Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Sunt şi eu un june de Cosmin Ciotloş

Traian T. Coşovei, Jurnalul morilor de vânt,
Bucureşti, Editura Tracus Arte,
2012, 112 pag.

Ar fi exagerat să căutăm în cele câteva mici reforme pe care le face Traian T. Coşovei în ultimul său volum semnele unei înnoiri radicale. În realitate, Jurnalul morilor de vânt nu e nici mai bun, nici mai rău decât celelalte cărţi ale poetului (exceptând 1, 2, 3 sau... care e, după mine, aproape o capodoperă).

De la un punct încolo, literatura lui Coşovei a devenit o mer d’huille. Egală cu sine, întinsă, transparentă. Eventualele valuri nu durează niciodată mai mult de-o secundă. De aceea, mi se pare că ea se pretează mai degrabă unui comentariu integrator, de tip monografic, decât analizelor secvenţiale. Aşa îmi şi explic de ce de-o vreme încoace volumele lui au parte de relativ puţine recenzii. E, la urma urmelor, o marcă a maturităţii, nici măcar specifică lui Coşovei (în aceeaşi situaţie aflându-se, de exemplu, şi Magda Cârneci sau Liviu Ioan Stoiciu, dintre colegii lui de generaţie). Apropo de asta, faptul că în deschiderea acestui Jurnal al morilor de vânt stă un poem ales tocmai din prolificul Arghezi nu e nesemnificativ. E un răspuns delicat la o acuzaţie mai puţin delicată: aceea că Traian T. Coşovei şi-ar risipi talentul, scriind prea mult şi publicând prea des.
Cum spuneam, există câteva mici reforme în acest volum. Dar ele sunt orientate, culmea, spre trecut. Noua sensibilitate de aici provine din resuscitarea noii sensibilităţi lunediste de-acum trei decenii. S-ar putea ca la această dispoziţie retro să fi contribuit, măcar ca un declic psihologic, şi reeditarea volumului Aer cu diamante. Oricum, în ce priveşte formula nostalgică a acestui Jurnal al morilor de vânt, nu numai colaborarea cu Florin Iaru (în ipostază de machetist, de astă dată) constituie o dovadă. În multe locuri, Coşovei pare tentat să revină la trucuri de demult, ritmând ludic frazele prea din caleafară de metaforice: „Trăiam o viaţă de plumb, unde un kil de porumb/ e mai scump decât o amăgire/ visam în neştire” (p. 54). Zâmbetul acesta e, însă, cel mai adeseori, amar. Coşovei „recheamă dulce tinerii săi ani”. Vrea să fie, ca pe vremuri, „şi el un june” şi să poată din nou solicita, în numele acestei condiţii fără leac, atenţia afectuoasă a publicului. La nevoie se amăgeşte inspirat: „Amprentele zilei de ieri/ suprapuse peste cele ale zilei de mâine –/ cele care puteau deveni eternitate.../ Se potrivesc” (p. 9). Parcă pentru a exorciza sentimentul timpului, cuvântul „amintire” şi derivatele lui devin adevărate laitmotive ale cărţii („amintiri mincinoase”, „pereţii fără de amintiri”, „să mă aminteşti”, „ce poreclă are prima ta amintire” şi altele asemenea). Că aceste sintagme îşi pierd, în cele din urmă, concreteţea, ajungând să conteze doar la capitolul cadenţă, n-ar fi numaidecât o problemă. Lucrul ar putea fi interpretat şi ca un gest perfect conştient (simplist sub raport poetic, dar singular eficace). Regretabil este însă faptul că acest regim al memoriei corupe, nu doar o dată, frumuseţea în principiu irepetabilă a unor secvenţe. Dacă la un moment dat (p. 12), un poem se încheie cu versurile „era clar: unul din noi trebuia să plutească pe apă./ Milă de cine scapă”, nu înţeleg de ce mai era nevoie ca, la câteva zeci de pagini distanţă (p. 107), să întâlnim un pasaj ca acesta: „În depărtare: lanuri de grâu şi secară/ şi o suspectă nervozitate planetară,/ care dădea caii la apă./ Milă de cine scapă !” Şi e singurul caz de carbon copy. Traian T. Coşovei îşi calchiază, aici, frecvent cele mai reuşite efecte speciale, reducându-le astfel la o schemă care trădează, în fond, dezinteresul.
Cât de pur sună, de pildă, primul vers al Întoarcerii în timp (p. 16), „Aveam un fier şi o fiară care vorbeau despre dragoste în nemţeşte/ În timp ce eu, naivul, te cântam sub balcon în greceşte” şi cum se discreditează el, mai apoi, prin diseminare în Simplu poem de dragoste (p. 28): „Eşti un fluviu pe care îl traversez cu cuţitul în dinţi, piratereşte.../ O mare, un ocean pe care îl străbat –/ ca cei din vechime – în greceşte./ Sau în ruseşte ?” La fel se întâmplă cu finalul unui alt poem, al cărui standard înalt e dat de atitudinea boem vagantă. Sfârşitul e memorabil: „M-am răstit la piramidă:/ nu vezi că tu eşti nisip, iar eu sunt cuvinte?// Până la urmă, piramida mi-a surâs şi, cu o rază de soare,/ mi-a arătat următoarea staţiune turistică: Depărtare” (p. 61). Şi, memorabil fiind, el îi rămâne în minte chiar autorului, care nu se abţine şi recidivează (la aceeaşi buclucaşă p. 107) : „Lângă cei doi cavaleri ai tristelor figuri/ mă ţineam în picioare./ Aveam idei ieşite la drumul mare./ Iar drumul era lung: până la gară/ şi, mai departe, până la staţia Depărtare.” Jocurile de cuvinte devin jocuri de expresii, jocuri de tropi, jocuri de distihuri şiaş a mai departe, într-o expansiune invers proporţională cu valoarea. Alte asemenea amintiri perdante, asupra cărora n-am să insist, provin din imageria lexicală (demult fanată) a lui Nichita Stănescu: „nedurere” şi „nenimica” apar, la un vers depărtare, într-un poem (Istoria mersului pe ape) altminteri graţios.
Cum de un poet totodată intuitiv şi experimentat, cum e Traian T. Coşovei, poate să cadă în capcane atât de facile, nu ştiu. Presupun că e vorba despre neglijenţă ridicată la rang de artă. Concepând poezia ca pe o „stare de spirit” (ca şi în Ninsoarea electrică, şi în Jurnalul morilor de vânt formula apare explicit), Coşovei respinge instinctiv necesarul control tehnic al calităţii, convins probabil că intervenţiile ulterioare ar diminua intensitatea poemelor. Nu e dispus, prin urmare, să sacrifice detaliul de dragul ansamblului. Şi e de consemnat că (exceptând, încă o dată, extraordinarul 1, 2, 3 sau... şi, poate, Poemele siameze), volumele sale au ca unic principiu de construcţie arbitrarul. De obicei, poemele nu sunt ordonate nici măcar în cicluri (aşa cum se practică), iar atunci când sunt, coerenţa acestor cicluri e minimă: colecţii de emisii poetice grupate sub un titlu stabilit parcă după o logică întâmplătoare. Regula rămâne aceeaşi şi acum. Nu se putea nume mai imprecis (şi, cred eu, mai nepotrivit prin apelul la un clişeu cultural demonetizat) decât Jurnalul morilor de vânt. Iar încercările de a motiva, din loc în loc, această alegere (prin referinţe clare la ţinutul La Mancha sau la Dulcineea) sunt, tocmai pentru că se simte sforţarea, simple eşecuri estetice.
Preferinţa aceasta pentru hazard face ca nici un poem din carte să nu fie, în întregime, citabil. (Dacă vrem să fim exigenţi). Unele încep strălucit şi continuă în registre şablonarde; altele, dimpotrivă, reuşesc să se redreseze, accelerând spectaculos pe final. Numai două exemple, câte unul din fiecare categorie.
„Cântă-mi, iubito, mânia ce-aprinse pe Ahil peleian./ Cântă-mi încet, bacovian.../ Aşa, până începe al doilea război troian.// M-am trezit pe un maidan/ îngropat de bagaje care vorbeau în şoaptă la timpul trecut./ Era limpede că pornise războiul cu un nou început” (p. 56).
Şi, făcând pandant:
„Am alergat prin pădurea de simboluri/ şi m-am împiedicat doar de vreascurile/ cu care au fost şi alţii arşi pe rug./ Acum erau doar nişte turişti/ cu amărâtele lor de corturi şi grătare...// Femeile, îmbrăcate sumar, îl preferau pe Giordano Bruno:/ li se părea că are nume de cântăreţ” (pp. 62 – 63).
Nu trimiterile înalt culturale dau farmec acestor secvenţe (cu atât mai mult cu cât sunt atât de evidente încât sunt la îndemâna oricui), ci capacitatea lui Coşovei de a se scutura de ele, de a le privi cu o imposibilă ingenuitate, ca pe nişte simple combinaţii de silabe apărute de nicăieri şi ducânduse spre nicăieri. Ceea ce e încântător pe spaţii mici. (Şi, se înţelege, întrun volum de o sută de pagini, asemenea sclipiri abundă.) Din păcate, luat ca întreg, şi Jurnalul morilor de vânt tot aşa se comportă: vine de nicăieri, merge către nicăieri. Iar asta doar din vina poetului, care, dotat cu o excepţională conştiinţă literară, se zgârceşte când e vorba s-o pună la lucru.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara