Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Recenzii:
Suferinţă şi comuniune de Răzvan Voncu

Dumitru Crudu, La revedere, tată, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2015, 51 pag.

Nu ştiu ce l-a determinat pe Dumitru Crudu să se pretindă „fracturist” şi să se amestece în hăţişul confuzelor dispute din jurul acestui pseudocurent. Mi-e de ajuns că nu este: s-a format alt context, a debutat editorial în 1994 (ceea ce-l plasează în plin nouăzecism) şi, mai ales, scrie cu totul altfel decât uitaţii, azi, „fracturişti”.

Scrie, mai ales, mult mai bine decât aşa-zişii „douămiişti”, între care îi place să adaste, după cum o atestă şi recentul său volum de poezie, La revedere, tată. O culegere exiguă, dar densă, pe alocuri chiar năucitoare, prin tensiunea lirică şi prin consecvenţa „vânării” temei. Carte a unui prag existenţial – despărţirea de figura, deopotrivă concretă şi simbolică, a tatălui –, prezentul volum este, totodată, şi un manifest al depăşirii unui prag al creaţiei: epoca „falsului Dimitrie” (a „uceniciei” şi căutărilor) s-a încheiat, urmează cea a scriitorului matur, stăpân pe uneltele sale. Între atâtea volume care sunt fie fructul inspiraţiei aleatorii, fie ale unui calcul lipsit de spontaneitate, La revedere, tată este în egală măsură inspirat şi gândit. Şi scris, vers cu vers, cu siguranţa celui care ştie unde merge.

Culegerea este alcătuită din 25 de poeme, care, împreună, alcătuiesc un oratoriu al despărţirii şi, în acelaşi timp, al comuniunii spirituale, prin şi peste moarte, cu tatăl. Convenţia textului este transparentă: tatăl dispărut este tratat ca viu, prin intermediul rememorării. Despărţirea începe cu ultimele clipe ale părintelui: „stai cu ochii închişi/ şi mă/ priveşti intens/ înclinat pe o parte// trei ore m-ai privit/ intens,/ cu ochii închişi,/ tată”, şi continuă până când, la final, durerea este integral metabolizată: „altădată deschideam ochii/ şi-l vedeam pe tatăl meu/ înaintea mea/ închideam ochii şi nu-l mai vedeam/ acum/ închid ochii şi-l văd/ îi deschid şi nu/ mai e”. Cu alte cuvinte, suntem purtaţi de la o despărţire fizică spre una metafizică şi, concomitent, de la o comuniune biologică la una spirituală.

Mi se va obiecta că, până la urmă, e un volum ocazional, provocat de un accident biografic. Depinde, însă, cum metabolizează poetul ocazionalul, iar Dumitru Crudu o face asumându-şi la plenar semnificaţiile acestei despărţiri de părinte: tocmai luciditatea chirurgicală cu care textualizează o temă autobiografică depune mărturie, în opinia mea, despre autenticitatea concepţiei sale artistice. Discursul despre moartea tatălui devine, în realitate, un discurs despre propria maturizare irevocabilă, iar cel despre suferinţa pierderii, unul despre suferinţă, în general. Cu alte cuvinte, mobilul de la care a pornit volumul poate să fie accidental. Textul poetic, nu.

La revedere, tată parcurge, ziceam, etapele despărţirii de figura tutelară a tatălui. Din aceste „popasuri” simbolice nu aflăm dacă Dumitru Crudu şi-a divinizat părintele – asemenea altor scriitori români, de la Macedonski la Preda –, sau, din contră, relaţia dintre ei a fost una de ostilitate. Poemele se menţin în marginea unei ambiguităţi care, uneori, face loc melancoliei („în iarna aia când/ viscolul troienise toate/ drumurile/ m-a scos din flutura/ luând o lopată cu el/[...] sub această tufă,/ în urmă cu o jumate de an,/ se scursese la pământ şi/ tatăl meu.// sunt acum lângă/ tufa ceea de trandafiri,/ tată.”), iar alteori, remake-ului realist („azi l-am văzut pe cel care/ venise acasă să mă bată/ şi tata ieşise în locul meu la poartă/ şi-i arse o palmă/ şi de atunci nu l-am văzut vreo două decenii,/ dar azi l-am văzut din nou.// l-am văzut la cimitir lângă/ mormântul tatălui său/ nu a îndrăznit să se apropie/ pentru că în spatele meu era mormântul/ tatălui meu.”). Această ambiguitate face bine discursului, întrucât îl menţine departe de sentimentalismul care, altminteri, l-ar fi ruinat.

Fireşte că, sub tema despărţirii de părinte, intră multe altele, subtil distilate în versurile albe, dure, din acest volum. Lumea cenuşie, brutală, a anilor ’90 sau frustrările abisale ale copilăriei basarabene îşi arată şi ele, din când în când, colţii. Figura tutelară a tatălui le cuprinde şi le topeşte pe toate şi, de aceea, despărţirea de el este, cum spuneam, şi o simbolică despărţire de o vârstă revolută.

Avem în La revedere, tată o carte puternică, unitară, bine concepută. Interesantă mi se pare şi linia fină de demarcaţie dintre reconstituire şi imaginaţie, pe care poetul o traversează imperceptibil de-a lungul celor 25 de poeme. E limpede că Dumitru Crudu a depăşit definitiv faza protestului dizolvant şi a intrat, reconfortant, în cea a creaţiei poetice propriu-zise.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara