Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

In Memoriam:
Tadeusz Rózewicz de Constantin Geambaşu

În centrul operei lui T. Różewicz (1921- 2014) se află omul care a supravieţuit războiului, salvându-şi existenţa biologică, dar pierzându-şi capacitatea de a mai aprecia lumea, de a discerne între bine şi rău, adevăr şi minciună. Deşi războiul a luat sfârşit, în conştiinţa oamenilor persistă consecinţele lui dramatice. Tragismul clipei actuale – sugerează poetul – rezidă în faptul că mulţi dintre cei salvaţi se mulţumesc cu ceea ce le transmit simţurile, luând faptele aparente drept realitate. Ei folosesc cuvinte care au încetat să mai aibă semnificaţie. Limbajul a fost golit de semantica iniţială. Devastările provocate de război în zona valorilor spirituale au dus la pierderea încrederii în idealurile umaniste, pe fundamentul cărora s-a înălţat civilizaţia în general. Lagărele de concentrare sunt văzute nu doar ca paradox al acestei civilizaţii, ci ca produs al acesteia, stârnind mânie şi revoltă, tristeţe şi neîncredere. Poezia postbelică polonă este străbătută de o profundă şi tulburătoare tonalitate tragică, pe care o regăsim şi astăzi, anii războiului şi ai ocupaţiei fasciste înscriindu-se ca temă obsesivă în mentalul individual şi colectiv.
Różewicz însuşi crede totuşi în refacerea valorilor morale şi în necesitatea elaborării unei noi axiologii. În acest sens, nu era posibilă decât o singură soluţie: de a trata experienţele triste şi dramatice din anii ocupaţiei ca aparţinând trecutului, servind drept o lecţie aspră de viaţă, ce nu trebuie uitată, şi de a trece la o nouă etapă, când totul trebuia construit de la capăt. De aceea, poetul revine la aspecte şi noţiuni elementare, folosind doar acele cuvinte cu încărcătură credibilă. Lumea din poezia de început şi chiar din perioadele ulterioare nu este înfrumuseţată. În urma cataclismului mondial, despre conceptele fundamentale ale vieţii (bine, adevăr, iubire, ură), zdruncinate din temelie trebuie să vorbim într-un limbaj lipsit de podoabe, pentru a evita orice mistificare, mai ales că acest limbaj a suferit modificări structurale („noţiunile sunt simple cuvinte”). De aceea, poetul evită exuberanţa imaginilor, caracteristică poeziei de dinainte de război, şi bogăţia lexicului, tinzând spre o accentuată asceză a limbii.
Continuând să-şi pună întrebări cu privire la valoarea vieţii în lumea contemporată, Różewicz priveşte această lume ca un ansamblu de fragmente incoerente, nelegate între ele. Imposibilitatea de a reuni aceste fragmente într-un tot coerent, de a găsi trăsăturile reale ale fizionomiei omului şi a lumii devine în ultimele decenii principala sursă de inspiraţie lirică.
Fragmentul, imaginile dispersate, atomizate, incongruente vor constitui până la sfârşit un principiu de creaţie, o trăsătură esenţială a poeticii różewicziene, premergătoare postmodernilor. Fărâmiţarea, descompunerea, alterarea formelor reprezintă un procedeu postmodern, impus de evoluţia realităţii înseşi, de schimbarea paradigmei culturale şi lingvistice.
Ca şi poezia, dramaturgia lui Różewicz are la bază impulsuri profund etice, şi nu estetice. Autorul Cartotecii (piesă care s-a bucurat de mare succes în rândurile iubitorilor de teatru) şi-a asumat sarcina romantică de a stabili un nou decalog al normelor morale. Căci omul nu poate trăi `n absenţa unui model etic. În antinomia natură-cultură, poetul şi dramaturgul se simt mai aproape de natură. Cultura, civilizaţia în general, pe lângă bunuri necesare omului, care i-au pus în valoare capacităţile şi orgoliul, au generat în mare măsură înstrăinarea printre oameni – motiv frecvent întâlnit şi discutat în mai multe versuri şi piese (vezi Străinul, Trandafirul verde, Scrisoare către canibali).
O particularitate a creaţiei lui Różewicz o constituie intertextualitatea, aluziile frecvente la texte din alţi autori, dialogul ascuns cu personalităţi ale culturii, discursul său, aparent simplu şi deschis, fiind susţinut de o uria- şă cultură literară şi filozofică. În numeroase versuri şi piese de teatru, criza lumii contemporane este surprinsă în atitudinea pasivă a personajelor în faţa vieţii, în acceptarea ei în forme derizorii, mărunte, efemere. Renunţarea la marile idealuri, menţinerea cu orice preţ a „micii stabilităţi” reprezintă motive de frământare pentru poet, iar imaginea deseori grotescă a secvenţelor din poezie sau a personajelor din teatru, existenţa lor halucinantă, demonstrează că Różewicz tinde spre o realitate care nu are prea multe elemente comune cu cea din creaţia proprie.
Dincolo de teme şi motive universale (credinţă, iubire, filozofie, viaţă, moarte etc.), Różewicz este preocupat de destinul poeziei şi al atelierului de creaţie, punând în discuţie adeseori relativitatea cuvintelor. Adept al tautologiei, vede în acest efort de reconstrucţie semantică o sursă de eliminare sau limitare a scepticismului. În lispa regulilor clasice, poetul de astăzi poate scrie „cum doreşte” şi se poate opri oriunde crede de cuviinţă. Neîncheierea poeziei poate sugera totuşi şi o anumită evadare din faţa obligaţiei „de a termina poezia”. Poezia te învaţă să zbori („poate înveţi să zbori…/pe aripile poeziei”), fiind sinonimă de multe ori cu frenezia, entuziasmul, elanul etc. Ca urmare, poezia are nevoie de imaginaţie. Różewicz rămâne însă pământean, după experienţa războiului nu se mai poate înălţa în zbor (imaginaţia lui este „de piatră” – Totdeauna fragmentul).
Ca poet a crezut iniţial că „este căutător al adevărului şi al frumosului”, dar după experienţa tragică a războiului, a înţeles incongruenţa dintre cele două concepte fundamentale din viaţa omului (Căutătorii de aur frumuseţe şi adevăr).
În ultima perioadă, ca şi în cazul colegului de generaţie Czesław Miłosz, se observă o vizibilă transgresare a genurilor literare: întâlnim monologul, dialogul, inserţiuni livreşti din alte opere, formule colocviale, fragmente de scrisori etc. care atestă o largă deschidere faţă de realitate şi o excepţională experienţă şi uşurinţă în folosirea instrumentelor de creaţie. Spiritul consecvent şi preocupat de ceea ce se petrece cu omul, mai ales când îl ameninţă forţe oarbe din jur (vezi păsările ce se năpustesc asupra seminţelor semănate de „caraghiosul” grădinar – Visă- torul) l-a însoţit pe tot parcursul vieţii. Poetul, artistul în general, nu are voie să se izoleze, să plece din cetate. La venerabila vârstă de 93 de ani, Tadeusz Różewicz a plecat de curând dintre noi, dar va continua în mod cert să fie un reper moral pentru generaţiile viitoare.

Poezia mea

nu explică nimic
nu lămureşte nimic
nu renunţă la nimic
nu cuprinde în sine întregul
nu împlineşte speranţe
nu creează noi reguli de joc
nu ia parte la distracţii
are un loc conturat
pe care trebuie să-l umple
dacă nu este rostire ezoterică
dacă nu vorbeşte în mod original
dacă nu surprinde
evident aşa trebuie
este supusă propriei necesităţi
propriilor posibilităţi
şi limite
pierzând faţă de ea însăşi
nu intră pe locul alteia
şi nu poate fi înlocuită de alta
deschisă pentru toţi
lipsită de taine
are multe sarcini
cărora niciodată nu le face faţă
1965


Nimic în mantaua lui Prospero

Caliban sclavul
cel care a învăţat graiul omenesc
aşteaptă
cu botul în gunoi
cu picioarele în rai
adulmecă omul
aşteaptă
nimicul soseşte
nimicul în mantaua magică
a lui Prospero
nimicul din stradă şi din gură
din amvon şi din turn
nimicul din difuzoare
se adresează nimicului
despre nimic
nimicul plămădeşte nimic
nimicul educă nimic
nimicul nu aşteaptă nimic
nimicul ameninţă
nimicul condamnă
nimicul graţiază
1962


De ce scriu?

uneori „viaţa” acoperă
Ceea
ce este mai mare decât viaţa
Uneori munţii acoperă
ceea ce există dincolo de munţi
trebuie aşadar să mutăm munţii
dar eu nu am mijloacele
tehnice necesare
nici forţa
nici credinţa
care mută munţii din loc
ca atare nu o să văd
niciodată ce e dincolo
ştiu asta
şi tocmai de aceea
scriu


Căutătorii de aur frumuseţe şi adevăr

cel mai mare adevăr al secolului
al XXI-lea
şi cea mai mare taină este aceea
că nu există adevăr
lumea adevărată
a fost furată oamenilor
şi zeilor
în locul ei Prinţul acestei lumi
a pus
o lume falsă
din care curg aur sânge petrol
într-o asemenea lume
am devenit căutător de poezie
am crezut
că sunt căutător al adevărului
şi al frumosului
„a fost cândva război”
după acest război în care şi eu
am mirosit praful de puşcă
Steinbeck scria
„oamenii simpli au învăţat foarte
multe lucruri
în ultimii 25 de ani şi nu mai pot fi
minţiţi cu vechi cuvinte magice.
Ei nu mai cred în viitorul de aur
alcătuit din cuvinte”
devreme (prea devreme) am înţeles
ceea ce nu au dorit să înţeleagă
poeţii preoţii
căutătorul de poezie nu a fost
niciodată căutător de „adevăr”
a fost căutător de „frumuseţe”
iar frumosul şi adevărul formează
o pereche nepotrivită
căci „adevărul” poate fi
urât respingător schilod
iadul lui Dante
nu are nimic comun cu adevărul
dar este teribil de frumos
versurile şi poemele geniale
sunt îmbinări obişnuite
de cuvinte şi propoziţii
gramatica poeziei
este gramatica tăcerii şi a absenţei
frumosul se naşte
din sânul necuprins al naturii se
strecoară
printre buze mai mari şi mai mici
poezia oarbă însângerată
începe să vorbească
sunt căutător de poezie
din anul 1938
aplecat deasupra fluviului
tulbure
putred plin de mizerii
al vieţii
încerc
să scot ceva din marea de vorbe
vorbesc de o sută de ori
în pustiu
cern nisipul cuvintelor
obosit adorm
atunci zeul fluviului
curat lucid avântat
dispare
mă trezesc cu un bulgăre
de noroi în mâna strânsă
în strălucirea soarelui
în lumina lunii văd
aur
aur aur aur
guano pulverizat în cosmos
în „infinit”
o iau de la început
încep încă o dată
încep de la sfârşit
2007-2008

Tadeusz Rózewicz, Poem deschis, Antologie 1947-2013, traducere, selecţie, prefaţă şi tabel cronologic de Constantin> Geambaşu, Bucureşti, Copyright (c) Editura Humanitas Fiction, 2014, Colecţia „Poezia” coordonată de Denisa Comănescu

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara