Cîndva în aprilie, prietenul meu Jaroslaw Godun mi-a povestit despre un proiect al lui legat de teatru. De oamenii de teatru din România pentru care ar organiza o întîlnire adevărată ca să vadă ce se întîmplă acum în Polonia, în fenomenul teatral de acolo. M-am mulţumit cu povestea seducătoare povestită de Jarek Godun şi, din motive ce ţin de oboseală şi agorafobie, am declinat invitaţia. Dar mi-a rămas un gust amar în urma refuzului. De ce? Tipul acesta, Godun, este cineva foarte special şi oarecum atipic. Nu este nicidecum funcţionarul cultural care bifează acţiuni fiindcă aşa se cam practică pe ici, pe colo, în meseriile diplomatice. El este un om de cultură. Este rafinat, profund, informat, este un teolog tolerant şi, pe lîngă toate, este modest. Îngrozitor de modest şi de discret. Institul Polonez pe care îl conduce se află în spatele unor proiecte culturale de mare anvergură şi complexitate culturală, care se întind pe domenii variate. Sensibilitatea lui Godun a făcut posibilă întîlnirea noastră cu Roman Polanski, de pildă, cu Szajna Jozef, cu muzicieni de prim rang, cu artişti prestigioşi. Nu există om de cultură de la noi care să nu vorbească elogios despre directorul Institutului Polonez. Personal, îi datorez o seară unică cu Adam Michnik într-o grădină răcoroasă din Bucureşti. O seară insulară, departe de caniculă, de vanităţi, de suficienţă, de urît. O seară în care prietenia şi respectul adiau liniştitor. M-am simţit responsabilă faţă de iniţiativa sa, faţă de efortul de a organiza minuţios ceva important şi pentru teatrul românesc. Am făcut trei recomandări, trei oameni de teatru cu profesiuni diferite. La întoarcere, i-am invitat să-şi mărturisească cîte ceva din experienţa, se pare fabuloasă, în paginile revistei noastre. Ca să fim puţin mai informaţi. Şi ca să ne bucurăm. Textul din acest număr îi aparţine lui Vlad Massaci, unul dintre cei mai importanţi regizori ai momentului, un tip de patruzeci de ani, pe jumătate sas, absolvent şi de filologie înainte de a studia regia la U.N.A.T.C., cel care l-a introdus în circuitul nostru teatral pe Neil LaBute prin două spectacole-bijuterie puse în scenă la Teatrul Act. Vă invit să vedeţi Polonia prin ochii regizorului Vlad Massaci!
Marina Constantinescu
u Ştiam mare lucru despre teatrul polonez. Nici acum nu ştiu. Mă învârt în sfera unor cunoştinţe generale, ca orice absolvent de teatru din România care în anii 90 stătea cu ochii doar spre vest. Pentru că acolo era linia de sosire, nu? Şi într-acolo am luat-o cu toţii la goană - unii au emigrat cultural, alţii au emigrat pur şi simplu. Mă enerva totul în România fesenistă şi minerească şi aruncam la gunoi tot ce se găsea pe aici, ca atunci când moare bunica şi-i arunci boarfele pe care le-ai detestat toată adolescenţa. Dar boarfele astea nu trebuie aruncate (nu că ar mai fi bune la ceva), ci trebuie sortate, clasate, înţelese. O fac istoricii deja (cu destule greutăţi fiindcă bunica trăieşte şi se desparte greu de ele), dar în Polonia am avut impresia că nu o fac doar istoricii, ci şi fiecare ins în parte. Şi, mai ales, cei din teatru.
Invitaţi de Institutul Polonez, un grup de oameni de teatru din România am fost la Varşovia şi la Festivalul de Teatru Malta de la Poznan. Organizarea a fost perfectă - şi n-o spun din politeţe, ci cu mirarea că nu trebuie să fii neamţ ca să-ţi iasă. Eu, cel puţin, am dat cu nasul de Polonia teatrală cam ca Ienăchiţă Văcărescu de Veneţia. Măsuram cu cotul ce înseamnă spiritul civic şi cum teatrul este o armă politică. Cum se poate face politică nu ca deputat sau senator, ci ca artist implicat în viaţa cetăţii. Cum poţi să faci teatru fiindcă te enervează nedreptatea şi nesimţirea. Cum teatrul e mai puternic decât orice editorialist sau jurnalist sau analist pentru că spune întotdeauna adevărul pur şi simplu.
Ce-am văzut? Am văzut nişte tineri care conduc Institutul Teatral şi care puteau să sintetizeze perfect momentul teatral actual din Polonia. Care puteau să susţină cu aplicaţie, nu doar din gură, o generaţie nouă de regizori şi dramaturgi şi care, în plus, deveneau memoria teatrului polonez pe care îl înregistrau şi-l clasificau ca nişte arheologi ai prezentului. Am văzut cum Teatrul de Televiziune reuşeşte să aibă un public de cam două milioane de spectatori pe săptămână prezentând pe lângă producţii proprii de teatru şi producţii proprii de docu-drame cu subiecte din istoria recentă. Cam cum ar fi să vedem la Teatru TV o docu-dramă despre uciderea lui Gheorghe Ursu sau una despre episodul Autobuzul de la Timişoara (vă mai amintiţi secvenţa din filmul Balanţa, al lui Lucian Pintilie, cu Dragoş Pâslaru terorist?) sau despre, probabil, enorm de multe întâmplări cu oameni curajoşi care trăiau printre noi şi pe care nu-i ştim nici azi.
Am văzut câteva spectacole din Festivalul Malta sau pur şi simplu spectacole obişnuite ale teatrelor din Poznan, unele convenţionale dar foarte solide (Bobok - după Dostoievski) altele ciudate (She - un spectacol instalaţie care s-a desfăşurat într-un fost abator, şi unde au fost folosite cam 50 de video-proiectoare. V-am zis: Ienăchiţă Văcărescu), am văzut "Questo Buio Feroce" un spectacol sfâşietor despre boală, suferinţă singurătate şi moarte. "Margot" al companiei Theatre Dromesko, din Franţa - un spectacol de teatru de bâlci, muzical şi licenţios, Teatrul Polonez de Dans, am vizitat chiar şi redacţia "Gazeta Wyborca" unde au dedicat nouă pagini morţii lui Ingmar Bergman, am văzut spectacolul "H of D" după Josph Conrad al celor de la Biuro Podrozy (Agenţia de Turism - aşa se numeşte această companie de teatru), dar nimic nu m-a impresionat mai tare ca "Czas matek" (Vremea mamelor) al companiei Teatr Osmego Dnia - Teatrul din a opta zi. Acest spectacol, al cărui trailer poate fi văzut pe you tube este unul non-verbal, o poveste expusă în imagini metaforice de o poezie ieşită din comun. De altfel, micul nostru grup, reunit în centrul Poznanului la cuvenita bere poloneză (căci da, am cercetat Polonia şi sub acest aspect) a rămas destul de tăcut, într-o stare de reverie, după. Ewa Wojciak, directoarea companiei, pe care am întâlnit-o înainte de reprezentaţie, ne-a povestit câte ceva din istoria companiei, o istorie care se împleteşte foarte strâns cu cea a opoziţiei la regimul comunist: tentative de cumpărare a obedienţei, tracasare, arestări, cenzură, interdicţie, emigrare. Un amănunt interesant este că în vremea legii marţiale, compania, căreia i se suprimase orice spaţiu în care să se desfăşoare, şi-a găsit adăpost în biserici. Jucau teatru în dreptul altarului, cu sprijinul Bisericii Catolice.
De ce m-am simţit bine în Polonia? Pentru că o suferinţă istorică umblă liberă pe străzi şi fiecare are grijă să n-o alunge. Din ea se naşte această artă a adevărului care este teatrul pe care l-am văzut eu. E o suferinţă creatoare, a unor oameni care până la urmă au învins. Şi, venind dintr-un colţ de lume în care oamenii au dezvoltat băşcălia drept armă a supravieţuirii, fandarea în lupta cu trecutul, imunitatea la bun-simţ, mi-am umplut niţel plămânii cu aer.
Când m-a sunat Jaroslaw Godun, directorul Institutului Polonez din România, pe la începutul lui aprilie ca să-mi facă această invitaţie, urechea mea neobişnuită cu fonetica poloneză n-a înţeles mare lucru, iar eu m-am jenat să-l rog să repete. Aşa că l-am trecut în agenda mea sub numele de Polonia. Şi aşa intenţionez să-l şi păstrez.
