Pentru a treia oară cronicarul de dans se întâlneş te cu arta Maiei Morgenstern în sfera sa de cuprindere a vieţii scenice bucureştene, deoarece darurile ei artistice trec uneori dincolo de zona strict teatrală şi ating cu tot mai multă pregnanţă pe cea a dansului.

De-a-lungul anilor, am întâlnit tot mai mulţi actori tineri care pătrund cu aplomb în lumea dansului, pentru care au daruri înnăscute şi, de fiecare dată, am subliniat cu uimire şi încântare, măiestria lor artistică, în acest domeniu, tangent iniţial formării lor profesionale. Dar, pentru prima oară, am fost fermecată de expresivitatea gestică a unei actriţe, de capacitatea ei de a spune totul, atât prin cuvinte cât şi, în egală măsură, prin vibraţia braţelor care „vorbeau” cu aceeaşi pregnanţă despre întregul ei tumult sufletesc, urmărind-o pe Maia Morgenstern în 1995, în Dama cu camelii, pusă în scenă de Răzvan Mazilu, la Teatrul Naţional din Bucureşti. Sub bagheta aceluiaşi regizor-coregraf, am revăzut-o în 2012, de astă dată la Teatrul Odeon, interpretând rolul titular din piesa lui Martin Sherman, Când Isadora dansa. Din nou, mişcarea ei firesc expresivă părea un vocabular paralel celui grăit şi cât se poate de potrivit personajului întruchipat. Singurul regret exprimat atunci faţă de această montare a fost acela că artistei nu i s-a dat posibilitatea de a spune mai multe despre Isadora Duncan tocmai prin mişcare, întrucât ceva din personalitate interpretei consona cu cea a celebrei dansatoare evocate de piesă.
Aşteptările mi-au fost integral împlinite, urmărind-o de curând pe Maia Morgenstern, la Teatrul Evreiesc de Stat, într-un spectacol încărcat de umor, Mic şi-al dracu’, în care a vorbit şi a dansat în egală măsură, cu egal aplomb în ambele forme de expresie scenică, alături de un excelent dansator, Valentin Roşca, artist al Teatrului de Revistă „Constantin Tănase” din Bucureşti. De mult nu mai văzusem un spectacol de revistă şi tot de mult uitasem că această formă teatrală, cu rigorile ei specifice, atunci când este de calitate şi cu mult miez, ne poate descreţi frunţile şi ne poate face să ieşim din încrâncenările noastre diurne, cărora le suntem captivi cu asupra de măsură în ultima vreme. Iar în ceea ce priveşte calitatea, spectacolul răspundea cu brio acestei cerinţe, în toate componentele lui. Mai întâi textul de la care pleca şi care aparţinea lui Ion Pribeagu (I.M. Popescu Băjenaru), pe care l-am găsit şi în Istoria Literaturii Române a lui G. Călinescu, cu un volum, probabil de schiţe, intitulat Umoristice. Nu îl ştiam şi totuşi îi cunoşteam unele texte, care ca orice zicere din această zonă textuală, cu acoperire în adevărurile vieţii, deveniseră folclor. Mi s-a mai întâmplat să constat o situaţie asemănătoare, când, aflată în una din vizitele făcute la diferite muzee din New York, între care şi la cel de Artă Iudaică, am constatat că unul dintre bancurile care circulau la noi şi erau atribuite rabinului din Buhuşi, făceau parte dintr-o veche tradiţie evreiască, regăsită în câteva desene. Revenind însă la spectacolul Mic şi-al dracu’, amândoi artiştii care l-au conceput şi i-au dat formă scenică, Maia Morgenstern şi Valentin Roşca, aveau toate datele necesare – talent cu prisosinţă şi experienţă scenică pe măsură – pentru a-l face să prindă un contur adecvat miezului lui satiric. Cum informaţiile furnizate de afiş sunt succinte, pot presupune că Maia Morgenstern a selectat textele din Ion Pribeagu, după care şi-au alcătuit amândoi colajul muzical şi şi-au gândit costumele şi decorul minimalist, dar întru totul adecvat momentelor selectate. O însemnare discretă, în josul afişului, menţionează totuşi pe autorul coregrafiei, Valentin Roşca. Trecând la interpretare, trebuie menţionată nu atât arta teatrală bine cunoscută a actriţei, ci în primul rând cât de uimitor de bine dansează, ca orice profesionistă a acestui gen de spectacol, cât de dezinvolt şi de viu este dansul ei, ca plastică corporală. Tot astfel, impresionant la Valentin Roşca nu este numai calitatea interpretă rii diferitelor dansuri de revistă, ci modul cum îi dă răspunsurile potrivite actriţei, fără text, printr-un fel de pantomimă dansată, care este însă de un firesc al fiecărui gest şi al fiecărei expresii faciale care exclude orice fel de artificialitate. Reuşita spectacolului intuieşti că se datorează, în bună măsură, spiritului de echipă care a funcţionat între cei doi artişti, care au reuşit să îngemăneze desăvârşit teatrul şi dansul.
Prezentat mai întâi în ţară şi doar de curând şi la Bucureşti, spectacolul Mic şi-al dracu’ are un farmec şi un parfum de revistă de epocă, amuzant şi fără stridenţe, care poate încânta însă, în egală măsură, şi pe orice spectator, de orice vârstă, al zilelor noastre.