Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Contrafort:
Ţara scriitorului de Mircea Mihăieş

Unde locuiţi, de fapt?" Omul din faţa mea e reproducerea perfectă a fotografiilor pe care le ştie o lume întreagă. Nici gras, nici slab, nici înalt, nici scund, cu puful de păr rebel pe un cap mai degrabă pleşuv, cu nasul coroiat, cu bărbiţa aproape albă, cu ochelarii dindărătul cărora strălucesc două luminiţe blând-ironice, bărbatul pare un funcţionar care, în drum spre casă, s-a oprit să bea un pahar cu prietenii. Chiar asta face în timp ce îi adresez întrebarea pe care, cu siguranţă, a mai auzit-o de sute de mii de ori. Iar unii ar fi dat bani grei să afle răspunsul! Zâmbeşte pufos, schimbă paharul dintr-o mână în alta şi răspunde voit enigmatic: "Acolo unde îmi sunt cărţile." Apoi, după o secundă, pe un ton serios: "La New York."

Salman Rushdie - pentru că despre el e vorba - duce de două decenii o viaţă de nomad. Condamnat la moarte de regimul Khomeini, a stat ascuns, sub protecţia serviciilor secrete engleze, vreme de mai mulţi ani. "Când a fost cel mai greu?", îl întreb, conştient din nou că mă plasez pe lista întrebărilor puse de milioane de ori. Rushdie răspunde însă cu însufleţire, ca şi când ar fi auzit, în fine, o întrebare originală: "Primul an. Pentru că nu ştiam cât de serioasă e ameninţarea şi cât de departe sunt fundamentaliştii hotărâţi să meargă. În plus, deplasându-mă dintr-un loc în altul, nu puteam să-mi iau cărţile cu mine!"

Aşadar, viaţa şi cărţile! Ori: viaţa sau cărţile! "Mă documentez până în cele mai mici amănunte pentru fiecare carte. Citesc absolut orice: romane, poezie, tratate ştiinţifice, jurnale, biografii. N-am un gen preferat. E lucrul care-mi place cel mai mult. Şi, desigur, să mă întâlnesc cu oamenii!" Zâmbeşte din nou, ciocnim zgomotos paharele şi n-am cum să nu-l admir pentru seninătatea absolută a gesturilor şi cuvintelor. Nu seamănă deloc cu portretul făcut de Ron Evans, unul din paznicii din perioada izolării totale, care îl prezintă drept un individ ahtiat după bani şi vizitat de frecvente accese suicidare.

Mai târziu, pe parcursul cinei, îl descos despre scriitorii preferaţi. Nu-mi răspunde direct: "Oh, sunt prea mulţi! În general, îmi citesc prietenii. În ultima vreme, mă rezum la cărţile care-mi sunt utile pentru propriile scrieri. Partea problematică a devenit stocarea volumelor, a miilor de titluri pe care le-am mutat de ici-colo, până le-am adunat pe toate la New York." La acest capitol, comunicarea noastră e perfectă. Eterna problemă a stocării! Credeam, acum vreo zece ani, când mi-am cumpărat o casă relativ decentă, că voi fi capabil să adun într-un singur loc, de prin dormitoare, coridoare, camere de trecere, debarale şi pivniţe cele câteva mii de cărţi care constituie singura mea avere. Pentru o vreme, se părea că atinsesem echilibrul. Umplusem o cameră întreagă, redusesem mobilierul la un birou şi o canapea (între timp, canapeaua s-a stricat şi în locul ei au apărut două scaune) şi stabilisem un protocol cu mine însumi: nu intră nici o carte nouă fără să iasă una!

Vreo doi ani, echilibrul - precar şi dureros - s-a păstrat. Apoi, pe nebăgate de seamă, pe lângă masa de lucru, pe lângă scaune, s-au ivit tenculeţe de cărţi. Ele s-au metamorfozat în teancuri, apoi în grămezi. În clipa de faţă, mă apropiu vertiginos de situaţia din urmă cu zece ani, când de la uşă până la birou trebuia să străbat un culoar îngust, printre maldărele de celuloză îmbibată cu praf. Ce e de făcut, aşadar? Îi împărtăşesc lui Rushdie drama şi mă priveşte complice-compătimitor. "Chiar sunt curios cum ai să te descurci. Eu fac periodic trieri şi donaţii pentru universităţi. Dar ştiu că vei cumpăra întotdeauna mai multe cărţi decât vei dona!"

Îi spun că am început să introduc restricţii. Am menţionat un sfat primit cândva de la Noica: "În privinţa contemporanilor, bazează-te pe prieteni. Lasă-i pe ei să citească şi cere-le să te ţină la curent. Iar tu ocupă-te de ceea ce te interesează cu adevărat." Am transpus acest sfat într-o regulă pe care încerc s-o respect de câţiva ani. În afara "literaturii de specialitate", mă rezum la autori pe care-i ştiu deja, la cei vreo zece scriitori actuali în care cred. Englezii momentului mă plictisesc de moarte, iar în privinţa americanilor sunt drastic: citesc noile apariţii doar în măsura în care îmi folosesc la cursuri. Nu urmez recomandările prietenilor, le răspund că mă bucură gândul că măcar unii dintre noi reuşesc să dea atenţie tuturor cărţilor valoroase.

"Dintre scriitorii contemporani, am alcătuit o listă de cinci pe care-i citesc cu fiecare carte nouă, indiferent dacă criticii scriu că e bună sau rea", mă confesez. Nu-i mai spun că el ar fi al şaselea, pentru că ar suna a flaterie ieftină. Dar e adevărat - i-am citit absolut toate cărţile. Pare interesat să le afle numele. Îi răspund: "Primul pe listă, Pynchon. E drept că entuziasmul în ce-l priveşte a scăzut dramatic, n-am reuşit să-i citesc cartea din 2006, Against the Day, iar cea mai recentă, Inherent Vices, îmi pare o simplă glumă." Rushdie e mult mai radical: "Cred că după Gravity's Rainbow n-a mai dat nimic semnificativ." Trec la al doilea: "Don DeLillo." "O, da. Am înţeles America citindu-i cărţile. Amestecul de paranoia şi bizarerie te ajută să trăieşti în Manhattan fericit că la fiecare colţ de stradă ai putea să-i întâlneşti unul din personaje. Ai citit Great Jones Street, nu?" "Mai mult de-atât, am şi locuit o lună acolo, încercând să ghicesc care-o fi clădirea în care s-a retras Wunderlick - Bob Dylan - pe când îl urmăreau teroriştii."

La al treilea nu avem prea mult de comentat: Philip Roth. Rushdie s-a rezumat să mişte aprobator capul, şoptind aproape inaudibil: "Poor Philip. He's so good." Trec la al patrulea: "Cormac McCarthy." Ne place din motive diferite, dar ne place. Florin Iaru, care participă activ la acest joc de societate, pomeneşte filmul de mare succes No Country For Old Men. Mie-mi place The Road, lui Rushdie Blood Meridian. În fine, al cincilea. Sunt aproape sigur că de data asta nu ne potrivim la gusturi. Din acest motiv, îi rostesc numele cu jumătate de voce: "Paul Auster." Faţa lui Rushdie se luminează dintr-o dată: "Auster e cel mai bun prieten al meu. Aud că recenta lui carte e grozavă." Îi confirm, tocmai o terminasem de citit cu două seri înainte. Invisible (Henry Holt and Company, 2009) e, de departe, ce mai bună carte scrisă de el în ultima vreme. (Am uitat să spun că vreo trei dintre scriitorii invocaţi lucrează de-o vreme pe stilul "anul şi romanul." Dacă nu eşti atent, rişti să nu afli că până ai terminat tu cartea precedentă a şi apărut alta!) Păcat doar că Auster n-a reuşit să găsească un final - tocmai el, specialistul atâtor finaluri meşteşugite! - pe măsura intrigii adusă la o tensiune incredibilă. În loc să adune într-un singur ghem cele trei nivele/voci narative ce descriu drama lui Adam Walker, protagonistul romanului, Auster apelează la un deus ex machina dezamăgitor, încheind istoria cu jurnalul intim al unui personaj marginal, Cécile, o franţuzoaică îndrăgostită cândva, în urmă cu câteva decenii, de tânărul american sosit la Paris cu o bursă de studii.

Ţara scriitorului e alcătuită din cărţi (cărţi scrise, cărţi citite, cărţi aflate în proprietatea sa) mai mult decât orice alt tărâm, real sau imaginar. Sigur, e frumos când îl auzi pe câte-un Nichita Stănescu spunând: "Patria mea e limba română." Şi e încă mai frumos când poeţii înalţă imnuri de slavă locului sfânt al naşterii. Dar spaţiul magic al scriitorului nu poate fi decât unul populat cu milioane de litere şi miliarde de sensuri. O veche vorbă - dezaprobatoare - spune că pentru unii patria e acolo unde e bine. Aş completa, spunând: iar binele nu poate fi decât acolo unde sunt cărţi!