La egală distanţă de New York şi de Boston, domeniul Tanglewood este reşedinţa de vară a muzicii, a muzicii - să o numim - academice, a muzicii de adresare largă. în egală măsură Tanglewood este o stare a spiritului. A spiritului constructiv. Timp de două luni, de la sfârşit de iunie şi până după mijlocul lunii august, aici are loc un veritabil pelerinaj. Al marilor protagonişti ai vieţii muzicale internaţionale, al marilor solişti, al marilor dirijori, al ansamblurilor camerale de tot felul. Este un loc de întâlnire a tinerilor muzicieni sosiţi din toate colţurile lumii. Selecţiile celor buni dintre cei mai buni se desfăşoară cu luni în urmă în mai multe centre muzicale. Inclusiv în Europa.
Dar la Tanglewood are loc şi un mare pelerinaj al publicului. Al publicului estival scăpat de stresul grijilor citadine de peste an. Este un public în egală măsură tânăr, studenţi şi elevi ce sosesc de la Boston, unul dintre cele mai importante centre universitare de pe continentul nord-american. înainte de începerea concertului se aşteaptă în ordine, în şir indian... Este şi un public vârstnic, de pensionari, de rentieri, unii dintre aceştia retrăgându-se vara din faţa asaltului potopitor al căldurilor californiene. Concertele încep seara târziu şi se termină deseori sub clar de lună. Iar acustica, deşi este artificial condiţionată, rivalizează cu cea naturală. Prin justa direcţionare a sunetului, prin percepţia potrivită a spaţiului muzical, prin claritatea ordonării acestuia, graţie ecoului controlat.
Gazdă generoasă, prezentă aproape seară de seară pe afişele de concert, este celebra Boston Symphony Orchestra, precum şi multe dintre formaţiile camerale închegate din membrii organismului simfonic. La Tanglewood, pe parcursul celor două luni ale sezonului estival, sunt săptămâni bune în care orchestra pregăteşte şi câte trei programe, pe parcursul a numai două repetiţii, iar serviciile zilnice - repetiţii, concert - pot fi chiar şi în număr de trei. Marele patron muzical al ansamblului este nu mai puţin cunoscutul James Levine, director general la Met, la New York. La Boston, pentru cele treisprezece săptămâni petrecute în compania orchestrei - Levine este răsplătit regeşte cu deloc neglijabila sumă de aproximativ un milion şi jumătate de dolari anual. Trăieşte pentru muzică şi prin muzică! Face spectacol în muzică, îl face cu un entuziasm debordant, atunci când produce aici, la Tanglewood, ediţia integrală a operei verdiene Don Carlo în compania orchestrei de tineret a actualei ediţii a Festivalului, ansamblu ce poartă denumirea "Orchestra Centrului Muzical Tanglewood". L-am urmărit pe Levine atât în repetiţia finală, cât şi pe parcursul concertului în care a inclus Simfonia a 3-a, pentru soprană, cor de băieţi, cor de femei şi orchestră, de Gustav Mahler. Din primele momente realizezi calitatea uimitoare a acordajului. Perfect din punct de vedere sonor, perfect funcţional din punct de vedere muzical. Lucrarea este un colos, de peste 120 de minute şi a fost reluată în festivalul de la Tanglewood pe parcursul a numai două repetiţii în condiţiile în care a făcut parte şi din programul stagiunii anterioare propriu-zise. După prima parte a avut loc pauza de concert. Conform uzanţei instituite de autor însuşi. Ansamblurile corale de la Boston cântă fără partitură. De această dată în limba germană. Iar dicţiunea este scrupulos urmărită. Ca şi în partea de vest a Europei, şi aici, în State, mare parte a membrilor ansamblurilor corale sunt amatori. Sunt doctori, profesori, avocaţi, melomani invederaţi care au beneficiat de o bună educaţie muzicală. Au făcut ulterior o altă opţiune profesională. Dar au rămas fideli primei lor iubiri, au rămas fideli muzicii. Astăzi cântă în compania lui Levine, a lui Bernard Haitink, a lui Seiji Ozawa, dirijorii titulari ai B.S.O.
La câţiva zeci de metri de "Shed" - copertina imensă care găzduieşte concertele faimosului ansamblu, cu peste un deceniu în urmă a fost construită o sală din lemn, de un aspect cvasirustic, cu o capacitate de aproximativ o mie de locuri, o incintă acustică perfectă destinată prioritar muzicii de cameră. Aici l-am ascultat pe neobositul Andre Previn care la cei 78 de ani cântă jazz în formaţie de trio, în compania unor eminenţi colegi de generaţie. Este pianistica unui jazz cvasitradiţional ce dezvoltă spiritul colocvial al comunicării muzicale. Acelaşi spirit îl cultivă şi în relaţia cu întregul colectiv orchestral, cu publicul. Cu câteva zile mai înainte a putut fi urmărit la pupitrul B.S.O., în "cortul" cel mare, într-un program de factură clasică. Este uimitor de observat felul în care cântând Mozart - Simfonia nr. 29, se poate realiza o evoluţie muzicală de autentică supleţe, de autentică agilitate, o evoluţie a cărei eleganţă dispune de o încântătoare transparenţă sonoră; iar aceasta folosind grupul cel mare al corzilor, cu douăsprezece viori prime! Solistul serii a fost tânărul violoncelist Daniel Müller Schott, o stea a artei interpretative germane, aflată în puternică ascensiune.
Care au fost celelalte apariţii muzicale care au făcut senzaţie în Festivalul de la Tanglewood? Nu au fost puţine. în primul rând baritonul american Thomas Hampson. L-am urmărit şi în repetiţii. A prezentat ciclurile mahleriene Cântecele calfei călătoare şi Cântecele copiiilor morţi. Este un american gest-beget. Este stenic şi firesc în adresare. Joacă golf, este colecţionar de cărţi, este profesor, este un pasionat al noilor tehnologii. Este un om de cultură. Dispune de o temeinică ştiinţă a stilului pusă în valoare de o tehnică vocală impecabilă, de un magistral simţ al culorilor vocale. L-am putut urmări pe marele Kurt Masur, maestrul respectat al şcolii dirijorale germane, personalitate care conferă impetuozitate şi rigoare trilogiei simfonice finale datorate lui Mozart - simfoniile 39, 40 şi 41. în Triplul concert de Beethoven am avut bucuria de a-l fi ascultat pe legendarul pianist Menahem Pressler în compania colegilor săi din Trio Beaux Arts. A împlinit 84 de ani şi dezvoltă în continuare o vitalitate contaminantă care nu va trece neobservată nici publicului românesc, în luna septembrie, în zilele Festivalului enescian al muzicii. A rămas unicul membru fondator, în activitate, al formaţiei. Căci anul trecut Trio-ul a împlinit o jumătate de secol de la înfiinţare. Cuceritor graţie temperamentului ardent, de o comunicare fermecătoare ce ridică publicul de pe scaune, se dovedeşte a fi - în continuare - Yo-Yo Ma pe parcursul acestui colosal opus violoncelistic care este Concertul de Antonin Dvorak. în spaţiul cel mare al atenţiei publice se pare că tinde a ocupa locul deţinut până mai ieri de regretatul Mstislav Rostropovici.
Am urmărit pentru prima oară în concert câţiva şefi de orchestră de un imbatabil profesionalism. Poate că dispun - cum se spune - de mai puţin "cârlig la public". Dar sunt extrem de eficienţi în relaţia cu orchestra. Mă refer la dirijorii Mark Elder, Hans Graf. L-am urmărit cu special interes pe tânărul dirijor berlinez Jens Georg Bachmann într-un program dedicat integral creaţiei beethoveniene. Este un şef de orchestră energic, dinamic, care dispune - deja - de o remarcabilă carieră internaţională. Pe culoare - mai pe şoptite dar pe auzite! - se vorbeşte în continuare de impresia percutantă lăsată în stagiunea trecută, în compania ansamblului B.S.O., de foarte tânărul dirijor venezuelean Gustavo Dudamel. La nici treizeci de ani nu a părut deloc a fi întimidat de relaţia cu celebrul colectiv orchestral. O stea în ascensiune!
Se organizează aici, la Tanglewood, şi un Festival de Muzică Contemporană - evident americană - extins pe durata a cinci zile. Ediţia din acest an este concepută de compozitorul John Harbison, născut în anul 1938. Cele cinci concerte ale manifestării promovează - pe de-o parte - muzica colegilor de generaţie, compozitorii William Bolcom, John Corigliano, Joan Tower, Charles Wuorinen, şi - pe de alta - creaţiile compozitorilor tineri. întregul proiect este sprijinit de cinci fundaţii ce promovează actele de cultură de rezonanţă naţională, printre acestea fundaţia ce poartă numele popularului compozitor Aaron Copland, o emblemă a spiritului american în muzică. Dar spiritul locului, spiritul de la Tanglewood, a fost pus în lumină încă de la înfiinţarea instituţiei, încă de la sfârşitul anilor ^30 ai secolului trecut, de marele animator al vieţii muzicale americane, de Serge Koussevitzky, dirijor, contrabasist, compozitor şi orchestrator. Domeniul cu o suprafaţă de 210 acri de teren a fost oferit de un mecena local. Scena în aer liber, marea copertină, a fost inaugurată la 4 august 1938, iar stagiunile estivale susţinute de B.S.O. continuă de atunci an de an cu excepţia perioadei războiului, a anilor 1942-45. în ultimele decenii au fost construite corpurile adiacente care întreţin funcţionalitatea instituţiei, inclusiv "Ozawa Hall". Situată pe un promontoriu în apropierea domeniului, ferma care odinioară aparţinea lui Serge Koussevitzky a devenit sediul fundaţiei ce îi poartă numele şi, de asemenea, locul în care sunt găzduite personalităţile muzicale ce animă concertele sezonului estival.
Mă aflam pentru prima oară la Tanglewood. Sosisem la sfârşitul primei decade a lunii iulie. Am pierdut primele concerte. Am regretat că nu am putut să-i reascult pe faimoşii muzicieni ai cvartetelor de coarde "Emerson" şi "Juilliard"; au susţinut programe dedicate integral creaţiei lui Beethoven şi, respectiv, Bartok. în aceleaşi zile, ziarele, posturile de radio, de televiziune, întreaga media, anunţau dispariţia celebrei soprane americane Beverly Sills. în anii ^70 a fost prima voce a teatrului liric care a stabilit o relaţie cu fenomenul muzicii "pop". A urmat o adevărată obsesie pe această direcţie - din motive prioritar comerciale - privind apropierea dintre cele două genuri. De la Montserrat Caballe şi Luciano Pavarotti până la Angela Gheorghiu.
Revenind la Tanglewood... părăsesc acest loc mirific cu regretul de a nu fi ascultat concertele finale ale festivalului... concertele...în care au apărut pianiştii Pierre-Laurent Aimard şi Emmanuel Ax, bas-baritonul Jose van Dam, basul Samuel Ramey, dirijorul Frans Bruggen conducând "Orchestra secolului al XVIII-lea". Deşi a fost anunţat în program, nu a cântat în festival nici Leon Fleisher, celebrul pianist şi profesor. Cu trei zile înainte de concert a acuzat dureri ale tendoanelor celor două mâini.
Mă consolez cu gândul că pe violonistul Itzhak Perlman îl voi audia la Bucureşti într-unul dintre concertele Festivalului "George Enescu", că pe violonistul Joshua Bell îl voi asculta, poate, la o altă ediţie a Festivalului de aici, de pe coasta de Est, loc în care - cred şi eu! - se simte ca la el acasă.
La sfârşitul anilor ^90, la concertele estivale de la Tanglewood putea fi întâlnit regretatul Iosif Sava, acel emblematic mediator TV în zona muzicii academice. Acum i-am întâlnit pe Luiza şi pe Valentin Jojatu, originari din Bucureşti, o familie de învederaţi melomani ataşaţi trup şi suflet spiritului locului, spiritului muzicii. Tanglewood este un veritabil fenomen socio-cultural. Are mulţi adepţi în Statele Unite. Dar şi în întreaga lume. Poţi asculta muzică extrem de diferită, de la jazz şi muzică de operă la creaţii simfonice şi cele ale repertoriului cameral. Mai mult, concertele programului "Boston Pops Orchestra", proiect de concerte susţinute tot de B.S.O., oferă muzică de divertisment de foarte bună calitate, de la menuete de Mozart la momente muzicale de un pitoresc cuceritor datorate lui Rodgers şi Hummerstein, spre exemplu. La sfârşit de august vor răsuna aici momentele muzicale de mare inspiraţie, cele care ne-au încântat cu decenii în urmă când am urmărit filmele "Lawrence al Arabiei" şi "Doctor Jivago", partituri datorate lui David Lean, de asemenea alte momente desprinse din coloana sonoră a recentului serial "Harry Potter", partituri semnate de John Williams, compozitor şi şef de orchestră care apare în persoană în faţa orchestrei de la B.S.O., în faţa publicului. Se estimează o prezenţă de peste 15.000 de spectatori, aici, pe marea peluză de la Tanglewood. Poţi întâlni tineri muzicieni avizi de a-i cunoaşte pe marii maeştri, poţi întâlni muzicieni veneraţi care susţin cursuri de măiestrie, poţi audia un ansamblu de legendă cum este Boston Symphony Orchestra. Iar publicul este şi el diferit şi foarte deschis cunoaşterii comunicării... Acesta este spiritul locului.