Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Prepeleac:
Tăbăcăriile de Constantin Ţoiu

Paradoxul care excludea din natură industria, când ea mijloceşte cunoaşterea, stăpânirea naturii, a dispă- rut în era noastră, care ştie să împace utilul cu frumosul - utile dulci...

Odinioară, din gama cromatică a lumii, un om care intra pe poarta fabricii băiat ieşea la şaizeci de ani, cu un carnet de pensii în mână, altă culoare necunoscând decât cenuşiul...

Timp de aproape 150.000 de ore, el nu vedea altă culoare...

Aproape o sută cincizeci de mii de ceasuri din viaţa lui, celelalte culori ale lumii îi erau furate.

150.000 nu-i o cifră de speriat.

Ea reprezintă, totuşi, o sută cincizeci de mii de ore din existenţa unei fiinţe umane.

Se zice că fabricile erau cenuşii... Ele nu erau nici măcar cenuşii.

Cenuşii sunt statuile, elefanţii, turturicile, unii ochi de femeie...

Culoarea uzinei nu avea nume –, ea se asocia cu ideea cazărmilor şi internatelor sumbre...

Totul pe pământ se petrecea în modul cel mai firesc: soarele răsărea roşu, cerul se făcea mai întâi vioriu, pe urmă albastru; pe urmă albastră, violetă sau verde şi marea, pădurile îşi legănau smaraldul lor vegetal, grânele aşterneau pe câmpuri un galben torid, sus neaua munţilor scânteia...

Dar iată că zburând peste lume, lumina întâlnea în drum fabricile.

Ajungând înaintea lor, monştrii aceştia zbârliţi o respingeau cu o lovitură de coadă, lumina se ferea, se posomora, îi ocolea şi trecea mai departe... peste peşterile de tinichea şi de cărămidă.

Nu este grăitor faptul că, astăzi, cea mai colorată uzină este fosta Tăbăcărie de la Jilava, pe care un reportaj celebru o dădea ca exemplu de posibilă intrare în infern?..

Înăuntrul Tăbăcăriei, prin tubulaturi multicolore de laborator de cofetărie, circulă cei mai teribili acizi. O piele de vacă „suportă” şaizeci de astfel de soluţii.

Aceste substanţe mortale gata să ardă, să dizolve, să nimicească totul, sunt asaltate din afară. Ferestrele largi făcute să primească toată lumina... Florile avansând din primăvară până-n toamnă între pereţii unde aerul circulă liber – crinul, garoafa, muşcata iau poziţii sub geamuri...

Podurile rulante lunecând pe deasupra, galbene ca o secerătoare în lanul de grâu...

Nouă cântare-control cu tipsiile lor roşii sunt tot atâtea discuri solare răsărind în zori din nouă părţi deodată.

Zbaturile cu capacele verzi bine închise sub podul rulant ce le poartă încoace şi-ncolo glisând fără zgomot nu mai sunt gropile puturoase încărcate cu piei în jurul cărora oamenii se strâmbau cu faţa schimonosită, trăzniţi de vedenii lugubre şi de duhori...

Ele par coline odihnitoare pe lângă care poţi umbla în voie...

Nimic fără uzura pustiitoare pe care o aducea efortul fără nădejde...

Peretele mov din fund are culoarea liliacului...

Celălalt, gris-bleu întrerupt de poieni albe este un aer înserat de aprilie.

În stânga, hala capătă nuanţe roz, iar pe mesele din fund, printre balanţele purpurii şi jungla geometrică a ţevilor – Fernand Leger – mormanele de piei abia ieşite din violenta lor scăldătoare chimică aştern petele pale ale albastrului sării de crom – ca turbanul acelui personaj din tabloul lui Van Eyck –, pe care poţi să-l vezi în muzeul naţional...

(Reportaj ,1965)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara