Dacă ar exista o instituţie pentru care cărţile de artă să însemne ceva, aşa cum se întâmplă anual la Uniunea Scriitorilor, o carte precum este cea scrisă de profesoara Ileana Pintilie: Ştefan Bertalan – Drumuri la răscruce, ar merita premiată! Într-atât de mult mi-a plăcut acest studiu făcut pe unul dintre reprezentanţii artei timişorene, promotor, împreună cu alţi artişti aşezaţi sub zodia Grupării Sigma, al unei direcţii ce-şi dorea cu ardoare să recupleze arta românească la căutările artei occidentale.
Personajul de care se ocupă autoarea studiului amintit, enigmatic până la un punct şi exploziv în curajul de a-şi seduce publicul, s-a bucurat în epocă – vorbim aici de deceniile şase, şapte şi opt ale secolului trecut – de atenţia celor mai prestigioşi critici ai timpului, de la Eugen Schileru, Dan Hăulică, la mai tinerii Andrei Pintilie şi, nu în ultimul rând, Andrei Pleşu. Cu această carte de vizită, prestigiul său public ar trebui să-l pună la adăpost pe Ştefan Bertalan de eroziunile timpului. Poate şi în sensul acesta a fost scrisă cartea de faţă. Ar fi o supoziţie. A doua însă, pe care nu o face explicită, dar se insinuează în fiecare rând de analiză, este pentru repunerea în discuţie a mişcării artistice produse de Grupul Sigma, contestat uneori public de câte un personaj ce-şi doreşte să rescrie istoria după bunul plac, altfel de cum a fost ea scrisă în timpul obiectiv. Pe undeva, izbucneşte din text un anume orgoliu local, al timişorenilor, îndrăgostiţi, ca şi autoarea, de oraşul lor, care a fost, iată, poarta de trecere spre Occident, dar şi a Occidentului spre România. Recunoscuţi, cei din Grupul Sigma, ca atare de contemporaneitate, drept pionieri ai resemantizării experienţei artistice, i-ar fi şi greu posterităţii să le subţieze aportul.
Ştefan Bertalan descinde în Timişoara după încheierea studiilor universitare la Cluj. Amprenta şcolii de aici, cu rigorile, niciodată compromise, ale căutărilor controlate, va lua sub protecţia sa temperamentul ieşit din comun al artistului profesor şi – deşi în permanenţă se simte subminat de o poetică laborioasă – îşi va regăsi tempoul într-o gramatică prestabilită de înaintaşul său Leonardo. Dacă maestrul său a fost preocupat de inventica maşinilor, Ştefan Bertalan, dintr-un instinct propriu, se regăseşte cel mai bine în natură, ale cărei mecanisme se străduieşte din răsputeri să le descifreze, căutându-le sens. Am fi înclinaţi să riscăm o afirmaţie referitoare la presiunea dogmatică a epocii în care creează, citind în această atitudine gestul retragerii artistului din lume. Se va întâmpla şi acest lucru, însă ceva mai târziu. Ileana Pintilie intuieşte exact această particularitate şi caută în notele, schiţele şi caietele cu însemnările zilnice ale artistului drumul pe care se duc arta şi căutările sale, anume acela de a găsi în natură legile după care trebuie scrisă civilitatea. Floarea de păpădie este o constelaţie in nuce, o cupolă sub care am putea trăi, floarea soarelui, un copac ce absoarbe lumina, iar fâşiile frunzelor de salcie de pe malul Begăi sunt oglinzi ce repetă lumina absorbită, multiplicând-o strălucitor. Ca şi la Arcimboldo, omul este o fantastică sinteză de matematice formule vegetale, iar difuzia vitală se face prin nervurile plantelor, pe care artistul le preia sub observaţie de la naştere şi până la moarte. Grădina şi casa lui sunt laborator şi atelier, iar intervenţia are ca scop extragerea unei imagini plastice, care devine, pe măsură ce studiul înaintează, complexă şi fascinantă. Ca profesor la Şcoala Tehnică de Arhitectură, Ştefan Bertalan exersează în faţa studenţilor pe care îi antrenează în exerciţiul său, cu gândul explicit de a-i învăţa modelul sugerat de natură. Studiile asupra trestiilor gânditoare, înclinate mereu sub presiunea curenţilor, relevă siluete umane ce populează bălţile pe care le fac râurile de câmpie în preajma Timişoarei. Ni-l amintim aici pe Albrecht Dürer, cu celebrele sale studii asupra firelor de iarbă, tot o încercare, până la urmă, de explicare a mecanicii vitale ce animă natura cu plantele ei. Într-un sens invers de cum o fac contemporanii săi, arhitecţii, fără falsă ipocrizie, Ştefan Bertalan propune sinteze biologice, pe care civilitatea ar trebui să le adopte, aşa cum o făceau, nu cu mult timp în urmă, în epoci mai vechi, când sugestiile preluate din natură umanizau clădiri şi oraşe, dar şi mai jos, când templul venea din Pădure în Cetate. Viziunea propusă de Ştefan Bertalan este una modernă, de sinteză bionică, toată experienţa artistică anterioară pare să se fi topit în exerciţiile sale de interpretare asupra naturii. Îl simţim, uneori, din textele propuse spre studiu de Ileana Pintilie, în concurenţă cu lumea exterioară, cu experienţele altor artişti din lumea civilizată… el ştie, are o acută conştiinţă de sine şi spune, fără falsă modestie, că este primul experimentator de la noi pe această direcţie, dar îşi doreşte, în acelaşi timp, confruntarea şi, odată cu ea, confirmarea. Ca toţi marii artişti de până la el – şi putem pune în discuţie chiar cazul Leonardo sau, de ce nu, pe al lui Constantin Brâncuşi – simte că experienţa sa se topeşte fără o miză concretă, iar asta produce o singurătate aproape tragică. Poate că acesta este şi motivul pentru care doreşte să-şi urmeze familia în Germania. Numai că, vai, ajunge prea târziu şi mult prea obosit, după calvarul trăit prin anularea funcţiilor sale publice şi interioare, de către regimul comunist, înainte de plecare! Presimte deriziunea cu mult înainte, atunci când studiile pe tuberculii de cartofi îi relevă chipul prăbuşit în substanţa expiată a legumei.
Nu se cade să nu-i amintim pe ceilalţi eroi ai Grupului Sigma, Constantin Flondor şi Doru Tulcan, prezenţi în studiul doamnei Ileana Pintilie, în mărturisirile eroului său Ştefan Bertalan, în notele şi comentariile critice adăugate cărţii. În Palatul Baroc, azi Muzeul de Artă al Timişoarei, există o colecţie permanentă cu o seamă de obiecte ale experienţelor lor şi a grupului iniţial, 111. Deşi au trecut aproape 50 de ani de la prima ieşire în public, reuşesc să uimească şi azi. Obiectele lor plastice nu şi-au pierdut nicidecum forţa de sugestie, rămân mai departe semantizate pe modernitate, sunt cu totul noi şi fascinează. Leonardo da Vinci a visat că într-o zi maşinile sale, inventate pe hârtie mai întâi, vor putea să zboare. Constantin Brâncuşi şi-a imaginat oraşe cu bulevarde largi în care semnul luminos al păsărilor măiastre să inspire libertate. Artiştii timişoreni de care am vorbit mai înainte nu o spun explicit, dar într-o oarecare măsură au aplicat cercetările lor în oraşul de pe Bega, pe vremea când erau profesori la Liceul de Artă din oraş, primul liceu cu program experimental în acest sens, încă din anii ‘70 ai secolului trecut, ori cum a făcut-o Ştefan Bertalan, la cursurile Şcolii Tehnice de Arhitectură şi, mai târziu, ceilalţi companioni, rămaşi acasă, la Facultatea de Arte. Cartea, semnată de Ileana Pintilie, e o frumoasă poveste de dragoste despre un om şi o echipă, care au înnobilat cu viaţa lor oraşul de pe Bega, o frumoasă poveste a aventurii umane în artă şi cunoaş- tere, scrisă de un destin vizionar, întrupat în persoana artistului Ştefan Bertalan.