Cu filmul După dealuri, Cristian Mungiu a confirmat la Cannes prin două premii importante, pentru scenariu şi pentru cea mai bună interpretare feminină, premiu care a revenit actriţelor Cosmina Stratan şi Cristina Flutur. Scenariul filmului scris de Cristian Mungiu a pornit de la cele două cărţi scrise de Tatiana Niculescu-Bran, Spovedanie la Tanacu (2006) şi Cartea judecătorilor (2008) la rândul ei inspirată de un fapt divers care a fost intens exploatat mediatic, un caz de exorcism care a sfârşit tragic la Mânăstirea Tanacu. Regizorul a insistat însă, în repetate rânduri, că problematizarea pe care filmul său o propune depăşeşte cadrul anecdotic, că nu a urmărit să transcrie evenimentele care au avut loc la Tanacu, ci să reflecteze în marginea lor la dimensiunea umană a angajamentelor existenţiale. Revenirea lui Mungiu are o semnifcaţie mai amplă atât pentru el, cât şi pentru Noul Cinematograf Român. După Palme d’Orul din 2007, aşteptările în cazul său erau foarte mari, şi o serie de voci opinau că regizorul român nu va face faţă presiunii psihologice, că nu mai are suflul pentru un film de talia lui 4,3,2. De altfel, şi noul său film a devenit obiect de controversă cu contestari virulenţi şi admiratori entuziaşti, ceea ce este un semn că filmul posedă forţa artistică pentru a lansa din nou o dezbatere. A existat o perioadă de respiraţie, de detensionare, cu proiectul de grup, Amintiri din Epoca de Aur în 2009, în care regizorul a oferit cu generozitate ocazia unor colegi mai puţin cunoscuţi să îşi dezvolte propriile proiecte, în acelaşi timp definitivând proiectul unei trilogii început cu Occident (2002) şi continuat cu 4,3,2. Părea că regizorul vrea să se ascundă în mijlocul acestui grup, unde nimeni nu semna propriul film. Revenirea lui Mungiu confirmă nu doar pentru regizor, ci şi pentru ceilalţi regizori români faptul că acest Nou Cinematograf Românesc are longevitate, că este un fenomen cinematografic de talie internaţională şi a configurat o estetică particulară. Prin revenirea cu succes la filmul de autor, Mungiu deschide porţile multora dintre tinerii regizori şi oferă probabil nota de clasicism de care avea nevoie Noul Val. Lui Michael Haneke i-a revenit pentru a doua oară Palme d’Or-ul cu filmul Amour, povestea de o mare sensibilitate a unui cuplu de octogenari, poveste în care acuitatea împinsă până la cruzime a regizorului austriac este susţintuă de doi mari actori Jean-Louis Trintignant şi Emmanuelle Riva. Premiul pentru regie i-a revenit regizorului mexican Carlos Reygadas pentru Post Tenebras Lux, film parţial autobiografic, cu expunerea de o manieră aproape expresionistă a unor états d’âme. După impresionantul Gomorrah (2008) despre Camorra napolitană, regizorul italian Matteo Garrone se întoarce cu filmul Reality cu care ia Grand Prix, un film între comedie şi dramă despre babilonia mediatică, despre putere şi felul în care ea este deversată pe toate canalele de comunicare, filmul putând fi intepretat şi ca un pamflet nuanţat la formula politico-mediatică propusă de Silvio Berlusconi. Premiul pentru interpretare masculină i-a revenit lui Mads Mikkelsen, pentru The Hunt de Thomas Vinterberg, unde regizorul urmăreşte inflaţia galopantă şi terifiantă a unei aparent nesemnificative minciuni. Un alt premiu foarte important, Un Certain Regard, i-a revenit lui Michel Franco cu Después de Lucia, premiul Caméra d’Or a fost luat de Ben Zeitlin cu Beasts of the Southern Wild, iar premiul Juriului i-a fost acordat lui Ken Loach cu The Angels’ Share. Sper să avem şansa de a vedea aceste filme şi în cadrul festivalurilor româneşti, dacă nu chiar în cinematografe; şi, aten- ţie, începe TIFF-ul! (A.M.)
