aşteptări. Apoi, ca atmosferă de un rafinament şi de o densitate aparţinînd unei educaţii greu de întîlnit azi, Amor intellectualis al lui Ion Vianu merită să fie pomenită. Întîlnire cu un necunoscut de Gabriel Liiceanu confirmă condiţia literaturii de valoare: întîlnirea talentului expresiv cu orizontul unei viziuni filozofice. Volumul Noi şi icoana al lui Sorin Dumitrescu, mostră încîntătoare de cultură teologică înfăţişată cu har literar. Romanul Mutilare de Dan Stanca, a cărui atmosferă de traumă şi apocalipsă face notă discordantă cu seninătatea tonică şi ignorantă a păturii literare. În fine, strania carte a pictorului Horia Paştina, Ascult şi privesc, o teză de doctorat scrisă de alţii, dar care conţine mai multă filozofie decît orice alt volum pe care l-am citit în 2010. Apoi, recuperarea mirabilă a romanului lui Dinu Pillat, Aşteptînd ceasul de apoi, volum în jurul căruia s-a ţesut o legendă în anii comunismului. În fine, dialogurile lui Paul Miron şi Ovidiu Nimigean (O lume pe dos), ca exemplu de cum poţi descrie trecutul fără a te lăsa intimidat de coerciţia ideologiei dominante. Şi închei cu Albumul lui Vasile Gorduz, ca memento închinat unui sculptor despre care specialiştii spun că a fost o apariţie căreia nici postum nu i-am întrezărit încă însemnătatea. Concluzie? Dacă literaţii români nu se apucă să se instruiască, pelicula literară va fi tot mai subţire, singurele nume care vor conta fiind cele cu pregătire extra-filologică: medici, filosofi, pictori sau sculptori.


Antonio Patraş
Anul prozei

După cum am spus şi cu alte prilejuri, cred că 2010 a fost, indiscutabil, anul prozei. Mi-au atras atenţia îndeosebi Rădăcina de bucsau, de O. Nimigean, şi Provizoratul Gabrielei Adameşteanu, titluri ce se regăsesc pe primele locuri în mai toate topurile. Romanul lui Nimigean deconstruieşte polemic tiparele discursului epicureic-livresc, exersat cu virtuozitate în câteva din cărţile anterioare (adio adio dragi poezii sau Nicolina blues), pentru a ilustra în schimb virtuţile spirituale (nu îngust estetice) ale autenticităţii şi ale firescului, în cadrele unei poetici de tip existenţialist, mizând pe efectele de intensitate şi pe expresivitatea ecorşeului stilistic, ce însângerează cuvântul. De cealaltă parte, Provizorat e un „roman-summa” la fel de incisiv ca şi Dimineaţă pierdută, dar cu o relevanţă simbolic-testimonială în plus, pentru că rescrie la alt diapazon, decantând esenţele, întreaga literatură a autoarei. O carte de cu totul altă factură, cu siguranţă mult mai gustată de publlicul larg, e Noapte bună, copii!, de Radu Pavel Gheo – roman pedagogic, „educaţie sentimentală” şi cronică nostalgică a lumii de altădată (e vorba de România anilor ’70-’80-’90 şi de experienţa exilului american), naraţiune ritmată în tonuri de basm, de policier şi de melodramă, cu dramul de senzaţional care face lectura plăcută, trezind copilul din noi. Tot un roman al formării, memorialistic, în registru clasic de astă dată (adică fără ingredientele literaturii de consum la care recurge Gheo) e Amor intellectualis, care-l propulsează pe Ion Vianu, psihiatru convertit de ani buni la literatură, în rândul prozatorilor de raftul întâi. Merită reţinute, de asemeni, povestirile crude şi insolite din Ambasadorul invizibil, „romanul în şase tablouri” semnat de Nichita Danilov, apoi drolaticele fantezii balcanice ale lui Groşan (Un om din Est), cum şi mistificţiunele lui Bogdan Suceavă (Noaptea când cineva a murit pentru tine) sau parabolele eseistic-livreşti marca Matei Vişniec (Domnul K eliberat).
Dar, dincolo de producţia literară curentă, cele mai importante evenimente editoriale ale lui 2010 mi s-au părut a fi Aşteptând ceasul de apoi, romanul „legionar” al lui Dinu Pillat rătăcit în arhivele securităţii mai bine de jumătate de veac, şi Viaţa unui om singur, volumul de memorii prin care Adrian Marino şi-a încheiat definitiv socotelile cu posteritatea, stârnind (a câta oară?) un scandal de proporţii în presă. E drept, poate că atacurile lansate împotriva cărturarului bănuit de legături necurate cu Securitatea (deşi „dovezile” din dosarul de la CNSAS nu-s tocmai concludente) n-ar fi fost atât de vehemente dacă omul şi-ar fi privit semenii cu mai multă îngăduinţă, fără morga aceea insuportabilă de judecător intransigent, gata oricând să arunce cu piatra. Oricum, cartea se citeşte cu sufletul la gură (savuroase sunt anecdotele din viaţa literară, portretele caricatural-groteşti) şi cu maxim profit intelectual (volumul e mai mult o autobiografie spirituală, cu pagini dense de eseu şi de reflecţie pe temele mari ale culturii).
Şi poeţii au scris mult în 2010. Se detaşează însă de pluton câteva titluri: cartea Alcool, de Ion Mureşan (un clasic în viaţă), Cartea de la Curtea, de Chris Tanasescu (scriitor bilingv, de suflu vizionar, care s-a obişnuit parcă să vorbească mereu în pustiu, ca profeţii) şi Sebastian în vis (o microepopee despre fericirea de a fi tată, în versiunea virtuozului Radu Vancu). Alte titluri notabile: Moartea parafină (Robert Şerban), Femeia despre care scriu (Nicolae Coande), Ritmuri de îmblânzit aricioaica (Doina Ioanid), Poker face (Rita Chirian).
Dintre volumele de critică, eseu, publicistică mi-au atras atenţia: Ligia Tudurachi, Cuvintele care ucid. Memorie literară în romanele lui E. Lovinescu; Ioana Pârvulescu, Cartea întrebărilor; Raluca Dună, Eu, autorul. Reprezentări auctoriale în literatură şi pictură; Andrei Oişteanu, Narcotice în cultura română; Daniel Şandru, Sub semnul paradoxului cotidian. Dintre ediţiile critice apărute recent, am remarcat volumele IX-X din publicistica lui G. Călinescu (ediţie coordonată de Nicolae Mecu) şi Nicolae Steinhardt, Între viaţă şi cărţi (al şaptelea volum din integrala Steinhardt, coordonată de George Ardeleanu).
Bilanţul cărţilor de critică şi istorie literară nu-i deloc strălucit, probabil şi datorită faptului că editurile nu caută decât profitul imediat, mai ales în vremurile grele de azi. De aceea, tare mă tem că şi în 2011 şi în anii ce vin tot proza va avea câştig de cauză.


Irina Petraş
Necunoscuţi, rădăcini, alcooluri şi nimicuri

Intru în joc. Am mai făcut-o şi ştiu că omul e fiinţă competitivă şi-i plac clasamentele şi ramele. Altminteri, un an literar e un „teritoriu” atât de îngust şi de arbitrar delimitat, încât să-i stabileşti, nervos, cu aplombul autorităţii absolute, culoarea, rupturile şi direcţia ţine şi de plăcerea/nevoia de a eticheta lucrurile pentru a obţine iluzia că le ţii sub control. Nu voi spune, însă, care sunt cărţile cele mai bune (n-am citit totul, aşadar n-am habar pe bune!), ci care mi-au plăcut dintre cele citite.
La poezie: Moartea parafină a lui Robert Şerban (excelent titlul şi remarcabilă ştiinţa morţii în fărâme); Ion Mureşan, cartea Alcool (cu dimensiunea „slavă” a perspectivei – încontrare amicală cu diavoli şi îngeri, mlădieri/măscări bahice ale trupului şi vocii, tropotind pe loc, dar cu acces la stepe nesfârşite); Ion Zubaşcu, Moarte de om (spectacol în direct al morţii/al vieţii ameninţate; autenticitate frustă, lucrată la dimensiuni cosmice şi coborâtă imediat în cea mai strâmtă intimitate); Ion Pop, Litere şi albine (oscilând între privirea aţintită asupra unor tot mai rare „polenuri” şi o atenţie vătuită la mersul lumii, căci incomodată de durere, singurătate, oboseală); Virgil Mihaiu, Lusoromână punte de vânt (un echilibru bine controlat între vioiciunea libertăţilor sonore şi tristeţea dezîncântată a sincopelor); Ana Blandiana, Patria mea A4 (cu extraordinar ritmata vânătoare în timp); Dinu Flămând, Umbre şi faleze (rigoarea eleganţei în restrişte şi legănarea cu rădăcini).
La proză: Gabriela Adameşteanu, Provizorat (roman răscruce, despre cunoaştere, înţelegere, adevăr şi limitele lor omeneşti, reconstituire cuprinzătoare a unei jumătăţi de secol românesc); O. Nimigean, Rădăcina de bucsau („efectul de tunel” obţinut cu arta detaliuluicare- face-sens şi a privirii amănunţite şi picturale); Octavian Soviany, Viaţa lui Kostas Venetis (un priapism politic şi epic decadent, cu mădulare erecte în căutare febrilă de găuri de supus); Nichita Danilov, Ambasadorul invizibil (roman al puterii „contra naturii”, cu avalanşă de detalii care aberează, vitraliind un real fără rost şi ducându-i mai departe des-trămarea); Ioan Groşan, Un om din Est (accentuată aplecare ludic-ironică; încheierea superlucidă că lumea e strâmbă şi intervenţia cu schimbări de turaţie, lichefieri de locuri comune şi aparent imuabile, oglinzi deformatoare, sub coerenţa jocului dezlănţuit); Dora Pavel, Pudra (a treia carte dintr-o trilogie a deshumării, abisală, cinică, sfidătoare); Tatiana Dragomir, Cara Aurita (sau locuirea ca mysterium, cu scormonire de vieţi revolute şi invocarea unor posibili lari); Leon-Iosif Grapini, Memorialul Cetăţii (scriitură realistă cu deschidere magică, precum în proza sud-americană, dar şi cu o plasticitate vag-agresivă, masivă, ardelenească); Bogdan Suceavă,Noaptea când cineva a murit pentru tine (radiografie abil suspendată a unui timp de cumpănă). Dar şi Ruxandra Cesereanu, Angelus; Radu Mareş, Când ne vom întoarce; Horia Gârbea, Fratele mai deştept al lui Kalaşnikov; Radu Pavel Gheo, Noapte bună, copii!; Dan Coman, Irezistibil.
La non-ficţiune: Gabriel Liiceanu, Întâlnire cu un necunoscut (jurnal subsumabil universului elegant al fizicii moderne, caută „legea totului”, sperând să împace ştiinţa străină acumulată din afară cu ştiinţa rebelă a fiinţei muritoare şi necunoscute); Livius Ciocârlie, Cu faţa la perete şi Cartea cu nimicuri (excelente desfătări în marginea existenţei ameninţate, din specia „procesului” canonic – în sens muzical: multiplică aiuritor perspectivele, aruncă vanitatea în aer, căci în faţa iminenţei sfârşitului nimic nu rămâne decât această extraordinară capacitate de a răs-tălmăci fiecare clipă până la ultima); Andrei Pleşu, Note, stări, zile (cu prospeţimea privirii reflexive asupra unei lumi tot mai prăfuite).
La critică, istorie, teorie literară: rămân, anume, la cele două debuturi ale Filialei clujene: Irina Ungureanu, Eugène Ionesco – absurdul ca apocalips al utopiei, şi Ligia Tudurachi, Cuvintele care ucid: Memorie literară în romanele lui E. Lovinescu, cărora le adaug debutul Ancăi Haţiegan, Cărţile omului dublu. Teatralitate şi roman în regimul comunist. Trei comentatoare de literatură informate, dezinvolte şi expresive, enunţându-şi inteligent şi ferm punctul de vedere.
N-aş trece cu vederea traducerile semnate Virgil Stanciu, Ioana Sasu- Bolba, Anamaria Pop, Gabriela Lungu, Antoaneta Ralian, Rareş Moldovan.


Radu Vancu
Anul poeţilor optzecişti

Unii au spus că a fost anul prozei, alţii l-au văzut ca pe un an al poeziei. Mi-e greu să spun decis care tabără are dreptate, cert e că ambele genuri sunt ilustrate de cărţi de prima mână. Prin forţa împrejurărilor, am urmărit cât am putut de îndeaproape mişcarea poeziei, şi se va vedea în antologia realizată împreună cu Claudiu Komartin că am numărat peste treizeci de volume remarcabile apărute anul trecut. Evident că nu le pot enumera pe toate aici, însă aş zice că, fie şi numai statistic, a fost anul poeţilor optzecişti, începând cu (probabil) cele mai elogiate apariţii, nimic-ul lui Mircea Cărtărescu şi Cartea Alcool a lui Ion Mureşan, şi continuând cu volumele bune şi foarte, semnate de Ionel Ciupureanu (Mişcări de insectă), Aurel Dumitraşcu (Cine merge în Paradis), Petru M. Haş (Când au venit imaginezii), Ioan Moldovan (Mainimicul), Viorel Mureşan (Buchetul de platină şi Locul în care se deschide cartea), Liviu Ioan Stoiciu (Pe prag (Vale- Deal)), Ion Zubaşcu (Moarte de om. O poveste de viaţă). Sigur, nici celelalte generaţii literare n-au stat degeaba – de la şaizecişti (cu, să zicem, Patria mea A4 a Anei Blandiana) la douămiişti (aici lista e, de asemenea, lungă: De-a viul lui Teodor Dună, Poker face al Ritei Chirian, Toţi sînt îngrijoraţi de V. Leac, Invitat la Săvârşin de Dumitru Bădiţa, :până mereu de Gabriel Daliş, Ţinuturile sudului de Andra Rotaru, Numele meu e Dmitri de Dmitri Miticov), poeţii de toate leaturile au scos cărţi bune, frumoase şi adevărate, parcă spre a justifica şi exemplifica acea ipoteză a lui Ion Mureşan („conjectura Mureşan”, i-aş zice) după care poeţii sunt precum anticorpii: când ceva merge rău în corpul social, ei sunt generaţi în număr sporit şi vin să neutralizeze răul. Cu cât mai mare răul, cu atât mai mulţi poeţi. Ergo, nu-i de mirare că, la vreme de criză, poezia română e hiperactivă!
La proză, lucrurile au stat, de asemenea, foarte bine. Au apărut atât de multe romane bune, încât nici n-am apucat să le citesc pe toate. Dintre cele citite, aş aminti înainte de toate romanele poeţilor: Rădăcina de bucsau a lui O. Nimigean, Viaţa lui Kostas Venetis de Octavian Soviany, Apropierea lui Marin Mălaicu-Hondrari, Irezistibil de Dan Coman (cu puţine excepţii, şi le-aş aminti aici în primul rând pe Mihaela Ursa şi Diana Mărculescu, critica nu prea a ştiut cum să se apropie de acest ataşant roman suprarealist despre autodevastarea prin scris); de prima mână sunt şi romanele lui Ioan Groşan, Un om din Est, şi Radu Pavel Gheo, Noapte bună, copii!. Bănuiesc că tot aici îşi găseşte locul şi exoticul roman în versuri al lui Caius Dobrescu, Euromorphotikon. N-aş vrea să uit nici Fluturele negru al lui Radu Paraschivescu. (Despre Amor intellectualis, Provizorat şi Ana Maria şi îngerii nu pot să mă pronunţ, întrucât nu le-am citit). Cât priveşte proza scurtă, cap de listă sunt Frumoasele străine ale lui Mircea Cărtărescu.
Ar fi nedrept să nu amintim traducerile – sunt aici câteva titluri peste care nu se poate trece: Curcubeul gravitaţiei al lui Thomas Pynchon, tradus de Rareş Moldovan, Originalul Laurei al lui Vladimir Nabokov, tradus de Veronica D. Niculescu, Allen Ginsberg, Howl şi alte poeme. Antologie 1947-1997, tradus de Domnica Drumea şi Petru Ilieşu.
În ce priveşte eseistica, favorita juriilor, probabil, că va fi tulburătoarea carte a lui H.-R. Patapievici, Ultimul Culianu, de o credinţă aproape mistică în posibilitatea metanoică a culturii. Nu vor fi însă neglijate nici Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc, de Vasile Ernu şi Bogdan- Alexandru Stănescu, Cartea întrebărilor, de Ioana Pârvulescu, şi Despre Cioran şi fascinaţia nebuniei, de Dan C. Mihăilescu.
Critica literară a avut un tonus mai scăzut decât în 2009, însă tot a ramasat câteva titluri bune: în primul rând cartea hipnotică şi deseori... stupefiantă (în toate sensurile bune ale cuvântului) a lui Andrei Oişteanu, Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură, apoi cele ale lui Mihail Vakulovski (Portret de grup cu generaţia ’80 şPoeziaţ), Ion Pop (Din avangardă spre ariergardă), Dumitru Chioaru (Noi developări în perspectivă) şi Cezar Boghici (Sacrul şi imaginarul poetic românesc din secolul al XX-lea).
În fine, la jurnal şi memorialistică meritorii sunt Berlinul meu e un monolog, de Nora Iuga, Cartea cu fleacuri de Livius Ciocârlie, Gabriel Liiceanu, Întâlnire cu un necunoscut şi Andrei Pleşu, Note, stări, zile. 1968-2009.


Răzvan Voncu
Un an bogat în apariţii notabile

Într-o ţară ca România, cu o elită culturală de un nivel relativ ridicat, apar anual câteva mii de titluri de carte. Dintre acestea, circa 2000 de titluri sunt de beletristică, deci susceptibile a intra în „raza de acţiune” a criticului. Însă acesta, admiţând prin absurd că nu ar face nimic altceva, nu poate citi decât maximum 150-180 de titluri pe an. Şi chiar dacă ar avea rubrică în două săptămânale literare deodată, nu poate scrie despre mai mult de 100. Raportat la numărul de titluri, procentul este infim, iar situaţia reală este încă şi mai grea. Practic, nici cel mai harnic reprezentant al disciplinei (în 2010, eminentul Cosmin Ciotloş) nu poate consemna mai mult de 50-60 de titluri, prin urmare reproşurile scriitorilor – care se plâng, verbal ori în scris, că „nu sunt citiţi” sau că despre ei „nu se scrie” – sunt false sau decurg din neîn- ţelegerea limitelor fireşti ale actului critic.
De aceea, este bine că se menţine tradiţia acestor „bilanţuri” literare. Ele permit criticului să vorbească şi despre cărţile, autorii şi chiar tendinţele literare despre care nu a avut ocazia să o facă în cursul anului tocmai încheiat.
Aşadar, anul literar 2010 mi s-a părut a fi, înainte de toate, unul al normalităţii. Adică un an cu apariţii notabile în toate genurile, cu cărţi care modifică relieful valoric curent, dar şi cu volume incitante, provocatoare de dezbateri şi polemici.
A fost, în opinia mea, în primul rând, un an al poeziei. Volume ca Patria mea A4, de Ana Blandiana, nimic, de Mircea Cărtărescu (o capodoperă ignorată de critică), Pe prag (Vale-Deal), de Liviu Ioan Stoiciu sau cartea Alcool, de Ion Mureşan, sunt adevărate sărbători ale literaturii. Lor le-aş adăuga, pentru raţiuni diferite desigur, antologiile de autor 101 poeme, de Leo Butnaru, şi Momfa, de Ioan Es. Pop.
Proza ne-a furnizat cartea anului (nu pentru că aşa a desemnat-o juriul revistei noastre, ci pentru meritele ei intrinseci): romanul Amor intellectualis (Romanul unei educaţii), de Ion Vianu, o carte fabuloasă, ce recuperează o lume pierdută şi, încununând o operă de eseist şi memorialist, ne determină ca de-acum încolo, cum spunea cineva, să vorbim despre doi Vianu în cultura română. Apoi, aş enumera Un om din Est, volumul I al primului roman al lui Ioan Groşan, o carte excelent scrisă, suculentă şi plină de „replici” literare, în spiritul dintotdeauna al optzecismului de calitate, Ambasadorul invizibil, de Nichita Danilov, şi Provizorat, de Gabriela Adameşteanu.
Critica a consemnat şi ea un număr reconfortant de cărţi solide. Este vorba de reeditarea, revăzută şi adăugită, a volumului Literatura română sub comunism, de Eugen Negrici (cu un nou capitol introductiv, fundamental pentru înţelegerea raporturilor ideologietext), de cărţile lui Ion Bogdan Lefter (7 postmoderni şi, respectiv, O oglindă purtată de-a lungul unui drum), de ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, a Enciclopediei exilului literar românesc, de Florin Manolescu, precum şi de remarcabilul debut al Ralucăi Dună (Eu, Autorul).
Eseistica a fost la înălţime: Ioana Pârvulescu, cu Cartea întrebărilor, şi Sorin Lavric, cu 10 eseuri, m-au fermecat, în timp ce Andrei Oişteanu, cu Narcotice în cultura română, mi-a deschis noi perspective asupra unor texte şi împrejurări literare. Aş semnala şi un eseu incitant despre identitatea naţională, semnat de Nicolae Breban: Istoria dramatică a prezentului. Aventurierii politicii româneşti.
Din sfera literaturii confesive, mi-au plăcut Bărbat adormit în fotoliu, volumul de rememorări literare al lui Alex Ştefănescu, şi Cu ochii pe mine, jurnalul româno-german al lui Florin Manolescu.
Acestora le-aş adăuga şi o ediţie: Constantin Stere, Opere, ale cărei prime două volume au apărut, sub îngrijirea lui Victor Durnea, în colecţia „Opere fundamentale”.
Însă cartea cea mai şocantă, care ar merita încă multe analize şi comentarii, rămâne, cred, Eu, fiul lor, de Dorin Tudoran. „Dosarul” dosarului de Securitate al poetului ne facilitează o amplă şi nemijlocită incursiune în bolgiile condiţiei scriitorului în defunctul regim. Prin ea, începem înţelegem ce s-a întâmplat cu-adevărat cu noi, în vremuri cumplite.
Este, cred, un inventar suficient pentru a putea privi anul 2010 ca un an foarte bun şi, totodată, pentru a găsi o utilitate însemnată şi exerciţiului mult-hulitei critici literare.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara