Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Coupe-Papier:
Teatrul lui Moţoc vrem! de Alex. Ştefănescu


O PROVOCARE LAN­SA­TĂ DIN RÂMNICU-VÂLCEA. Înregistrând tendinţa regizorilor de azi de a nu ţine seama de indicaţiile de regie date de dramaturgi, Doru Moţoc a inventat un nou fel de piese de teatru: dialoguri lipsite de orice determinare, texte-plastilină din care degetele agile ale directorilor de scenă pot face orice. "Personajele unor astfel de piese - explică Doru Moţoc, scriitor inteligent şi subtil, care trăieşte aparent inofensiv departe de Bucureşti, la Râmnicu-Vâlcea, dar care, iată, trimite de acolo o provocare întregii lumi a teatrului - nu au identitate, nici biografie certă. Locurile de desfăşurare a acţiunii nu sunt numite, nici descrise. Costumele, recuzita, acţiunile fizice ale personajelor, sugerate uneori de text, sunt lăsate la inspiraţia şi imaginaţia regizorilor."

Autorul consideră că acest mod de a scrie "partituri dramatice" poate sta la baza unui teatru imaginativ. "O altă specie a teatrului imaginativ - precizează el - ar putea, dimpotrivă, să ofere un tip de libret ce conţine doar o descriere extrem de amănunţită a locului şi/ sau personajelor, precum şi a câtorva situaţii/momente cu valoare de Ťpiloniť ai acţiunii sugerate, urmând ca dialogurile să fie imaginate de regizori şi/ sau interpreţi."

Aceste idei şi altele, la fel de ingenioase, sunt formulate în prefaţa volumului de teatru (imaginativ) Blues pentru saxofon alto, publicat de Doru Moţoc, la sfârşitul lui 2008, la Ed. Offsetcolor din Râmnicu-Vâlcea. Se spune, în legătură cu asemenea manifeste literar-artistice: teoria ca teoria, dar practica ne omoară. În cazul lui Doru Moţoc, practica nu ne omoară deloc, ne încântă, şi nu neapărat pentru că ilustrează o concepţie reformatoare despre teatru, ci, pur şi simplu, pentru că autorul are talent literar. Fiecare dintre cele trei piese incluse în volum - Provocare sau Zborul - ce fericire!, Marchiza sau Doisprezece paşi spre întuneric, Blues pentru saxofon alto - este, în felul ei, cuceritoare. În prima dintre ele, de exemplu, un personaj, A, schimbă replici, în ritmul unei partide de ping-pong, cu alt personaj, B, iar dialogul lor graţios-conflictual şi mereu imprevizibil ne captivează. La un moment da, ritmul devine lent: B îi povesteşte lui A o întâmplare - plină de poezie, de neuitat - cu un acrobat de la circ:

"B: Ei, şi deodată vedem că dezleagă trapezul, apucă frânghia şi se caţără ca o maimuţă, tocmai sus, sus, sub cupolă. Se suie în picioare pe trapez şi începe să se dea huţa. Lumea râdea de se prăpădea. Credea că e un număr comic. Nion s-a-ncruntat la spectatori, a-ncercat să-i liniştească. ŤTăceţi!ť, a strigat de acolo, de sus. |ia râdeau şi mai tare. ŤTăceţi, boilor!ť, a ţipat cu ultimele puteri. Şi s-a făcut linişte. ŤVoiam să vă arăt ceva, zice, ce n-aţi mai văzut.ť Prin public a trecut ceva, ca o briză de energie, ca un fior... S-a auzit un fel de oftat, ca un tunet venind de departe. Şi atunci Nion a spus: ŤVreau să vă arăt cum se poate zbura...ť Directorul, înnebunit, a alergat să monteze plasa. ŤNu!, a strigat Nion. Fără plasă!ť A întins braţele, ca un vultur uriaş, şi şi-a dat drumul...

A: Şi s-a făcut praf!

B: Nuuu... Nicidecum. A-nceput să plutească, sub privirile uimite ale spectatorilor, care nu înţelegeau ce se întâmplă. Îl priveau uimiţi, se frecau la ochi, nu le venea să creadă. Iar Nion zâmbea, făcea volute sub cupolă, plana uşor până deasupra spectatorilor, revenea... şi tot aşa... Muzicanţii îngheţaseră. Directorul îşi făcea cruce. Publicul amuţise... Iar Nion zbura... Iar după o vreme, a aterizat lin în arenă şi a spus: ŤŞi voi aţi putea zbura. Dar nu puteţi. Fiindcă sunteţi nişte boi. Vă e frică.ť"

Piesele de teatru ale lui Doru Moţoc sunt chiar mai convingătoare decât manifestul său de dramaturg, care dă deplină libertate imaginaţiei regizorilor. Aşteptăm cu nerăbdare să le vedem puse în scenă. Vrem, cu alte cuvinte, teatrul lui Moţoc!

