Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Pesimistei:
Suflet şi trup de Ioana Pârvulescu

În Memorialul mânăstirii de José Saramago, roman a cărui acţiune se petrece în Portugalia primei jumătăţi a secolului al XVIII-lea, există un personaj, Blimunda, cu puteri neobişnuite. Femeia e în stare să vadă în om, ca un aparat Röntgen, ochii ei par dotaţi cu raze X. Îi mărturiseşte lui Baltasar, bărbatul pe care îl iubeşte: "Eu pot să văd înăuntrul oamenilor. ş...ţ Văd ce se află pe dinăuntrul trupurilor, iar uneori ceea ce se află înăuntrul pământului, văd ce se află sub piele, iar uneori chiar sub straie (trad. Mioara Caragea)". Şi o demonstrează pe loc, spunându-i bărbatului unde să sape ca să dea peste o monedă de preţ.
Blimunda constată că oamenii sunt mai asemănători pe dinăuntru decât pe dinafară şi că ce se află în ei nu e defel plăcut vederii. "Nici sufletul, ai văzut vreodată sufletul?" o întreabă Baltasar. "Nu l-am văzut niciodată, poate sufletul nu se află până la urmă înăuntrul trupului " sau "nu se poate vedea", răspunde înzestrata femeie. O va lămuri un preot: "Înăuntrul nostru există voinţă şi suflet, la moarte sufletul pleacă din trup ş...ţ nimeni nu ştie în ce loc", în schimb voinţa ar trebui să fie vizibilă pentru ochii ei şi, într-adevăr, Blimunda o va vedea sub forma unui mic nor negricios, care în momentul morţii iese ca un abur din piept.

Distincţiei trup şi, pe de altă parte, suflet şi voinţă i se opune în roman o alta, tipică pentru mentalitatea de început de secol XVIII: Domenico Scarlatti, personaj secundar în poveste, spune, vorbind ştiinţific, că tot ce există e "vegetal, mineral sau animal". Dar muzica? i se dă replica, iar compozitorul nu ştie să răspundă.

Desigur că ficţiunea lui José Saramago preia şi prelucrează, în felul acela destins care e privilegiul literaturii, o temă esenţială dezbătută atât de filozofie cât şi de religie: existenţa sufletului şi distincţia dintre trup şi suflet. Cât despre voinţă, apariţia ei într-o carte despre oameni de pe la 1716 se explică probabil prin afirmaţiile lui Descartes, din Les passions de l'âme (1649). În cercetarea despre pasiunile sufletului, Descartes porneşte şi el de la "deosebirea dintre suflet şi corp, pentru a cunoaşte căruia dintre ele trebuie să-i atribuim fiecare dintre funcţiile care se află în noi" (trad. Dan Răutu, Articolul II). Filozoful constată că moartea nu survine niciodată datorită absenţei sufletului, ci are întotdeauna cauze strict trupeşti (Art. IV), După ce analizează aşadar diferite funcţii ale corpului, Descartes dedică un paragraf funcţiilor sufletului: "ş...ţ Este lesne să ne dăm seama că nu mai rămâne în noi nimic ce ar trebui să fie atribuit sufletului nostru, în afară de gândurile noastre, acestea fiind în principal de două feluri, anume unele sunt acţiuni ale sufletului, altele pasiuni ale sufletului. Cele pe care le numesc acţiuni ale sufletului sunt toate voinţele noastre, deoarece existenţa ne arată că ele vin direct din sufletul nostru şi par să nu depindă decât de el" (Art.VII). Cât despre pasiuni, definiţia carteziană sună aşa: "Sunt percepţii sau sentimente sau emoţii ale sufletului care sunt raportate în mod special la suflet şi care sunt cauzate, întreţinute şi întărite printr-o anumită mişcare a spiritelor şacestea din urmă, s-a stabilit, ar putea fi socotite un echivalent al impulsului nervos, n.m.ţ".

Discuţia despre suflet şi raportul lui cu trupul este, fireşte, mult mai veche, iar secolul al XVII-lea nu face decât s-o reaşeze în noul Weltanschauung, în care ştiinţa şi religia participă la dezbatere cu forţe egale. Platon dedicase sufletului un dialog de maturitate, dintre cele mai faimoase, Phaidon.

Când le vorbeşte Socrate tinerilor învăţăcei (sau deja învăţaţi) despre suflet? Atunci când a sosit momentul lecţiei celei mai grele a vieţii: când le arată că se moare. Profesor în cel mai deplin sens al cuvântului, după ce le-a vorbit discipolilor iubiţi despre minciună, despre firea omului, despre datorie, despre frumos (în două rânduri), despre înţelepciune, virtute, prietenie, dragoste, retorică, dreptate şi câte altele, Socrate, fiul moaşei, ajunge la ultima lecţie. E semnificativ că aceasta este despre suflet. Nu poţi ajunge la moarte fără să te gândeşti la suflet. Ca să poţi privi moartea în faţă trebuie să crezi în el.

La fel ca în celelalte dialoguri, unde Socrate confirmă cele spuse prin faptele proprii, şi aici îşi pune în aplicare cuvintele: moare liniştit, dorind să-şi elibereze sufletul de trup. Le arată celor din jur încrederea în cele spuse prin felul în care bea otrava morţii, pharmakon, leacul împotriva vieţii: "Fără şovăială, fără stângăcie, fără tulburare, goli cupa". Până când substanţa nenumită - ştim din alte dialoguri că e cucuta - îşi face efectul, mai are timp să le facă mustrări părinteşti bărbaţilor prezenţi pentru că nu-şi stăpânesc lacrimile, dovedind că n-au înţeles lecţia. Socrate încercase să le demonstreze, până şi celor mai neconvinşi (Simmias şi Cebes) că sufletul există, iar aceia care, asemenea lui, s-au îngrijit în timpul vieţii mai mult de suflet decât de trup n-au de ce să-şi facă griji. Mitul tărâmului de dincolo, de care reprezentările creştine despre rai, iad şi purgatoriu vor fi destul de aproape, asigură filozofilor locul cel mai bun pe lumea cealaltă şi drumul cel mai scurt spre el. Dar acest lucru e secundar. Important e că trupul face numai necazuri, iar sufletul, odată eliberat de el va fi mai fericit, crede Socrate.

După moartea zeilor cărora Socrate le adresează ultima rugăciune, lecţia creştină despre suflet dobândeşte un element în plus. În Solilocviile Sfântului Augustin (Fericitului, cum îl numesc ortodocşii) - dialoguri cu sine în care Augustin e pe post de discipol şi Raţiunea lui pe post de maestru, punctul de pornire este dorinţa cunoaşterii, exprimată cu o deconcertantă simplitate:
"Augustin: Doresc să-l cunosc pe Dumnezeu şi ce anume este sufletul.
Raţiunea: Nimic mai mult?

Augustin: Absolut nimic" (trad. Gh. I. Şerban).
Pentru urechile moderne întrebarea raţiunii, "Nimic mai mult?", "Doar atât?", sună de-a dreptul ironic. Căci un lucru a apucat să afle omul modern: acela că nu va ajunge să cunoască niciodată nimic, cu atât mai puţin pe Dumnezeu şi ce este sufletul. Că atât viaţa, cât şi moartea îi scapă de sub control.

Şi pentru că am pornit de la roman, să ne întoarcem la el. În Opiniile unui clovn de Heinrich Böll, apare un dialog pe vechea temă, de data aceasta telefonic, între un călugăr şi un clovn ateu. Clovnul îşi sună fratele, pe Leo, student la teologie, dar acesta este la refectoriu şi nu poate fi chemat. Între interlocutorii pe care totul îi desparte (vârsta, haina, sensibilitatea şi mai ales credinţa) urmează o discuţie despre trup şi suflet, cu rolurile schimbate. Clovnul este cel care apără existenţa sufletului:
"- Treaba e foarte urgentă, am spus eu.

Moarte? întrebă el.

Nu, am spus, dar aproape.

Un accident grav, deci?

Nu, un accident interior.

Ah, făcu el şi vocea îi era ceva mai blândă, hemoragie internă?
Nu, am spus, spirituală. O chestiune pur spirituală.
Probabil că aşa ceva îi era necunoscut, deoarece tăcu într-un fel care te înfiora.

Dumnezeule, continuai, omul e format totuşi din trup şi suflet.
Bombăneala lui părea să exprime îndoială în această privinţă, iar în pauza dintre două fumuri de pipă murmură:
Augustin - Bonaventura - Cusanus - sunteţi pe un drum greşit.
Sufletul, am spus eu, vă rog comunicaţi-i domnului Schnier că sufletul fratelui său este în primejdie [...].
Sufletul, ripostă cu răceală."

Este răceala pe care ţi-o întoarce omul contemporan atunci când depăşeşti pătrăţelul vieţii pipăibile.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara