Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Dans:
Tandem franco-român de Liana Tugearu

Din 1990 şi până astăzi, ne-au venit din Franţa, în flux aproape continuu, impulsuri benefice dansului contemporan românesc. Cele mai fructuoase au fost nu atât spectacolele date de artiştii francezi în România, ci legăturile directe stabilite cu dansatorii români, în cadrul unor stagii şi a unor spectacole făcute împreună. După şaisprezece ani, faptul este reconfirmat de cele două spectacole de dans, sau precumpănitor de dans, Visa Game şi L^Oubli/ Uitarea, desfăşurate la sfârşitul lunii mai la Bucureşti, în cadrul proiectului Tandem, care, în ansamblul lui, a încorporat cupluri franco-române din domeniile muzicii, dansului, artelor vizuale, teatrului şi literaturii.
Visa Game, spectacol conceput, coregrafiat şi interpretat de Cosmin Manolescu şi Pascal Allio, este consecinţa întâlnirii celor doi, petrecută cu cincisprezece ani în urmă, în cadrul primului stagiu de dans contemporan organizat de AFAA (Asociaţia Franceză de Acţiune Artistică, din cadrul Ministerului de Externe Francez), cu Christine Bastin şi compania sa, din care făcea parte şi Pascal Allio. De atunci, Cosmin Manolescu şi Pascal Allio au avut evoluţii profesionale aparte, dar impactul acelei prime întâlniri a contat, ea nefiind singura, căci Pascal Allio a revenit în România, spre exemplu în anul 2000, când a ţinut un stagiu de dans la Centrul Multi Art Dans.
Spectacolul Visa Game, s-a desfăşurat în una dintre sălile de la parter ale Muzeului Naţional de Artă Contemporană, care au aspectul strivitor şi rece al unei hale. Artiştii au delimitat spaţiul presupus scenic de cel al spectatorilor - care stăteau de jur împrejur, în picioare sau pe jos - cu câteva perdele de plastic pe cadre metalice, trase şi strânse în mai multe rânduri. Luminile erau creaţia lui Stefano Piermatteo, universul sonor era creat de Vlaicu Golcea, iar vocea pe care o auzeam la cască, atunci când doream să îi dăm drumul, era a Luizei Zan. Ca atâtea manifestări de artă contemporană, şi aceasta şi-a propus să contureze, şi în bună măsură să desfiinţeze, frontiera dintre personaj şi interpret, şi mai ales cea dintre interpret şi public, invitat, individual sau în totalitate, în spaţiul scenic. Ambii artişti şi-au propus o meditaţie asupra singurătăţii, dragostei şi vieţii - propunere generoasă! Poate singurătatea a fost cea mai sugestiv evocată, între alte momente şi în acela în care, fiecare dintre cei doi artişti, singur, de o parte şi de alta a unui zid viu, format de spectatorii masaţi pe o diagonală în mijlocul spaţiului rezervat scenei, ne-a vorbit despre sine şi a dansat singur: Pascal Allio complet gol, Cosmin Manolescu cu multe maiouri pe el. Corpul lui Pascal Allio are o plastică deosebit de expresivă, mişcarea unduindu-i succesiv şi alert întregul trup. Dar, doar în parte poţi depăşi jena de a privi un corp gol, care se mişcă la un pas de tine şi deci bucuria receptării acelei mişcări expresive era înjumătăţită. în această goliciune totală era ceva ostentativ, tot atât de ostentativă fiind şi privirea insistentă, a ambilor interpreţi, care se fixa, aleatoriu, asupra câte unui spectator. De ce această nevoie de ostentaţie şi în ultimă instanţă de agresiune? Mai cuminte, dar fără împlinire plastică, dansul lui Cosmin Manolescu, de partea cealaltă a "zidului viu", a fost interesant prin valoarea simbolică pe care i-o dădeau câteva greutăţi atârnate de corpul său. în final, fiecare ne regăseam identitatea civilă, primind înapoi cartea de identitate, pe care o dădusem la intrare, pentru a primi o cască şi, în timp ce "spectacolul" continua, ne auzeam, pe rând, numele strigat - o altă stridenţă, care anula treptat frontiera dintre ambientul scenic şi viaţa diurnă.
Câmpul experimentelor contemporane este nelimitat, oferind libertate neîngrădită gândului, ceva rămânând de fiecare dată dintr-un proiect şi ceva urmând a se limpezi, poate, ulterior - selecţia făcându-se, în timp, de la sine.
Cel de al doilea spectacol L^Oubli/ Uitarea s-a desfăşurat pe scena Teatrului Odeon, adică atât cu publicul, cât şi cu artiştii pe scenă şi a avut ca decor, după deschiderea cortinei, întreaga sală a acestei bijuterii arhitectonice care este sala teatrului, cu parterul, lojile şi toate balcoanele sale pline cu nenumărate fantome albe, ca nişte mirese.
Se formează uneori, în timp, familii de artişti, provenind din diferite domenii ale artei, care se simt bine să creeze împreună. O astfel de familie creatoare, căreia i-am urmărit mai multe opere, pe mai multe scene, este cea de care am avut privilegiul să mă bucur şi acum, în spectacolul L^Oubli/ Uitarea. Ea îl cuprinde pe scriitorul, teatrologul şi profesorul universitar de la Sorbonne, George Banu, pe regizorul Mihai Măniuţiu, pe scenografa Iuliana Vîlsan şi pe dansatorii şi coregrafii Vava Ştefănescu şi Sylvain Groud. Fericita simbioză realizată de toţi participanţii la acest spectacol a fost atât de profundă şi participarea fiecăruia atât de bine integrată în ideea călăuzitoare, încât rezultatul a fost unul dintre cele mai bune spectacole pe care le-am putut vedea şi auzi în ultimii ani. Este a doua variantă a unei structuri de spectacol pe aceeaşi temă, de astă dată deplin reuşită. Textul lui George Banu este, desigur, conţinutul greu, măsurat în aur curat, al acestei fericite împliniri artistice. Gândurile sale ne-au fost împărtăşite chiar de autor, pe scenă, într-o serie de momente ale spectacolului, alternând cu altele în care dansul ne spunea ceva despre Uitare şi Memorie, despre tot ce pot aduce fiecare, în bine sau în rău, ca sprijin sau ca alinare, ca abdicare sau, din contră, ca tărie de neclintit. Textul - de citit şi în singurătate - a devenit însă pe scenă o prezenţă vie, atât datorită gândirii regizorale, discretă, dar esenţială, cât şi datorită metaforei plastice a scenografiei şi a căpătat o pregnanţă remarcabilă mai ales prin imaginea scenică creată de cei doi dansatori - coregrafi Vava Ştefănescu şi Sylvain Groud.
L-am urmărit şi admirat prima oară pe Sylvain Groud, cu mai mulţi ani în urmă, tot într-o piesă montată de Mihai Măniuţiu, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, Ioana D^Arc, cu Oana Pellea în rolul titular. Am admirat atunci, între altele, capacitatea coregrafului, transpusă în interpretarea aceluiaşi, de a reuşi să topească în compoziţii adecvate diferitele stări trăite de Ioana D^Arc, el fiind îngerul ei însoţitor. Şi de astă dată, a fost la fel de impresionantă capacitatea celor doi coregrafi şi în egală măsură interpreţi, Sylvain Groud şi Vava Ştefănescu, de a trece prin propria lor fiinţă substanţa însăşi a meditaţiilor lui George Banu. Dacă pe Sylvain Groud l-am văzut sporadic, pe Vava Ştefănescu o urmăresc, ca pe toţi creatorii români de dans, de ani de zile, văzându-i evoluţia, de la Despre tine, să zicem, recitalul ei din 1998, până la Dezastrele amorului din 2003 şi la cele două creaţii din 2005 Visele călătorilor de pe Titanic şi mişcarea pentru piesa Woyzeck, ambele, ca şi creaţia din 2003, în regia lui Mihai Măniuţiu. în toate aceste piese se poate observa o îmbogăţire continuă a mijloacelor de expresie şi o adâncire subtilă a trăirilor. Prin modul ei de a gândi mişcarea, Vava Ştefănescu face o breşă benefică într-un pustiu, aducând o gură de aer proaspăt în peisajul coregrafic al dansului contemporan românesc, într-un moment când o serie întreagă de tineri coregrafi şi-au redus mijoacele de expresie până aproape la nemişcare. Motivaţia, spun unii dintre ei, este neîncrederea pe care o au în propriul lor mod de exprimare, ceea ce a dus la o uscăciune care nu este specifică şcolii franceze de dans contemporan, din ale cărei resurse s-au hrănit, cu toţii, iniţial.
Iată deci că o nouă infuzie cu mijloacele specifice şcolii contemporane de dans francez a repus în drepturi - parţial în Visa Game şi total în L^Oubli/ Uitarea - mijloacele de expresie specifice şi atotcuprinzătoare ca putere de exprimare ale dansului contemporan şi ale mişcării ca mijloc de expresie, în genere.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara