Surprizele vin de peste Ocean.
După mai bine de jumătate
de secol în care n-a mai publicat
nimic, Harper Lee, astăzi în
vârstă de 89 de ani, celebră
după ce a câştigat Pullitzer-ul cu
Să ucizi o pasăre cântătoare, revine
spectaculos cu o continuare a romanului
din 1960, schiţată însă înainte acestuia
şi recent rescrisă, la îndemnul editorului
ei: Go Set a Watchman (cu titlul Dute
şi pune un străjer romanul va
apărea, în traducerea Ariadnei Ponta,
la Editura Polirom). Scos pe piaţă
la jumătatea lui iulie, romanul s-a
vândut în doar o săptămână în peste
un milion de exemplare, ţinând capul
listei de best-seller-uri a New York
Times, de unde, scrie presa americană,
n-o să fie înlocuit prea curând. Însă,
în coloanele aceluiaşi New York Times,
surprinzătoarea poveste ia întorsături
de intrigă poliţistă. Întâi, jurnaliştii
de Times speculează inadvertenţele
legate de momentul descoperirii
manuscrisului. Cea care l-a propus
editurii, Tonja Carter, a lucrat la biroul
de avocatură al surorii lui Harper
Lee, Alice, protectoarea ei de-o viaţă.
Îndată după moartea lui Alice, în
2014, Tonja a făcut ciudata descoperire.
Se pare, însă, că avocata a participat
la o întâlnire din 2011, în care Harper
Lee i-a arătat manuscrisul editorului
ei, Tay Hohoff, care a convins-o să-l
rescrie aproape în totalitate, dar a
aşteptat momentul propice, în care
ea, şi nu Alice, să beneficieze de pe
urma uriaşelor vânzări. O altă problemă
pe care şi-o pune presa americană
este aceea a valorii literare. Cu alte
cuvinte, merită romanul pierdut şi
găsit vâlva care se face pe seama lui?
O supoziţie nu foarte măgulitoare
este că manuscrisul, de fapt, e o
versiune de lucru, nu prea reuşită,
la Să ucizi o pasăre cântătoare care
a devenit, după rescriere şi editare
profesionistă, o nouă poveste clasică
americană. Presa de specialitate
nu face nici o concesie calităţilor
literare ale romanului, folosind epitete
dure, ca „naraţiune penibilă”, „sinuoasă”,
iar New York Times consideră că
personajele au, în acest roman rasial,
discursuri pline de ură. Ceva mai
clementă, presa britanică susţine,
prin The Guardian, că romanul are
o complexitate bine conturată, iar
jurnaliştii de la Le Monde recomandă
publicului francez să aştepte toamna
pentru a citi romanul în traducere şi
a-şi face o impresie. Recomandare
la care nu putem să nu subscriem
şi noi.
Un alt manuscris care n-a văzut
lumina tiparului la timpul lui, ci 76
de ani mai târziu, este Temperature,
de F. Scott Fitzgerald. Povestea lui e
rezumată în Time din 31 iulie. Fitzgerald
a scris proza cu doar un an înainte
să moară, în 1939, pe vremea când
se hotărâse să devină scenarist la
Hollywood, dar norocul nu i-a surâs
şi steaua lui începea să apună. Agentul
lui literar a trimis povestirea la Saturday
Evening Post, care a refuzat să o
publice. În cele câteva pagini, Fitzgerald
îşi făcea propriul portret, sub masca
lui Emmet Monsen, un scriitor alcoolic
forţându-şi norocul în Los Angeles.
Deşi apare menţionată în corespondenţa
lui Fitzgerald, specialiştii au crezut
că proza s-a pierdut definitiv, până
când Andrew F. Gulli, redactor-şef
al The Strand Magazine, a găsit-o
printre manuscrisele păstrate la
Princeton şi a publicat-o în ediţia de
vară a revistei. Nu este, scrie Time,
prima răsturnare de situaţie postumă
în ceea ce-l priveşte pe Scott Fitzgerald.
În 1936, The New Yorker i-a respins
povestirea Thank you for the light
(Mulţumesc pentru foc), pe care i-a
publicat-o, în cele din urmă, în 2012.
Thank you for the light e scurta poveste
a unei văduve care vinde desuuri, pe
care afacerile o poartă în Kansas City,
unde mai toată lumea e împotriva
fumatului. Într-un moment de inspiraţie
vinovată, se gândeşte că singurul loc
unde şi-ar putea aprinde o ţigară e
catedrala catolică, fiindcă doar
Dumnezeu n-o să se supere pe ea.
Ajunge acolo seara, când îngrijitorul
tocmai stinge lumânările, însă ţigara
i se aprinde miraculos chiar de la
candela Fecioarei Maria. O sfântă
complicitate între femei, din care
contemporanii lui Scott Fitzgerald
n-au înţeles, de bună seamă, nimic.
La rândul lui, Gulli e un specialist în
descoperiri literare, care s-a mai ales,
anul trecut, cu un Steinbeck inedit
şi mai promite o lovitură, o scriere
necunoscută a unui foarte celebru
autor de romane poliţiste. Rămâne
să o aşteptăm.
În fine, manuscrisele pe care J.D.
Salinger a preferat să le ţină sub
cheie, intrând într-un con de umbră
după apariţia romanului-fenomen
De veghe în lanul de secară („E o
pace extraordinară în a nu publica”,
a declarat Salinger într-unul din foarte
rarele lui interviuri, dat în 1974 pentru
New York Times, fiindcă „lumea
nu ştie ce faci şi poţi să ţii pentru
tine”), încep să fie publicate. Scriitorul
a lăsat instrucţiuni clare privind soarta
postumă a manuscriselor lui, iar la
cinci dintre ele le vine rândul începând
din 2015, până în 2020. Sursa informaţiei
este o biografie care va apărea la
începutul lui septembrie, Salinger,
scrisă de David Shields şi Shane
Salerno. Potrivit celor doi cercetători,
prozele care vor fi publicate, după
ce, de la începutul anilor ’60 n-a mai
apărut nimic de Salinger, readuc în
atenţie familia Glass, pe Holden
Caulfield, dar şi experienţele prozatorului
din Al Doilea Război Mondial şi
etapele convertirii lui la o veche religie
indiană. Documentarul despre viaţa
lui Salinger lasă loc speculaţiilor
despre editura care va publica aceste
manuscrise ţinute atâta timp departe
de ochii cititorilor. Manuscrisele
necunoscute au mai fost în atenţie
în 2013, când trei povestiri, ascunse
în arhive universitare, au „scăpat”
pe internet. The Telegraph nu dezleagă
misterul apariţiei lor în spaţiul public,
însă le discută rolul în mai buna
înţelegere a operei lui Salinger. Una
dintre proze, An Ocean Full of Bowling
Balls (Un ocean plin cu mingi de
bowling), este povestea familiei
Caufield, care pregăteşte De veghe
în lanul de secară, fiind imediat
consumată de fani. Celelalte două
sunt mult mai sumbre, Paula fiind
descrisă de Salinger însuşi ca prima
şi ultima lui poveste de groază. Nu
doar fanii înrăiţi au ce găsi în aceste
manuscrise nu îndeajuns cunoscute
şi în cele şi mai promiţătoare, sub
aspectul surprizei, care se anunţă.
Ci orice cititor interesat de felul în
care a evoluat, în tăcere şi fără să
aibă, vreme de cincizeci de ani,
nici o confirmare a drumului pe care
merge, un mare scriitor.
Literatura americană a secolului
XX ascunde, la vârful ei, multe surprize,
lovituri editoriale care pot, la limită,
schimba, în bine sau în rău, locul
în canon al unor scriitori pe care-i
credeam definitiv fixaţi. Dovadă
că, şi atunci când declară, ca Harper
Lee, că nu vor mai publica niciodată,
cu voia sau fără voia lor scriitorii
tot îşi calcă cuvântul. Spre profitul,
plin de speculaţii, al cititorilor şi al
presei.