Fata babei Şi fata moŞneagului ÎN VERSIUNE POSTMODERNĂ. Este la modă aruncarea rudelor din tren. Aşa ar putea crede cine a văzut filmul Arunc-o pe mama din tren! şi citeşte acum romanul Arunc-o pe soră-mea din tren!, publicat de Stelian }urlea la Editura Cartea Românească. Îndemnul este, bineînţeles, fantezist şi constituie o mostră de umor negru, care place englezilor, dar îi miră încă pe români. O doamnă în vârstă care a văzut cartea lui Stelian Ţurlea într-o librărie, a exclamat speriată: "Doamne, cum să-şi arunce cineva sora din tren?" I-am amintit acelei doamne că şi în povestirea lui Ion Creangă, Soacra cu trei nurori, sunt scene de o mare cruzime şi mi-a dat dreptate. Nu am mai adus în discuţie titlul unei cărţi de acum câţiva ani, de Aglaja Veteranyi, De ce fierbe copilul în mămăligă?, ca să nu întind prea mult coarda.

Romanul lui Stelian Ţurlea, scris la persoana întâi, din perspectiva unei tinere, Ileana, realizatoare de anchete sociale la un post de televiziune, se citeşte cu plăcere datorită tocmai dezinvolturii autorului, care nu numai că parafrazează titlul unui film, dar preia şi subiectul unei povestiri celebre, cu aerul că se amuză. Este vorba de o povestire a lui Ion Creangă (prezent, după cum se vede, mereu în memoria noastră culturală), Fata babei şi fata moşneagului. În roman, "fata moşneagului" este Ileana, realizatoare TV, fiica din prima căsnicie a unui bărbat recăsătorit cu o femeie care, şi ea, are o fiică dintr-o căsnicie anterioară, Ilona, de profesie avocat, distribuită de autor în rolul de "fata babei". Ileana este bună, Ilona este rea. Ileana luptă, cu mijloacele profesiei de reporter, pentru a-i apăra pe copiii dintr-un orfelinat, care riscă să rămână pe drumuri. Ilona, la rândul ei, îi susţine pe escrocii hotărâţi să obţină, cu acte false, clădirea în care funcţionează orfelinatul. Conflictul ar fi simplist dacă ar fi luat de romancier în serios, dar el îl foloseşte doar ca pretext pentru a oferi cititorilor un spectacol narativ voios şi cuceritor, un joc de-a drama care cuprinde şi puţină dramă, dar rămâne totuşi în esenţă un joc. Autor a zeci de cărţi, prozator şi publicist ultraprofesionalizat, Stelian Ţurlea îndeplineşte principala obligaţie pe care o are cine scrie şi anume aceea de a nu-l plictisi pe cititor. Decât un roman profund şi prolix şi greoi, cum apar atâtea, mai bine unul uşor şi alert, care se citeşte cu plăcere, cum este Arunc-o pe soră-mea din tren!

DAN PURIC ŞI CUVINTELE. Literatură nu găsim doar în cărţile de literatură. Trebuie să avem mobilitatea intelectuală ca să o primim în conştiinţa noastră, ca pe o surpriză frumoasă, ori de câte ori o descoperim, indiferent unde.

Un exemplu îl constituie discursurile, intervenţiile la radio şi televiziune, cărţile de idei ale fermecătorului actor Dan Puric. Spectacolele sale de pantomimă şi muzică, deşi încărcate de semnificaţii, sunt nonlingvistice. Pot fi considerate, din acest punct de vedere, spectacole mute. Şi iată că, în ultimii ani, artistul care ne vorbea numai prin gesturi, a început să ni se adreseze prin cuvinte. Este ca şi cum, de-a lungul unei vieţi de tăcere, dorinţa de a vorbi a ajuns la o presiune maximă şi a declanşat o explozie. În mass-media sau la întâlniri directe cu publicul, Dan Puric desfăşoară un monolog patetic şi paradoxal, cu momente de poezie, dar şi de pamflet, despre locul nostru, al românilor, în lume. Ideea sa, pe care o trăieşte cu ardoare, până la incandescenţă, este că trebuie să ne păstrăm identitatea, într-un moment în care există riscul să ne înstrăinăm de noi înşine, prin imitaţie, şi să ajungem de nerecunoscut. Remarcabilă este expresivitatea tuturor acestor secvenţe de comunicare prin cuvinte ale lui Dan Puric. Parcurgând cea mai recentă carte a sa, Despre omul frumos (prefaţă de Dan Ciachir, postfaţă de Gheorghe Ceauşu, Bucureşti, 2009), care nu este o carte de literatură, ci un apel, descoperim pagini de o remarcabilă frumuseţe literară. Dar aceasta numai dacă nu refuzăm să le descoperim.

CARICATURI CARE FAC ATINGERE CU LITERATURA. Am primit prin poştă, de la Brăila, un nou album de caricaturi al lui Costel Pătrăşcan: Libidoul la electorat (Ed. Centrului de Creaţie Brăila, 2008). Costel Pătrăşcan are o plăcere de a desena care se transmite privitorului. Desenele sale, amintind, prin tandreţea faţă de personaje, de cele ale lui Matty, te fac chiar să râzi cu simpatie, nu doar să dai grav-aprobator din cap (ca desenele altora). Şi mai este ceva: caricaturile lui Costel Pătrăşcan fac adeseori atingere cu literatura (nu întâmplător unele dintre ele au apărut întâi în România literară).Trimiterile la opere literare cunoscute de toată lumea şi jocurile de cuvinte inteligente constituie un element de atracţie în plus.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara