(continuare din numărul trecut)
Destinatar: Marta Petreu
Dragă Marta,
Titlul tău, Diavolul şi..., este cel care a generat titlul meu. Şi, până la urmă, Marta, despre care diavol vorbim? Despre cel al Inchiziţiei? Despre cel care vrea răul şi face binele, din literatura universală, despre cel ghiduş din literatura română, despre cel cu coarne şi coadă, despre care? Un cercetător trebuie să-şi definească termenii, un gazetar din categoria pomenită în titlul meu, nu. Cred însă că nu ţi-aş fi scris aceste scrisori dacă nu m-ar fi surprins alte două caracteristici ale aceluiaşi tip de gazetărie, prezente în cartea ta: cea mai jenantă e luarea peste picior, paragraf cu paragaf, a lui Sebastian. Am crezut întotdeauna că în deontologia unui cercetător trebuie să fie o atitudine fair play, de respectare a personajului de care te ocupi. Şi a doua: nu-i dai niciodată cuvântul ca să se apere, deşi prilejuri ar fi fost destule, cauţi în el numai ce ar stârni curiozitatea unui public avid de rău.
Am reconstituit din carte portretul lui Sebastian. Varianta scurtă: un drac şi un masochist, în sensul tare al cuvântului. Varianta extinsă: un june arivist, "din ce în ce mai arogant" sau "arogant şi dezagreabil", iubitor de privilegii, gata să dea lecţii tuturor şi pe orice subiect, să "decapiteze", să facă "execuţii" (jurnalistice) şi să facă victime "ţintite ca la tir", "turmentat de adoraţie" pentru Nae Ionescu, dar şi "încântat de sine", un om care laudă miniştri ca să primească burse, ins de extremă dreaptă, care îşi aplică umorul "drăceşte", iar după ruptura din 1934, depresiv, beţiv, îşi pierde nopţile prin "crâşme" şi a doua zi se plânge de oboseală. Fără nimic bun în el, fără nici o calitate, un sclav, un om iritant. Nu-i acorzi, în toată cartea, nici măcar o circumstanţă atenuantă, darămite o însuşire pozitivă. Sunt gata să infirm această imagine descriind, în episodul următor şi final, articolele lui Sebastian de la Cuvântul şi anii aceia, în ansamblul şi în contextul lor, iar nu prin sinecdocă, ca tine. Şi-l voi invita şi pe el să se apere.
Însă, înainte de asta, permite-mi să completez, pentru cei care nu te-au citit, fişa clinică pe care i-o faci pacientului tău, pentru că asta este Mihail Sebastian în cartea ta, un pacient pe care îţi experimentezi aspiraţiile, nu de psiholoagă, cum spui în prefaţă, ci de psihanalistă improvizată. Spun asta pentru că nu dai nicăieri măcar un titlu al unei cărţi de gen sau consemnarea vreunei păreri de specialist pe care te bazezi. Argumentele din cărţi de specialitate lipsesc cu totul din bibliografia ta, toate afirmaţiile din acest sector sunt fără acoperire. N-aş avea nimic împotriva acestui lucru dacă ai scrie roman sau eseu, avem cu toţii lecturi din marii psihanalişti, dar tu scrii un studiu (aşa îl numeşti), un text de contestare a concluziilor tuturor celor care l-au receptat pe Sebastian până la tine. După câte ştiam eu, un studiu trebuie să fie obiectiv, corect, cu argumente bibliografice convingătoare, cu stil neutru. Să vedem cum stau lucrurile în al tău. Toate cuvintele sunt conotate negativ şi insinuante, atunci când e vorba de Sebastian. Două exemple cu valoare de metodă. Primul: nu spui că Sebastian plânge la moartea lui Nae Ionescu, spui boceşte. Aici, în nuanţa care desparte un bărbat care plânge - şi eroii homerici plâng în hohote nestăpânite - de unul care boceşte (copiii şi femeile tocmite bocesc), stă totul. Al doilea: elimini câte un cuvânt-cheie. Aşa este cel cu "m-am amuzat", de pe copertă, din rezumate, dar şi în interiorul cărţii, la p. 186, unde parafrazezi cu accente în plus sau în minus citatul din jurnal, cu această omisiune esenţială.
Cu ce titlu transformi visele consemnate în jurnal în concluzii absolute? Nici dacă ai fi Freud şi Jung laolaltă n-ai putea da valoare absolută interpretării unor vise consemnate în treacăt, nu se ştie cât de ciuntit, în jurnal, ţi-ar trebui măcar o discuţie detaliată cu "visătorul". Într-o zonă atât de nuanţată şi de nesigură, în care fiecare amănunt contează şi într-un domeniu în care fiecare are altă părere, în care nu există adevăruri definitive, tu vii cu interpretări unice, de tip "cheia visurilor": dacă visezi cal alb înseamnă că... Iată unul dintre exemple: "ş...ţ îl visa adesea şe o exagerare n.m., I.P.ţ pe Nae, şi mereu în postură de autoritate - director de liceu, de exemplu - ceea ce ne arată că Sebastian, în faţa directorului său, regresa invariabil la vârsta de licean ş...ţ, o vârstă de adolescent, de imatur"şsubl. Marta Petreuţ. Las concluzia deoparte şi remarc doar gratuitatea adverbului invariabil, "regresa invariabil la vârsta de licean". Ca să-l foloseşti ar trebui să ştii toate visele lui Sebastian, nu crezi? Psihanaliza, după cum nu mă îndoiesc că ştii, a avut dintru început un rost terapeutic. Scotocirea, chiar cea de specialitate, nu amatoristică, prin subconştientul unui om cu rostul de a-l caricaturiza cred că e exclusă.
VorbeŞti de episodul reîntâlnirii lui Sebastian cu Nae Ionescu de la Balcic, din 1934, pe care-l iei dintr-o scrisoare a lui Sebastian către Mircea Eliade. Îl introduci tendenţios: Sebastian "a ţâşnit în braţele lui Nae la cel dintâi pretext" (p. 157). Sebastian nu a ţâşnit în braţele lui Nae Ionescu, după cum rezultă chiar din fragmentul dat de tine, ci a acceptat, amuzat şi luat pe nepregătite de întâmplarea pe care o numeşte "lovitură de teatru", invitaţia neaşteptată a acestuia de a rămâne câteva zile ca musafir al lui. Apoi Sebastian povesteşte: "M-a instalat într-o odaie superbă, mi-a dat un costum alb de marinar în echipajul vasului lui şi gata. Au fost patru zile excelente." Promite să povestească altă dată mai mult despre gazda lui şi casa din Balcic. Acest fragment devine pentru tine prilej de bătaie de joc de un gust îndoielnic: "De ce l-a îmbrăcat Nae în Ťmarinerť? De ce s-a lăsat Sebastian deghizat ca o păpuşă?" Întreb şi eu: de ce "mariner" şi de ce "păpuşă"? În primul rând, e posibil ca toată speculaţia ta să fie greşită. Măcar încă o interpretare e perfect plauzibilă. Eu cred că logica frazei e "mi-a dat un costum alb, de marinar în echipajul..." Cauza pentru care Nae Ionescu îi oferă lui Sebastian un costum alb, fie el sau nu de marinar (şi nu de "mariner", şi nici de păpuşă!), e limpede spusă în scrisoare: "Joi dimineaţa am plecat la Balcic ş...ţ Seara urma să mă întorc şla Bucureştiţ." Aşadar, avea un singur costum, cel de pe el, desigur că mototolit de drum. Or, invitat şi acceptând să rămână la Balcic mai multe zile - suntem în interbelic! - avea nevoie de o ţinută decentă. Nimic mai politicos, mai firesc, decât să primească, pentru cele câteva zile în plus, un costum curat, de vară. Iar metafora cu vasul ţine de peisajul marin şi de formulele scriitorului Sebastian, şi nu are nimic rău. A da cuiva un costum pentru un sejur neprevăzut e, în interbelic, un lucru la fel de obişnuit cu a pune un tacâm în plus la masă, pentru un musafir picat pe neaşteptate. Răspunsul sugerat de tine la întrebarea formulată falacios - "De ce s-a lăsat Sebastian deghizat ca o păpuşă?" - e altul. Şi anume: "din plăcerea masochistă de a i se supune". Nu cumva şi plăcerea omului civilizat de a purta haine curate în loc de cele transpirate pe drum (suntem în august) e tot masochistă? Îţi reiei formula băşcălioasă, descalificantă pentru un cercetător onest, şi câteva pagini mai încolo (p. 161): "ş...ţ Nu e de mirare că l-am văzut pe Sebastian fugind, cu prima ocazie, în braţele lui Nae şi lăsându-se costumat în Ťmarinerť". O anticipaseşi la p. 154: "În toiul încăierării de presă, în timp ce se refugiase la Balcic Ťîn echipajulť şi în braţele lui Nae". Povestea cu refugierea, fuga, ţâşnirea în braţele lui Nae Ionescu îţi aparţine în întregime, e contrazisă chiar de fragmentul citat, dar repetând-o de trei ori îi dai aparenţe de valabilitate.
Consemnarea ta legată de pseudonimul lui Sebastian este la fel de interesantă ca aceea a deghizării în "păpuşă". Bazându-te pe o simplă notă a unei nepoate a lui Sebastian care nici nu-l cunoştea - o spui chiar tu, "unchiul necunoscut" - pomeneşti, fără a exprima vreo reţinere sau îndoială, ipoteza că Sebastian şi-a ales pseudonimul de la Sfântul Sebastian "le saint patron de gays". Spunând că doar consemnezi ipoteza nepoatei "nous avons longtemps cru que Sebastian et ses deux frčres étaient des cryptohomosexuels" sugerezi că, dacă tu nu extinzi analiza în această direcţie, ea este totuşi una de exploatat. Şi revii la laitmotivul tău, cel al masochismului. Mai e nevoie să spun că Sebastian e un nume relativ frecvent, înainte de interbelic, în interbelic ca şi azi, şi că a-ţi boteza copilul aşa sau a-ţi lua acest pseudonim nu înseamnă neapărat altceva decât că-ţi place acest nume? Poate că l-a luat de la Johann Sebastian Bach sau de la oricine altcineva. Mai e nevoie să spun că "nous avons longtemps cru" presupune că acum nu mai crede aşa, deci cerecetarea nu poate fi extinsă în această direcţie? Mai e nevoie să spun că Jurnalul lui Sebastian elimină orice interpretare de acest fel?
Asemenea explicaţii îmi amintesc de anecdota cu Nastratin Hogea povestită de Caragiale într-o scrisoare către Vlahuţă. }i-o refac din memorie: zice că un om hâtru l-a întâlnit odată pe Nastratin Hogea (care în varianta lui Caragiale e un fel de Păcală). Şi omul îi spune că, dacă ghiceşte ce are în traistă, i-l dă lui, să-şi facă jumări. Iar Nastratin se gândeşte, nu-i vine nimic în minte şi cere să i se repete ghicitoarea. Dacă ghiceşti ce am în traistă, zice iar omul, ţi-l dau să-ţi faci jumări. Nastratin cere amănunte în plus, doar-doar o reuşi să dea răspunsul. Omul zice atunci că lucrul e oval, cu coajă albă şi tare, iar dacă spargi coaja, înăuntru are ceva albicios şi miez galben. Iar Hogea, uşurat, răspunde cam aşa: "Ei, aşa mai merge, acum am ghicit: e vorba de o gulie pe care ai scobit-o şi-năuntru ai aşezat o bucăţică de morcov galben". Pare-mi-se că şi Călinescu citează undeva anecdota, cu gulia devenită la el bostan, ca exemplu pentru criticii care, oricât ar citi, ocolesc cu orice preţ răspunsurile la îndemână şi se complică inutil.
(va urma)
