Deşi consistenta şi rafinata lui operă ar fi fost de ajuns pentru ca memoria lui Torquato Tasso (Sorrento,1544 – Roma, 1595) să reziste timpului, numele său a făcut înconjurul lumii literare, dar şi muzicale (v. Beethoven, Donizetti, Liszt) ori plastice (v. Delacroix, ce i-a inspirat lui Baudelaire poezia Le Tasse en prison, Gallait), mai ales din cauza zbuciumatei sale vieţi, cu dramatica paranteză de şapte ani de recluziune în ospiciul Sf. Anna din Ferrara. La influenţa directă exercitată de creaţia tassiană asupra multor scriitori plasaţi în descendenţa lui s-a adăugat interesul clamat de unii contemporani, între care Montaigne, şi, mai ales ulterior, de romantici. Dacă în plin iluminism Goldoni reprezentase la Carnavalul venezian din 1755 comedia Torquato Tasso, ce-i drept, cu inserţiuni deloc hilare, în perioada următoare, alta a fost lumina în care acesta devenise subiect literar. Începuseră să se succeadă şi pelerinajele în căutarea celulei din subsolul spitalului din Ferrara: Goethe, 1786, Byron, 1817, un an mai târziu, Shelley, Stendhal, 1828, Chateaubriand, 1833 ş. a. Giuseppe Compagnoni îi atribuise – cu succes – poetului sorrentin propria creaţie, Veglie del Tasso (1800), tradusă la noi în 1852 de Simeon Marcovici. În schimb, Leopardi îi ridicase afinului său renascentist un monument cu versurile evocatoare din oda Lui Angelo Mai (1820).
În crearea mitului închisorii romantice, pornit de la episodul ferrarez, închisoare ce nu poate încătuşa spiritul şi fantezia, cei care au dat tonul au fost francezii, începând cu Lamartine, urmat de M-me de Staël, Stendhal, Alfred de Vigny ş.a. Prin puterea lor iradiantă în întreaga Europă, opera dramatică a lui Goethe avându-l pe Tasso drept protagonist şi poezia lui Byron, Lament of Tasso au contribuit, la rândul lor, în a face din literatul nostru simbolul artistului de geniu neînţeles. „Nici un poet, după Petrarca, n-a fost mai popular în epoca romantică decât Torquato Tasso, cel puţin în ipostaza de poet nefericit, victimă a societăţii, ca un Gilbert ori un Chatterton”, puncta acum o jumătate de secol G. Călinescu (v. Studii şi conferinţe, ESPLA, 1956). Neînţeles în epoca intelectualilor curteni dependenţi, existenţial, de suzerani, iar profesional de pontifii închistaţi în teorii coercitive, fragilizat psihic de prigoana Inchiziţiei, căreia i-a cerut, repetat, să-l supună interogatorului, suspectându-l de insuficientă credinţă, el a rămas în unele privinţe un neînţeles şi pentru sine însuşi. Afirmându-se la sfârşitul Renaşterii, în manierism, având în amonte exemple ilustre pentru multiplele genuri abordate (epică, poezie, exegeză estetică, reprezentări teatrale, dialoguri, epistole), Tasso a fost profund marcat de înaintaşi, cum de altfel impunea Parnasul vremii, susţinător al principiului imitaţiei modelelor. Dar transgresând, chiar dincolo de propriile intenţii, canoanele aristotelice îndelung imperative, el s-a desprins în lirică de bicentenarul petrachism, deschizând calea barocului; pe de o parte. Pe de alta, în mod paradoxal, a anticipat, prin bucolica Aminta (1573), melodramele lui Metastasio, produs al neoclasicistei Academii Arcadia (1690). Şi mai flagrandă a fost renunţarea la tematica legendară a poemelor cavalereşti (tratată cu succes de Matteo Maria Boiardo şi desăvârşită de Ludovico Ariosto) în favoarea celei istorice, Ierusalimul eliberat (1581), opera lui de căpătâi, fiind epopeea primei cruciade duse pentru eliberarea Sfântului Mormânt.
Interesul românilor (începând cu Ienăchiţă Văcărescu, urmat de Budai- Deleanu, Asachi, Negruzzi, Beldiman, Heliade-Rădulescu, prevalându-se de italiană ori de obişnuitul filtru francez) pentru personalitatea şi opera lui Tasso a cunoscut sincope. El pornea, ca şi altunde, de la elementele în care romanticii îşi regăseau parţial propensiunile. Într-un moment posterior, amintita dramă a lui Goethe avea să se dovedească, cum scria Alexandru Marcu, „hotărâtoare pentru inspiraţia lui Eminescu însuşi în opere ca Geniu pustiu, sau chiar Luceafărul”. (Torquato Tasso în romantica românească, 1937).
Majoritatea traducerilor iniţiale, incomplete şi nu întotdeauna fidele, au fost din capodopera tassiană. Doar în 1852 aceasta a apărut integral, în proză, prin riscanta strădanie, prompt taxată, a lui Atanasie Pâcleanu, Ierusalimul Liberat, ce a avut drept suport tălmăcirea franceză a ducelui Charles François Lebrun, preferată şi în alte culturi europene. Contrapunerile s-au redus, ca şi în italienizanta încercare precedentă a lui Heliade Rădulescu (1842), la frânturi. A făcut-o şi Asachi cu o parte din cântul VII, publicată iniţial anonim în „Gazeta de Moldova” în 1853. La fragmente s-au limitat apoi Aron Densuşianu, 1868, Grigore Alexandrescu, 1882, Nicole Ţinc, cu o traducere în versuri din 1902, repropusă în 1922 în „Universul literar”. În legătură cu toate acestea trăgeau concluziile în interbelic Alexandru Ciorănescu, ce nu găsea „prea bune” transpunerile şi Alexandru Marcu după care, în absenţa unei tradiţii clasiciste, demersurile întreprinse trădau atracţia pentru aspectele biografice şi anecdotice care doar prin reflex puteau trimite la „legendara lui celebritate propriu-zis literară”. Saltul necesar s-a făcut în postbelic: salt exegetic, prin publicarea de diferite studii şi a monografiei lui Alexandru Balaci, Torquato Tasso, Albatros, 1982 şi prin traduceri. Volumul Aminta. Epistolarul, ESPLA, 1956, publicat sub îngrijirea Ninei Façon, semnatară şi a densului studiu introductiv, are în cuprins Povestea păstorească, în versiunea propusă şi adnotată de talentatul Romulus Vulpescu, şi o parte ilustrativă din cele aproape 2000 de scrisori, selecţionate, nu doar redate, de George Lăzărescu. Harnicul şi inspiratul Aurel Covaci ne-a lăsat îndelung aşteptata traducere în versuri a întregii epopei: Ierusalimul eliberat, ELU, 1969. Acestor volume li se adaugă acum florilegiul Scrisori din casa de nebuni, îngrijit de Miruna Bulumete, remarcabil prin eleganţa şi fidelitatea transpoziţiei şi prin aparatul critic însoţitor.
Conform noii politici editoriale, cu substrat probabil şi financiar, prestigioasa Humanitas repropune şi ea traduceri precedente, ceea ce îi readuce în prim plan (indiferent de merit) pe înaintaşi. Cele revizuite îngreunează însă elaborarea şi diminuează importanţa prestaţiei noii generaţii de tălmăcitori. În cazul de faţă s-a pornit de la Epistolarul din 1956, mai ales de la secţiunea care le conţine pe cele redactate în regim carceral, aşa cum arată şi titlul, cu percutanta-i sintagmă „casa de nebuni”. În situaţii similare, italienii au preferat de regulă forme sinecdotice, atenuante, gen Scrisori din Sant’Anna.
