Încercând să reactivez vechile și oarecum tainicele, ca să nu spun obscurele-mi cunoștințe de chimie – dobândite pe băncile Liceului de Arte Plastice din Timișoara, la doar câteva străzi de locul în care astăzi Dacian Andoni își îndrumă studenții –, voi afirma că imaginile aflate pe simezele Bibliotecii Naționale au „o dublă valență”, de vreme ce sunt străbătute de un îndoit flux energetic. Acesta, potrivit opiniei mele, străbate subteran arta lui Dacian Andoni și nu oricum, ci în sensuri distincte: retrospectiv și prospectiv deopotrivă. Ceea ce vrea să însemne că expoziția dobândește valoarea unui rezumat, a unui „breviar” de creație, dar și pe aceea a unui laborator de cercetare artistică aflat în plină efervescență. Acesta din urmă oferă privitorului surprize vizuale, meandre stilistice și nuclee semantice nebănuite, ce vin să se așeze pe temeliile de acum ferme ale unei creații care și-a conturat – în timp – atât profilul vizual, cât și mesajul pe care și-a propus să-l poarte și, desigur, să-l împărtășească.
Formularea „în timp” își are justificarea sa, întrucât aduce în orizontul amintirii analistului imaginii – care mă aflu – două mărturii distincte. Acestea, oricât de îndepărtate în timp și în spațiu, sunt totuși necontradictorii. Ceea ce aproape că se constituie în dovadă a nostalgiei modernității de a participa la veșnicie. Dacă vechii greci aveau convingerea că „Zeul urăște fructul copt în pripă”, „modernul” Erasm din Rotterdam nu se sfiește să afirme în al său Elogiu al nebuniei că „urât îi e copilul copt la minte!”
Ambele mărturii sunt apte a justifica – prin răsturnare în oglindă – temeinicia gestului creator, propriu lui Andoni. Iată de ce socotesc că aparența juvenilă a pictorului și comportamentul său de o amenitate așijderea juvenilă nu trebuie nicidecum să ne inducă în eroare. Datoria noastră, a tuturor – critici și privitori –, este aceea de a identifica în selecția de imagini propusă de artist semnele unei creații mature, care își are sursele, dar și țintele sale. La o simplă panoramare a simezelor, sursele se lasă cele dintâi recunoscute. Fără a neglija anii formației ieșene, voi afirma că o etapă esențială în formația lui Dacian Andoni o constituie un soi de ucenicie platonică, săvârșită în preajma grupării „Prolog”. Fără a fi fost „parte” a grupării și fără a fi intrat într-un colocviu babilonic – în ordine stilistică, desigur – cu toți membrii grupării, Andoni s-a putut bucura de o ucenicie prelungită, de natură „prologistă”, în preajma lui Constantin Flondor, al cărui asistent la clasa de pictură a universității timișorene a fost. Deplina picturalitate a viziunii, pusă toată în slujba motivului, a lucrului concret și totodată umil, învestit cu demnitatea de a fi „oglindă a creației lui Dumnezeu”, iată o primă verigă ce leagă creația lui Andoni de estetica „Prologului”. La aceasta se adaugă smerenia artistului, ilustrată prin deplina economie a mijloacelor plastice puse în operă, „baroce” fiind doar râvna, energia și dragostea cu care pictorul știe să își hrănească demersul creator. Iată câteva coordonate pe care Andoni a înțeles să le urmeze, însă nu orbește, ci disecându-le și recompunându-le iarăși și iarăși, la adăpostul atelierului său. Această preluare critică și totodată contributivă a procedeelor de creație și a mesajului „prologist” corespunde, dacă nu mă înșel, momentului în care originalitatea pictorului Dacian Andoni intră pentru întâia oară cu îndrăzneală în scenă.
Înaintând în substanța analizei mele, doresc să precizez că imaginile cărora le-aș spune „ale uceniciei” poartă, toate, „timbrul” inconfundabil al autorului lor. Apropiindu-mă adesea de tablourile acestei faze și aplecându-mă cu nedezmințită curiozitate asupra lor, am urmărit – cu o bucurie vie – mlădierile și frângerile desenuluipensulaț ie, descoperind în asemenea detalii nu doar formulări vizuale devenite pecete stilistică, ci chiar mesajul pe care Andoni îl rostește de fiecare dată „sotto-voce”. Mlădierile frânte ale ductului sunt acelea care induc ideea de șoaptă. Dar iată că șoapta ori susurul rostirii pictorului se încarcă de-o indicibilă fermitate. Altfel spus, nu „suma frângerilor”, nu icoana celor reprezentate devine în mod obligatoriu mesaj pe care artistul îl așază în operă, ci chiar diagrama energetică a devenirii operei. Urmărind în calitate de privitor al tablourilor lui Andoni jocul tușei, ai privilegiul de a reconstitui ceea ce ar putea fi numit „balet al penelului deasupra pânzei”. Devii în cursul acestei reconstituiri mentale martor nemijlocit al ezitărilor și al deciziilor pictorului, dar și al devenirii unui tablou invizibil și totuși tangibil. Întrucât tabloul imaterial la a cărui geneză asiști se vădește a fi încărcat cu o energie imposibil de definit, pe care o bănuiești doar ca fiind de natură spirituală, realizezi – fără a înțelege „cum” și „de ce” – că „tabloulsemn” ori „tabloul-idee” are însușirea de a „trage după sine” pletora semnelor plastice pe care pictorul, iată, deja le-a așezat pe pânză, în toată materialitatea lor. Acesta poate fi motivul pentru care mesajul pe care artistul s-a străduit să îl sălășluiască în operă dobândește un soi de transparență diafană – diafan în sensul de „dublă arătare” – ce participă la regnuri distincte ale existentului: material și spiritual deopotrivă. Pornind de la magmaticele împăstări ale paletei, țesătura gestuală pe care am semnalat-o îl conduce pe privitor din lumea diurnă, supusă imaginii, în chiar regnul aniconic al ideii.
Printr-o atare observație am trecut însă, pe neobservate, în aria tablourilor pe care le consider a fi ale maturității depline. Sunt creațiile care indică în mod limpede ținta spirituală către care artistul tocmai se îndreaptă. La unele dintre imagini constat o amalgamare de ordin vizual și semantic a vechilor motive. Pâinea ori colacul se identifică ciorchinelui, corzilor viței și cărămizii deopotrivă. În calitate de privitor devii martor al genezei unor adevărate constelații simbolice, apte a-și revărsa necontenit semnificațiile unele într-altele. Prin mijlocirea lor, Andoni proiectează un vast și complex sistem de vase comunicante, a căror „capilaritate” tinde să alcătuiască un văl ce opacizează motivul recognoscibil, doar pentru a „semnaliza” – cu sporită intensitate – proximitatea ideii pure ori poate pe aceea a divinului.
În concluzie, voi afirma că – prin creațiile recente – devenim martori ai genezei unei noi și foarte personale abstracții, alta decât cea „istorică”, inițiată de Malevici, Kandinsky și Mondrian. Imaginile de la muntele Athos, create sau mai just exprimat „captate” de Andoni, o dovedesc. E o abstracție care își caută identitatea străbătând un filtru cerebral și senzitiv deopotrivă. Aparent imuabil și țintind eternitatea, amintitul filtru devine în realitate obiect al unei nevăzute, însă prin aceasta nu mai puțin neliniștitoare „geometrii variabile”. Neliniștitoare prin aceea că poartă cu sine și în sine energiile duhului. O geometrie a cărei proteicitate se manifestă infinitezimal, în „ralanti”, aidoma celei proprii țesutului viu. Discreta reactivitate pulsatilă a unui atare țesut spiritual se lasă descoperită în cuprinsul celor mai valoroase înfăptuiri ale artei bizantine, cu care arta lui Andoni – indirect și păstrând proporțiile – se înrudește în chip ființial.