Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Inedit:
Ştefan Bănulescu de Ştefan BĂNULESCU


S-au împlinit la 25 mai doi ani de la moartea lui Ştefan Bănulescu. Pentru a marca această comemorare, d-ra Sultana Bănulescu, fiica marelui prozator, ne-a încredinţat spre publicare acest text inedit pentru care îi mulţumim. Textul face parte din Muzeul scrisorilor, al treilea volum al trilogiei Elegii la sfârşit de secol. Este o scrisoare din 1968 trimisă de Ştefan Bănulescu din redacţia revistei Luceafărul, al cărei redactor şef era în acel moment, viitoarei sale soţii, Mihaela-Elena Guga (18 februarie 1943-16 februarie 1999). Avem în faţă, de fapt, un fragment evocator extraordinar, proiecţie în lumea fabuloasă bănulesciană. (R.l.)

Elena,


Am găsit în sertarul biroului meu tocul tău. De mai bine de şase luni, de când sunt la blestemata asta de gazetă, nu m-a mai chemat o foaie albă pe care s-o cred curată. Aş fi vrut să scriu, de multe ori am vrut să reiau mapele care mi-au rămas în scrin, dar ştiam că foile scrise deja, mă refuză şi mai mult. În momentele noastre de încredere şi prietenie - şi au fost multe - simţeam că s-a schimbat ceea ce doream, simţeam egoist asta, simţeam că nu voi mai scrie cum am scris, că m-am desprins de mine şi de alţii şi că m-am înfrânt, că pot lua lucrurile nu de la început cum banal se spune, ci dintr-un groaznic pustiu al nimănui. Râd, îmi amintesc din 1944, eram student, mi se pare că era prin octombrie, într-un Bucureşti unde înseşi cocoanele prinseseră gust de democraţie şi deşi-şi înşelaseră din plin soţii între cele două războaie, deci în douăzeci de ani de pace, începuseră în acel an de toamnă '44 să creadă că au posibilitatea să le dea brânci în mişcările de stradă cu ţipatul - sunt burgheji! - şi strada să-i sfâşie pe acei nenorociţi, zdreanţă în punga şi onoarea lor de familişti. Pe stâlpii Palatului din centru se suiau atunci, pe rând, trecători, fiecare putea ţine un discurs, unul vorbea despre drepturile funcţionarilor, altul despre economie în general, altul despre era luminii - şi în larma pieţii înţesate de mulţime, prin care abia puteau să traverseze ofiţerii ruşi, americani, englezi pe atunci în trecere pe aici, se auzea foarte puţin din aceste discursuri, pe care vorbitorii, anonimi, în pregătirea de voce publică, nu şi le repetaseră de prea multe ori acasă şi între cele două războaie. Ştiu că unul, pentru a fi mai convingător, se ridicase pe un stâlp, a încercat să vorbească, era îmbrăcat aşa şi aşa, s-a convins că e inutil să domine o piaţă cu vocea sa care nu obţinuse probabil până atunci minima victorie de a convinge un prieten comod despre cele mai evidente stări ale vremii (plouă, ninge etc.) şi a recurs la gestul de a scoate din buzunarul hainei un sfert de pâine pe care a început să-l agite pe deasupra capului, emoţionând mulţimea astfel, care l-a aclamat. A fost cel mai sincer succes. Omul a dispărut apoi în mulţime, poate că n-a mai trăit de atunci această victorie oratorică, oricât şi-o fi arătat colţii cu care a mestecat, zilnic, pâine, de atunci încoace. Povestea e fără morală şi nici nu prea văd rezultatul aplicării ei într-un moment sau altul. Un cunoscut al fratelui meu C. voia odată să fie hazliu - eram copii, liceeni - spunea că o soră a lui, cea mai harnică dintre surorile lui, care cădea frântă de muncă seara, ţipase în somn câteva nopţi de-a rândul că vrea orez albastru. Asta se petrecea în Călăraşi, oraşul în care şi nebunii erau suspectaţi, prin 1939, că ar fi spioni bulgari, cam în timpul când un om cu picior de lemn bea zilnic pe credit un pahar de ţuică în cârciuma permanent goală a Doamnei Dădârlad. Era o doamnă stimabilă, consuma în linişte băuturi în prezenţa clientului, păstrându-şi însă seninătatea de patron, bea trist şi independent, absentă faţă de omul cu paharul pe credit şi într-o zi a observat uluită că aceasta ar putea însemna egalitate cu toleratul pe care-l credita. Şi a simţit, se crede, teribila sete de a-l teroriza pe singularul client care o respectase, o omagiase ca patroana solicitându-i zilnic creditul. Doamna i-a cerut brusc, brutal să-i achite imediat, toate datoriile - şi erau multe - adunate cu paharul acela zilnic de ţuică. Naiv, zdrobit de nedelicateţea Doamnei, stimată în tot oraşul pentru nefericirea intreprinderii ei comerciale, clientul a dat un răspuns de copil: - Dar, Doamnă, nu am nici un ban! Şi atunci s-a întâmplat un lucru pe care oraşul nu şi l-a putut explica mult timp. Doamna Dădârlad a îngenuncheat furioasă în faţa clientului, i-a dezlegat curelele piciorului de lemn, a luat lemnul în braţe, a ieşit pe trotuar şi l-a aruncat pe acoperişul bodegii. De aici povestea poate avea mai multe variante. Una este aceea încercată în literatură (mi se pare de Dimitrie Stelaru, într-un volum scurt de proză). Alte vari
O, Doamne, şi oraşul n-a ştiut nimic din toate astea, vai, şi eu ce să-ţi povestesc pe această hârtie goală de la început?
Râd cu tine de altceva, de oboseala mea neghioabă, şi-ţi strâng mâinile,


Ştefan





CÎNTEC DE SEARĂ


Mă-ntorc acasă
Cu soarele asfinţit în cămaşă.
Cu praf dulce între măsele şi dinţi
Şi cu oasele firbinţi.
Mă salt din oasele toate
Şi calc între ziuă şi noapte.
îmi trece umbra pe lună
Şi-i lasă pe frunte ţărînă.
Pînă la ziua albă
îmi răsar stelele între barbă şi iarbă.



PIATRĂ SAU CÎNTEC DE DOBROGEAN BĂTRÎN


Cine blestemă şi scurmă
De mă uit la uit la mine-n urmă?
îmi văd tinereţea toată

Prefăcută-n colţi de piatră,
Pietre sparte de ierbi pline,
Mai bătrîne decît mine.

Piatră-i - tot - popa Custură,
Ploaia verde-i cîntă-n gură
Piatră-i clopotul, nu sună,
Şi de el dascălu-atîrnă.
Mîna-i e de piatră spînă,
Cu tot ştreangul împreună.
Unde stă mîna pe ştreang
S-a strîns ploaia verde cheag.
S-a ros piatra şi s-a supt,
Din mînă ştreangul s-a rupt.
Piatră-i ploaia, plouă var,
Picurii în aşchii sar.

Piatră-i Chira la fîntînă,
Şi sub soare, şi sub lună.
Chira mea, Chiră satană,
Rămasă de fată vădană,
Mireasă fără cunună
Rezemată de fîntînă,
Stă sub soare şi sub lună,
Cu toarta găleţii-n mînă.
A-mpietrit Chira, nebuna.
Chiră, fă, Chiră de piatră,
îţi plînge ploaia pe faţă,
Ploaia din urmă, de piatră.



OMUL ŞI MOARTEA


Aram cu plugul la vale
Şi-mi săpam mormîntu-n cale.
Oricît plugul îl împingi,
Nu vezi moartea de opinci.

Aram cu plugul la deal,
Nu vedeam moartea de cal.

Mă uitam peste pămînt,
Nu vedeam moartea de vînt.

Moartea nu-i, ce-o fi cu ea?
Că ştiam c-o să mă ia.

Nici sus moartea nu era.

Sta în vale şi rîdea,
Călare pe şeaua mea.

Mi-am uitat cuţitul meu
în-de căpătîiul tău.

Am pierdut cuţit de aur,
Altul nu găsesc pe plaur,

Plaurul s-a înecat,
Ghiolul e adînc şi-i lat.
Luna-i mare şi mă vinde,

Mistreţul mă ia în dinte,
Mă iau cîinii şi stăpînii.

La tine nu-i loc în pat,
Te-ai lăţit, te-ai măritat.

Te-am pierdut cuţit de aur,
Altul nu găsesc pe plaur.

Calc şi pămîntul se crapă,
Intru-n el ca într-o teacă.

(Din Cîntece de cîmpie de Ştefan Bănulescu)