Contrar temerilor, tematica antologiei nu este monocromă; predomină, dar nu este exclusiv, subiectul principal: implorarea ajutorului potentaţilor, singurii în măsură să-i obţină eliberarea, aşa cum s-a şi întâmplat în cele din urmă. Captatio benevolentiae se face după regulile artei, lăsându-ne să intuim normele princiare şi curiale curente. În plus, şi pasajele în care psihiatrii identifică semiologia tulburării mentale a prizonierului-pacient pot trezi interesul profanilor. Tocmai chinuitoarele halucinaţii descrise de acesta i-a inspirat lui Leopardi proza meditativă „Dialogul lui Torquato Tasso cu geniul său familial” din Mici opere morale. Tot aşa, din aserţiuni dispersate se poate desprinde codul etic al condeierului, pentru care cinstea şi renumele ocupau primul loc, iar din mozaicul relatărilor prind realmente viaţă cercurile frecventate, cu intrigile şi rivalităţile ce puteau lua forme extreme (şi nu numai în imaginaţia paranoică), cu ţeapăna lor ierarhizare, drept care curteanul, fie el şi ieşit din tipare, împinge deferenţa faţă de superiori până la a scrie negru pe alb că le sărută mâinile. Multe din recurentele peroraţii fac palpantă atmosfera destabilizantă psihic creată de Inchiziţie sau, alteori, tensiunea din jurul polemicilor literare. Chestiuni de pură teorie privind genurile, cu trimitere în subtext la canoanele clasicizante, sunt disecate cu bateria argumentativă şi cu risipa de erudiţie cu care Tasso se aplecă asupra credinţei creştine. Multe pasaje par aşternute pe hârtie în momente de hiperluciditate, cu disciplină logică şi mare grijă pentru „stilul înalt”, de rigoare. Pot constitui capitole de studiu apelativele, formulele de adresare, frazele de început, citatele, exemplificările ori digresiunile. Consideraţiile despre culpă, întorcând pe toate feţele gama ei de categorii, de pildă, ocazionează comparaţii care ne dezvăluie practici de pedepsire (a paricizilor, de exemplu) curente pe atunci, aproape neverosimile astăzi etc.
În actuala formă, scrisorile figurează integral şi beneficiază de substanţiale amendări semantice şi stilistice. Un exemplu: epistola de cca 20 de pagini (!), avându-l drept destinatar pe monseniorul Scipione Gonzaga, din 15 aprilie 1579, din care în ediţia de acum aproape şase decenii au fost excerptate 5 pagini. Contrar aşteptărilor, cenzura din „obsedantul deceniu” a lăsat să fie publicată sfâşietoarea spovedanie adresată de-a dreptul Creatorului de Tasso, catolic fervent, chinuit de teama că nu este un bun credincios, avântat într-o analiză strânsă şi doctă despre liberul arbitru, gândire, voinţă, afecte, simţire religioasă. Nu poate fi dat uitării strigătul disperat din vorbele adresate Celui-de-Sus, strigăt inserat, parcă în transă, în textul trimis prelatului alături de referiri la momente autobiografice şi la chestiuni strict literare.
I se datorează Mirunei Bulumete posibilitatea de a avea epistola într-o română adecvată, de la primul la ultimul cuvânt. Diferenţa faţă de precedenta versiune se poate ilustra şi cu următorul fragment, lacunar şi ambiguu în primul caz, apropriat de originalul deloc facil, în al doilea: Iar dacă vreodată mi se părea că am uitat vreun păcat din neluare-aminte sau din ruşine, începeam din nou spovedania şi o făceam generală, pentru toate greşelile savârşite. (trad. 1956).
Iar dacă vreodată mi se părea că am uitat vreun păcat din neluare-aminte sau din ruşinea pe care o simţeam pentru anumite lucruri de foarte mică însemnătate, pe care în chip nelegiuit le săvârşisem, repetam spovedania de multe ori, pe de-a-ntregul, cu toate greşelile mele. (trad. 2015)
Nu trebuie neglijate nici notele erudite din ediţia Humanitas, alcătuite cu obişnuita-i acribie de tânăra italienistă, ce dovedesc cunoaşterea plusului exegetic adus de ultimele două generaţii de specialişti, posesori ai unui instrumentar şi ai unei documentaţii mult îmbogăţite, nici Cronologia, ce sintetizează un întreg capitol de istorie literară. Ele se adaugă prefeţei bine circumscrise subiectului, semnate de cunoscutul universitar din Pisa, Sergio Zatti.