Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Muzică:
Sublimul şi absenţa de Liviu Dănceanu


Am fost la Târgul de carte. Puzderie de titluri, care de care mai apetisante ori, dimpotrivă, mai indigeste. Cu multe am intrat într-un fel de complicitate: ne-am făcut cu ochiul, ne-am zâmbit reciproc, am flirtat. Cu puţine însă mi-am îngăduit să merg acasă. Şi nu că aş fi misogin sau sărăntoc, dar a deschide o carte e ca şi cum ai dezbrăca o femeie. Iar a o citi înseamnă să o iubeşti (cu sau fără patimă). Or, e cel puţin un act de teribilism juvenil să iubeşti mai multe femei deodată. Femeia şi cartea sunt monopoluri ale memoriei: prima ne aminteşte de naşterea lumii; a doua - de modulaţiile acestei lumi. Ambele îţi desfată sau năclăiesc sufletul, îţi dezleagă sau încorsetează gândul, îţi rafinează sau întinează gustul, în sfârşit, îţi dăruiesc ori confiscă prietenia. Plimbându-mă printre standurile ticsite ale Târgului, am simţit cum cărţile, cuvioase şi smerite, alcătuiesc o întreagă naţiune, însufleţită de acelaşi sentiment şi anume: de supravieţuire. Iar dacă editorii o perpetuează fizic, cititorii sunt singurii în stare să o reproducă moral. Ca orice naţiune, şi cea a cărţilor e constituită pe ideea de solidaritate, dar şi pe suma sacrificiilor ce s-au săvârşit, precum şi a celor ce va să vină. A impune însă unei naţiuni sacrificii arbitrare, gratuite reprezintă o gravă lezare a independenţei şi integrităţii ei funciare. Jertfa devine astfel un vestigiu al mutilărilor sălbatice, făcând parte din acel vechi şi nefast cult al nepăsării, ce lasă în urmă mult mai multe victime decât eroi. Sacrificiul pogoară în sacrilegiu. Iar nepăsarea răneşte adânc trupul armonios al naţiunii, care poate ajunge lesne infirmă, defectivă. Din nepăsare, comiţându-se astfel un sacrilegiu, cartea muzicală a fost la Târgul Gaudeamus sublimă, dar absenţa (aproape) cu desăvârşire. Doar câteva volume (de umplutură?) răzleţite pe tejghele, ascunse privirilor de tot felul, de parcă ar fi fost ochii vreunei arăboaice scoasă în lume. Am căutat cu speranţă teritoriul Editurii muzicale. Nici vorbă de aşa ceva. Ca un Ardeal ori o Basarabie a anului 1940, el a fost cedat fără luptă. Probabil din indolenţă şi ignoranţă. Altminteri ne plângem - şi pe bună dreptate - că suntem evitaţi, chiar trădaţi. Că editurilor nu le priesc slovele despre sunete şi, cu atât mai puţin, sunetele dăltuite în slove specifice, precum partiturile. Dar nu ne preocupă sporirea ori fie şi numai etalarea propriei zestre graţie căreia orice fată de măritat (şi componistica sau muzicologia românească reprezintă atare domnişoare) îşi ademeneşte iubitul. Muzica riscă, iată, să rămână fată bătrână, mereu în aşteptare de peţitori care nu se mai ivesc. Şi nu se ivesc pentru că, pe de o parte nu sunt invitaţi, iar pe de altă parte, cei amatori, sunt îndepărtaţi. Bantustanizarea fenomenului muzical românesc se conjugă astfel în chip "fericit" cu autoizolarea acestuia. Fără îndoială, muzica este înainte de toate sunet. Sunetele însă îşi au şi ele locul lor acolo, pe portativ şi - uneori - chiar pot locui în cuvinte. La Târgul de carte din acest an am văzut multe, dar, din păcate, nu am auzit mai nimic. Nici cântece despre zvonuri, nici zvonuri de cântec.