Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Teatru:
Tania Popa de Marina Constantinescu

Am văzut-o jucînd prima oară exact acum douăzeci de ani. La sala „Toma Caragiu” a Teatrului „Bulandra”. Era Ismena din „Antigona” lui Alexandru Tocilescu. Era foarte cald afară şi mi se părea că sala se supraîncă lzeşte şi de la energia uluitoare a protagonistelor Crina Mureşan, Antigona, şi Tania Popa, Ismena. La prima reprezentaţie, am urmărit doar liniile pe care se mişcau. Ca la baletul pe gheaţă. Piruete, răsuciri, opriri în trombă, dute vino, du-te vino, stop cadru. Împietrire apocaliptică. Putea să vină lava, uraganul, nimeni nu le dizloca din ne-mişcare. Ca şi ne-cuvintele din poezia lui Nichita, ne-mişcarea pe scenă poate să te năucească. Este, ca la fizică, o luptă de forţe, care se anulează şi numai aşa miracolul de a rămîne pe loc se produce. Există o direcţie a forţei care te-ar mişca. Năvalnic. Şi cealaltă, care se opune straşnic şi te ţintuieşte locului. Zeci de secunde am privit asta la Ismena. O uluială cît o Lună plină se aşezase pe faţa ei, înţelegînd ce face sora ei, Antigona. Ce debut!... mi-am spus în barbă. Un amestec de vibraţii şi de intuiţii, de intensităţii interioare incandescente treceau prin corpul unei actriţe ca Tania Popa. În seara aceea, habar nu aveam că vine din Republica Moldova, că tumultul vorbelor poate să alterneze cu tăcerile stepelor în cîteva minute. Am plecat cu fata aceea acasă. M-a locuit. Mi s-a părut că fata asta învolburată are mereu la ea, cu ea, dragostea ca formă pură. Pentru viaţă. Şi, deci, şi pentru meserie. Cu alte cuvinte, omenescul. Pe urmă, a fost debutul de la Teatrul Naţional din Bucureşti, în 1994, cu Ondine, în spectacolul cu acelaşi nume, pus în scenă de Horea Popescu. Şi a intrat în trupă. În 1995, am văzut-o în Aici nu mai locuieşte nimeni, filmul Malvinei Urşianu. În doi ani, devenise o certitudine a talentului ei mare şi complex, a devoţiunii ca stil de existenţă. În 1998, era Nataşa din Azilul de noapte a lui Ion Cojar. Dacă aş fi fost bărbat, aş fi vrut să fug cu ea atunci! Aşa l-am înţeles mai bine, mult mai bine pe Vaska Pepel, disperarea lui de a se descătuşa dintr-o lume falsă, stătută, ca să înceapă totul, de la capătul lumii, cu această fată de mînă.
În cîte roluri, spectacole, filme nu am distribuit-o!... Oricum, în mult mai multe decît a jucat. De cîte ori am văzut un spectacol de rasă, m-am întrebat: de ce, oare, nu e Tania Popa acolo? Şi asta nu doar pentru că protagonista, să spunem, nu avea sare, şi nici piper, şi nici nu simţea personajul, şi nu era comunicare, şi poveştile mureau înainte chiar să se nască. Ci pentru că mi se pare că Tania Popa este vedeta generaţiei ei. Că este una dintre actriţele mari ale teatrului nostru. Şi că merită să fie cap de afiş. Ca să poată ţîşni în marile roluri, acolo unde performanţa ei se simte în larg. Nu am priceput mecanismul pentru care nu au fost invitaţi regizori, la Naţional, care să facă pentru ea un spectacol. Un spectacol important. Aşa cum a făcut constant Horia Lovinescu pentru Ştefan Iordache, la „Nottara”. În 2002, mă uitam cu cîtă inocenţă şi delicateţe îşi ţese iubirea Mihaela, personajul ei din filmul lui Cristian Mungiu, Occident. Pe sub gene. P e urmă, un rol ca o mică bombă, care nu ştii dacă explodează sau nu: Zina din Inimă de cîine, regizat de Yuri Kordonskiy. Zîmbethohot de rîs, privirea care fuge jos, întro parte. Ca a lui Chaplin. Sau ca a lui Bran cînd se fîstîceşte şi freacă locul cu botul pantofului, sub atenta supraveghere a propriilor ochi. Brusc interesaţi de aşa o grozăvie.
Nu mă mai întreb nimic. Mă bucur de ea. De Tania Popa. Tot ca acum douăzeci de ani. Nu am obosit să o privesc cu aceeaşi uluială, cu aceeaşi fericire că pune stăpînire pe mine, pe emoţiile mele. O actriţă solidă şi atît de vulnerabilă. Care mă duce în stepă. Care mă face să simt răcoarea pădurii şi sarea lacrimilor de pe obraji. Fata mea este acum Fata din curcubeu. Ea e cîştigătoarea Uniterului meu. Lia Bugnar i-a scris o poveste simplă, despre iubire. Fără iubire, te pierzi. Eşti în derivă. Nu-ţi pasă dacă trăieşti. Nu te doare dacă mori. Textul nu e Shakespeare, e adevărat, nici Cehov, nici Ibsen. Dar este un suport fabulos pentru salturile mortale pe care Tania Popa le face fără plasă de protecţie jos. Le face cu sufletul ei, cu mii de stări, cu un zîmbet cît o lume mare şi adevărată. Şi mi se pare cu atît mai valoros! Fata mea din curcubeu este un clovn trist. Ca Gelsomina. Rîde, plînge, cîntă, vorbeşte şi se prostituează pe ultimul rînd dintr- un cinematograf. Iubirea ei – Mama, Tatăl, Sora geamănă – sînt în cer. De ce? Pentru că aşa a fost să fie. Şi Bunicul Popo al Mayei este în Cer, de la un momnet dat. Iar Infernul se întinde pe pămînt în cartea Isabelei Allende. În Infern, cine te iubeşte? Dumnezeu, îmi şopteşte Fata mea din curcubeu.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara