Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Ideilor:
Surclasarea spirituală de Sorin Lavric

A fi romantic înseamnă a sta pe picior de exces. Atîta doar că e vorba de un exces al spiritului care se petrece în virtutea unei mişcări în sus. În schimb, acolo unde spiritul lipseşte şi acolo unde sensul urcător dispare, surplusul îşi pierde tiparul romantic şi devine patologie crasă.
De pildă, surescitările lumii contemporane nu au nimic romantic în ele, dată fiind lipsa unei tendinţe ascendente. Ele sînt excese în minus sau trepidaţii în jos, nu creşteri şi nici surclasări. Căci a surclasa înseamnă a-ţi depăşi clasa careia i-ai aparţinut pînă în clipa saltului. De aceea, opusul romanticului nu e clasicul (care e doar mijlocul unei linii care leagă extremele romantice), opusul romanticului e cinicul. Şi, în al doilea rînd, e lubricul. Cinismul reprezintă varianta de inteligenţă căreia îi lipseşte orizontul de duh, adică busola dătătoare de iluzii consolatoare, de aceea cinic e un intelect care, ştiind că se chinuie într-o lume fără perpective, se răzbună alegînd expresia caustică. În schimb, lubric e intelectul exasperat care se înfundă în concupiscenţă mediatică, spre a-şi scoate pîrleala în faţa absurdităţii vieţii. Toţi sînt rafinaţi, numai că pe unii (pe cinici şi lubrici) îi sufocă absurditatea vieţii, iar pe ceilalţi îi mîngîie vedenia unui sens.
În fine, romanticul nu e moderat, iar cine n-are moderaţie e în condiţie exaltată, adică în impuls de depăşire a limitelor. Un cinic sau un lubric nu-şi vor dori niciodată să-şi depăşească starea. De aceea, romanticul e un nemulţumit de speţă visătoare care se lasă purtat de apetenţe obscure: vrea vigoarea inconştientului răbufnind în conştient, vrea fiinţa androgină care să sară peste dezbinarea dintre sexe, vrea spiritul care se ascunde în miezul naturii, şi mai ales vrea duhul interior care, trecînd în forma exterioară, îşi întipăreşte esenţa graţie unui cod aparte. Cuvintelecheie ale etosului romantic sînt sinonime cu exagerarea: exuberanţă, extaz, extremă şi extravaganţă, iar alături de ele: entuziasmul, tensiunea, vibraţia, toate mergînd spre unirea mistică. Romanticii vor dezgrădiri în vederea contopirii, vor depăşiri în vederea comuniunii, şi nimic nu le displace mai mult ca definiţiile seci, convenţiile tari şi clasificările migăloase. De aceea, în pielea unui romantic se ascunde un mistic care a îmbrăcat haina virtuozităţii dialectice. Şi indiferent dacă virtuozitatea aceasta se exprimă în versuri, în muzică sau în tratate de metafizică, ea tinde spre aceeaşi ţintă: să cuprindă toată lumea în chenarul unei singure minţi. Acesta e imboldul romantic: dorinţa unui singur ins de a îmbrăţişa tot universul.
„Inşii“ care au însufleţit romantismul german, şi cărora Ricarda Huch le-a închinat o carte care a devenit o lucrare de referinţă în domeniu, alcătuiesc o galerie de nume aiuritoare: o falangă de genii care au marcat poate cea mai frumoasă perioadă din cultura omenirii. E vorba de un interval de circa un secol, care se întinde de la fraţii Schlegel pînă la revoluţia paşoptistă, şi care mărgineşte un spaţiu germanic de esenţă tare, la a cărui contemplare nu poţi să nu rămîi cu un gust prodigios. Căci e ceva miraculos în izbucnirea atîtor spirite într-un răstimp atît de scurt. A le enumera e oţios: de la Fichte şi Schelling pînă la Mozart şi Schubert, de la Görres la Clemens Brantano, de la Franz Anton Mesmer (autorul teoriei eterului universal) şi pînă la Carl Gustav Carus, panoplia paladinilor romantici e strivitoare. Ce ferment a dospit în aerul epocii de i-a putut scoate, pe bandă rulantă, pe Novalis şi Beethoven, pe E.T.A Hoffman şi Heinrich von Kleist, pe Schiller şi Franz Baader?
Despre fermentul acesta vorbeşte volumul Ricardei Huch. Pentru a se ridica la înălţimea protagoniştilor, Ricarda Huch nu putea să joace decît o singură carte: să se molipsească de etosul lor, împrumutîndu-le entuziasmul şi scriind patetic, dintr-un elan de simpatie iniţială, a cărei intensitate se transmite cititorului prin contaminare. În schimb, dacă ar fi intrat în chingile jargonului academic, ar fi omorît tema, preschimbînd-o într-o înşiruire funestă de preţiozităţi erudite. Aşa însă, Ricardei Huch i-a reuşit o carte mare, pe care o citeşti cu conştiinţa că asişti la o procesiune de intrigi, drame şi portrete omeneşti, pe care autoarea le grupează în laitmotive speculative: ironia şi morala epocii, concepţia despre om şi animal, ştiinţele şi artele vremii, basmul, moartea şi arta simbolică, muzica şi religia etc. – în totul 35 de capitole în care tensiunea naraţiunii se mişcă în dublu sens: temele sînt cercetate pentru a ilustra gîndirea personajelor, şi personajele sînt invocate pentru a da carne vie generalizărilor.
Croit după calapodul baroc al construcţiilor impunătoare, Romantismul german e un eseu stufos şi polivalent, un soi de labirint de probleme şi figuri artistice, a căror ţesătură te atrage într-un univers încurcat şi voluptuos. Folosind un adjectiv inept, cartea e „complicată“, asta însemnînd că substanţa îi stă în întretăieri tematice pe care autoarea le urmăreşte cu fler sigur. Rezultatul e că atmosfera volumului e mai izbitoare decît amănuntele docte, Ricarda Huch nefiind istoric literar şi nici critic, ci o scriitoare posedînd arta de a-şi pune informaţia într-o matcă de pasiune. Din acest motiv în volum nu vom găsi o istorie a romantismului, cu date şi periodizări exacte. Trimiterile cronologice sînt puţine, mai degrabă aluzive, Ricarda bazîndu-se pe preştiinţa cititorului în privinţa cadrului general. Autoarea nu descrie contexte şi conjuncturi, ci analizează teme şi profiluri psihologice. Uneori îţi dă impresia că i-a cunoscut personal pe protagoniş ti, pînă într-atît de vii par portretele lui Fichte, Wilhelm Schlegel sau Zacharias Werner.
Umoarea Ricardei Huch e la antipodul răcelii de tip descriptiv, exegeta aprobîndu-şi şi blamîndu-ş i personajele, repudiindu-le sau îmbrăţişîndu-le, neavînd, aşadar, nimic din optica neutră a cercetătorului de aparat clasic. Rezultatul e o carte agitată, plină de freamăt şi sentiment, în care nu doar afli ce a fost esenţa romantică, dar ajungi s-o simţi. Mai mult, constaţi cum, vorbind despre romantici, autoarea devine ea însăşi romantică, încărcîndu- se cu tenta elegiacă a nostalgiilor evocatoare. Cinci sute de pagini dense, pline de comentarii şi citate inspirate, la capătul căruia te apucă regretul că nu ai prins vremea aceea. În fond, marile cărţi îţi trezesc pofta de trăi în epoca pe care o descriu. Citind-o pe Huch te doare sufletul că n-ai fost contemporanul lui Görres şi ai fraţilor Grimm. Meritul Ricardei e că-i face vii pe toţi, urmarea fiind că teoriile lor te atrag: de la metafizica lui Fichte, în care eul devine demiurgul universului, pînă la teoriile despre ganglioni, somnambulism şi magnetism ale lui Carus şi Kerner.
În fine, complicaţia de sensuri ale cărţii îţi mai dă o trăsătură de portret a romanticului. E vorba că orice spirit profund e tendenţios, slujind unei tendinţe care se manifestă în el mai presus de preferinţele raţionale. Chiar şi idioţii, naivii şi oportuniştii sînt purtaţi de un imbold care le imprimă o direcţie în viaţă. Iar cine are direcţie are tendinţă, adică impuls culminînd în atingerea unui scop. Romanticii au fost prin excelenţă spirite tendenţioase, rîvnind la atingerea unei stări ideale: unirea microcosmosului (omul) cu macrocosmosul. Arta lor e cu tendinţă, aspirînd la o ipostază ce trece dincolo de artă. Astăzi, cînd spunem despre un autor că e tendenţios, înţelegem de fapt că e sub obedienţă ideologică, că aşadar e mînat de intenţii care sînt străine artei pe care o reprezintă. La romantici viciul nu e de găsit: nu au avut vocaţia acţiunii şi nici pe cea a politicii, de aceea perioada romantică e cea mai lipsită de ideologie din istoria culturii. Contemporanii fraţilor Schlegel au fost nişte privilegiaţi care au făcut artă pentru artă în numele unei tendinţe de spirit. Cu timpul tendinţa de spirit s-a stins, în locul ei apărînd influenţa ideologică.
Aceasta e şi explicaţia pentru care astăzi nimeni nu ar mai putea scrie un volum atît de doct şi de patimaş ca Romantismul german: candoarea tendinţei de spirit a murit, fiind înlocuită de cealaltă tendinţă, a exegezei de conjunctură.