Acum 350 de ani, se năștea la Dublin, într-o familie de etnici englezi, Jonathan Swift, părintele lui Lemuel Gulliver, unul dintre cei mai cunoscuți chirurgi din marina engleză. Tatăl lui Jonathan Swift era un englez care se stabilise în Irlanda la începutul Restaurației (1660). Mama lui, pe numele ei de fată Abigail Erick, era fiica unui preot englez. Jonathan Swift, cel care avea să devină unul dintre scriitori emblematici pentru iluminismul european și britanic, a fost un copil postum. Tatăl lui a murit cu două luni înainte de nașterea lui. Spre norocul micului Jonathan, unchii paterni au fost plini de bunăvoință cu văduva. Copilul se va bucura de o educație îngrijită și de tot sprijinul pentru a ajunge în cercurile elitelor timpului.
Receptarea operei lui Swift în România a trecut prin tot atâtea aventuri precum celebrul Gulliver în călătoriile lui peste mări și țări. În primul rând, timp de aproape două sute de ani, pentru români, Swift a însemnat doar Călătoriile lui Gulliver. Swift, povestitorul, Swift, poetul, au trebuit să aștepte mulți ani pentru a-și găsi traducătorul. În 1985, Andrei Brezianu oferă cititorului român un volum consistent alcătuit din cele mai apreciate scrieri în proză (altele decât Călătoriile lui Gulliver) ale decanului de la Catedrala St. Patrick din Dublin. Iar în 2010, Ioana Sasu-Bolba a tradus o parte dintre poeziile lui Swift, înlesnind comparația dintre echivalențele românești și originalul, într-o interesantă ediție bilingvă. Neatinse de vreun traducător român au rămas, însă, până astăzi, masiva corespondență a lui Swift ori scrierile sale politice.
Interesant este că deși Călătoriile lui Gulliver au beneficiat până în prezent de mai multe traduceri integrale în limba română (I.D. Negulici în 1848, Vera Călin în 1947, Leon Levițchi în 1956), capodopera lui Swift a fost mult timp percepută ca o lectură pentru copii.1 Cartea a fost practic secționată și amputată pentru a facilita un anume soi de receptare. O chirugie comodă din punct de vedere intelectual a dus la apariția unor variante simplificate ale călătoriilor lui Gulliver în țara uriașilor sau pigmeilor, eventual în cea a cailor înțelepți și cumpătați. Swift moralistul, gânditorul, a fost neglijat, ținut într-un con de umbră facilă și, eventual, amuzantă. Umorul sardonic și exigent al lui Swift e departe de un anume laissez-faire românesc, modernitatea lui clădită pe valorile stricte ale religiozității anglicane și puritane era dificil de înțeles și acceptat de către românii secolului al XVIII-lea sau al XIX-lea aflați la răscruce de imperii și sub cumpănă de vremi, preocupați mai ales de supraviețuire. Adăugați la aceasta francofonia copleșitoare printre elitele românești ale acelor timpuri, precum și presiunea proiectului naționalist, prioritar pentru români. Discursul auto-critic, eventual asezonat și cu puțin cinism, nu era de încurajat. Adunați acești factori laolaltă și veți avea o explicație parțială a infantilizării lui Swift sau a aventurilor lui Gulliver în Sud-Estul continentului European, cu precădere pe meleaguri românești.2
Dar Jonathan Swift, ca toți marii scriitori, nu a fost doar al acelui veac, ci este al tuturor timpurilor. Discursul swiftian nu a îmbătrânit și nu poate îmbătrâni, deoarece el e capabil să ofere grile noi de lectură fiecărei generații și fiecărui timp3.
În ultimii ani ai deceniului nouă al secolului trecut, îl predam pe Swift la un liceu din județul Cluj. Erau anii cei mai dificili ai domniei lui Nicolae Ceaușescu, perioada 1985-1989. Românul de rând era sfătuit de la cel mai înalt nivel să se hrănească „rațional” și să-și pună o haină în plus în spate dacă tremura de frig în locuințele neîncălzite. Gazul și petrolul mergeau și ele la export pentru plătirea datoriilor externe. Programa liceală de pe vremea aceea includea și fragmente din opera marilor scriitori englezi, elevul trebuia să cunoască opera clasicilor.
Călătoria a treia a lui Gulliver cuprinde și o vizită în țara Laputa. Un obiectiv de mare importanță este Marea Academie și institutele sale de cercetare din Capitala Lagado. Această instituție denumită „Academia proiectorilor” („Academy of Projectors”) era un soi de Academia „Ștefan Gheorghiu” a celor care proiectau viitorul societății laputiene. Iar proiectele științifice erau, multe dintre ele, croite parcă pe calapodul exigențelor venite de la „conducerea superioară” a anilor ’80 care dorea ca toată lumea să facă cercetare. Nu făcea și tovarășa la fel? Savanții din Laputa doreau să extragă razele de soare din castraveți pentru a oferi noi surse de încălzire. Ce soluție minunată pentru rezolvarea problemelor energetice ale României acelor timpuri! Pentru rezolvarea problemei hranei specialiștii din Lagado lucrau la o mașinărie care valorifica superior excrementele umane. Ele intrau printr-un anume dispozitiv și trebuiau să redea alimentele consumate înapoi în consum. Swift ne inventase cu mult înainte ca noi să ne fi inventat. Ficțiunea preceda realitatea și nu mai era deloc sigur cine inventase pe cine.
Mărturisesc că îl predam pe Swift cu un sentiment complice, întrebându-mă, în același timp, dacă printre elevii mei nu se ascundea și vreun informator. Dar nu s-a întâmplat niciodată nimic. Nu am fost chemată nici la direcțiune, nici altundeva și nici nu mi s-a atras atenția că Swift a devenit o lectură subversivă4.
Nu vreau să spun că, astăzi, marele decan și-ar fi pierdut actualitatea. Miniștrii din Liliput, selectați potrivit abilității de a merge pe sfoară, nu seamănă ei leit cu cei de pe Dâmbovița cea cu apă dulce de azi? În publicistica sa politică, decanul de la Dublin se plânge că partidele nu se deosebesc după ideologie, mai degrabă se aseamănă după dorința de căpătuială a membrilor. Trei sute de ani mai târziu, lucrurile nu par să se fi schimbat prea mult. Cel puțin, nu în Românica noastră dragă!
Dar nu numai politica îl face pe Swift contemporanul nostru. Vizitând insula Luggnagg, situată într-un Pacific imaginar, Gulliver are prilejul de a vedea rasa struldbruggilor, niște humanoizi care sunt nemuritori. Acest episod al Călătoriilor ne pune în față marile probleme pe care prelungirea vieții le pune, astăzi, celor de vârsta a treia ori a patra. Copleșiți de neputințe fizice aceștia își doresc să moară, dar nu pot. Izolați într-un soi de aziluri, struldbruggii ne atrag atenția, înainte chiar ca problema să se ivească în realitate, asupra incapacității culturii noastre europene de a accepta moartea cu demnitate. Succesele medicale amână, doar, un deznodământ care vine oricum. Iar dacă vine mai târziu, nu este întotdeauna mai bine.
Inteligența remarcabilă îl ajută pe Swift să intuiască unele idei ale lingvisticii moderne. Tot în călătoria a treia, Gulliver vizitează Școala de Limbi din Laputa. Înțelepții locului, dumiriți asupra semnului lingvistic cu mult înainte de Ferdinand de Saussure, le recomandă locuitorilor să poarte cu ei un sac de semnificați pentru a face economie de semnificanți și a-și odihni plămânii care prea se istovesc atunci când rostim vorbe. Tot Swift intuiește cu această ocazie că atunci când vorbim, noi facem. Vorbirea e acțiune, e facere. Ideea aceasta e pornită, de altfel, din dogma creștină. Domnul face lumea numind-o. Austin și Searle, părinții pragmaticii lingvistice, nu erau de altă părere. Cu inteligența sa excepțională, clericul titular la St. Patrick extrage esența abordării pragmatice și o convertește în umor. Locuitorii Laputei fac și ei lucruri cu vorbe și vorbe cu lucruri cocoșați sub povara semnificaților, adică a obiectelor la care vor să se refere.
Geniul lui Swift construiește o realitate care va să vină înainte ca această realitate să se inventeze pe sine. În rest: toleranță și umor! Acesta este mesajul contemporan al lui Swift. Căci până la urmă, vorbe sunt toate și pe apa Sâmbetei pot fi ele toate aruncate, chiar și considerațiile prezentului text.

Referințe:
1 William Shakespeare, Sonete, traducere de Ion Frunzetii, Buc., Editura Tineretului, 1963.
2 Jonathan Swift, Călătoriile lui Gulliver, traducere de Leon Levițchi, Buc., Editura Tineretului, 1956.
3 Jonathan Swift, Călătoriile lui Gulliver, traducere de Vera Călin, Buc., Editura de Stat, 1947.
4 Jonathan Swift, Călătoriile lui Gulliver în țări depărtate, tr. de I.D. Negulici, Buc., Tipografia Iosif Kopaing, 1848. Jonathan Swift, Călătoriile lui Gulliver: povestea unui poloboc și alte satire, tr. de Andrei Brezianu, pref. Leon Levițchi, Buc., Editura Univers, 1985.
5 Jonathan Swift, Gulliver’s Travels, editat de Robert A. Greenberg. New York: Norton, 1970.
6 Jonathan Swift’s Poems. Poemele lui Jonathan Swift, traducere de Ioana Sasu-Bolba, pref. Mihaela Mudure. Cluj-Napoca, Limes, 2010.

Note:
1 Cazul e oarecum similar cu receptarea Aventurilor lui Robinson Crusoe. Din motive care țin de geografia și istoria culturală, literatura și cultura română nu au fost aproape de spiritul luminilor britanice mult timp. În aceste circumstanțe s-a preferat infantilizarea acestor mari cărți. Pilula era, probabil, prea amară pentru a fi acceptată altfel.
2 Robinson al lui Daniel Defoe a trecut și el cam prin aceleași aventuri. Românii nu au fost o nație care să plece peste mări și țări pentru a întemeia colonii și a impune altora ritmul lor de viață, convinși că al lor e, precis, cel mai bun. Nici disciplina și rigoarea puritană nu ne stă în fire. Concluzia: marinarul Robinson devine numai bun de basnele copiilor, căci doar ei pot visa cu ochii deschiși la naufragii și insule pierdute în ocean.
3 În aceași perioadă de tristă amintire din istoria recentă a României, Sonetul 66 devenise și el potențial subversiv. Nu spunea el, poetul în superba traducere a lui Ion Frunzetti: „Scîrbit de toate, tihna morții chem.../ Scîrbit de toate, tihna morții chem;/ Sătul să-l văd cerșind pe omul pur,/... Și arta sub călușe amuțind;/ Să văd prostia – dascăl la cuminți/ Și adevărul – semn al ‘slabei minți’,/ Și Binele slujind ca rob la rele...” (74). Cenzura, pretențiile doctorale ale Elenei Ceaușescu, „folly doctor-like controlling skill”, impostura, acolo erau toate acolo, în acel sonet înainte chiar ca ele să se nască în lumea reală. Iar noi ne făceam că nu vedem cât de contemporane erau ele pentru spațiul public de atunci, iar controlorii minților și a înscrisurilor mărețului ev ceaușist preferau și ei să contemple gloria poetului, aparent inaccesibil și rece la plângerile contemporanilor. Era mai sigur așa. Măcar Shakespeare în nemurirea lui nu participa la cocktailuri de ambasade, nici nu trimitea scrisori dincolo de Cortina de Fier, ca poeții în viață. Așa că se puteau închide puțin ochii. Complice!