Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cerşetorul De Cafea:
Svidrigailov e, indiscutabil, diavolul venit pe pămînt de Emil Brumaru


Stimate domnule Lucian Raicu,



Sinuciderea, „dispariţia” lui Svidrigailov are, de asemenea, ceva care ne face să simţim că nu-i lucru curat la mijloc, că-i o „şotie” parcă, nouă, a personajului. Iată-l cu cîteva zeci de minute înaintea actului definitiv. „Revolverul şi carnea zăceau alături, lîngă cotul lui. Muştele trezite din somn, mişunau pe friptura neatinsă, rămasă tot acolo, pe masă. Le privi mulă vreme, apoi cu mîna dreaptă, liberă, încercă să prindă una. Se chinui mult timp, dar nu izbuti s-o prindă”. Că totul nu-i la locul său i-o spune chiar cel în faţa căruia „înscenează” sinuciderea: „Aisa nu se poate, aisa nu-i locul! tresări Achile, făcînd ochii tot mai mari”. Mai înainte Sv. gîndise: „Uite locul, ce să mă mai duc la Petrovski? Cel puţin aici am un martor oficial...” De ce are nevoie, stimate domn, Svidrigailov, de un martor oficial? Pentru a-şi face plauzibilă excrocheria, simulacrul sinuciderii! Apariţiile şi dispariţia nu trebuie să rămînă în ochii muritorilor ca un fel de hocus-pocus, diavolul (iată că am scris, în sfîrşit cuvîntul ce-mi sta pe suflet şi-l simţeam, împănat cu toate mirodeniile, pe limbă) e discret, are stil, eleganţă. Iar martorul va fi Achile, da, Achile!!!

*

Că Svidrigailov e, indiscutabil, diavolul venit pe pămînt ne-o dovedeşte şi înfăţişarea sa. Este descris mai amănunţit în două locuri. Voi da cele două citate, cam lungi, şi pentru a vă convinge, dar şi pentru că îmi place să copii din Dostoievski la nebunie! Primul portret: „Era un bărbat de vreo cincizeci de ani, înalt fără exagerare, trupeş, cu umeri laţi şi cam rotunjiţi, ceea ce îl făcea să pară adus din spate. Îmbrăcat elegant şi comod, avea o înfăţişare impunătoare, de boier. Ţinea în mînă un baston frumos, cu care izbea trotuarul la fiecare pas; mănuşile erau impecabile. Obrazul lui, cu pomeţii ieşiţi, era destul de plăcut, iar după culoarea şi prospeţimea pielii nu părea un locuitor al Petersburgului, Părul încă des, blond deschis, abia începuse a încărunţi, iar barba lată şi deasă, care cobora ca o lopată pe piept, era mai blondă încă decît părul. Ochii albaştri aveau o privire rece, serioasă, fixă; buzele erau roşii. În toate amănuntele, acest bărbat se păstrase bine şi părea mult mai tînăr decît era.” Am subliniat doar ultimele cuvinte, trebuia să subliniez şi altele. Dar totul mi se pare extrem de clar. În al doilea portret Dostoievski e şi mai limpede, el vorbeşte textual, de masca lui Svidrigailov pe pămînt. Masca aceea care lui Raskolnikov îi pricinuise „totdeauna o mirare”. „Obrazul acesta frumos şi uimitor de tînăr pentru vîrsta lui, era grozav de antipatic. Svidrigailov purta haine elegante, uşoare, de vară, dar mai ales îi era elegantă rufăria. Pe mîna stîngă strălucea un inel masiv cu o piatră scumpă...”. Ce mai vreţi? Sv., compus din elemente artificiale, fiecare în parte prea exacte, dă în ansamblu, o păpuşă cu cheiţă, un manechin, un robot însufleţit, nicidecum un om!! Prea l-au ferchezuit în iad înainte de a-l trimite pe pămînt. Inteligent, el bănuieşte asta şi caută să facă lucruri cît mai banale. De exemplu, mănîncă „un biftec oribil cu cartofi.” Nu-i normal? Numai că R. ştie cu cine are de-a face. De asta îl şi caută.



Cu stimă şi fior,



18-VIII-1980



Emil Brumaru