Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de proză:
Sub zodia mediocrității de Răzvan Voncu

E nevoie de o doză considerabilă de îngâmfare să ai 35-40 de ani, să nu fi trăit nimic major (un război, o revoluție, o catastrofă naturală, crearea unei capodopere) și să publici un jurnal. Salvarea de la ridicol a unui asemenea text poate veni numai dinspre stil. Care, travaillé à mort, cum zice undeva Roland Barthes, ar putea scoate însemnările zilnice din unghiul mort al banalității, transformându-le într-un soi insolit de proză sau eseu.
Jurnalul lui Radu Vancu, Zodia Cancerului. Jurnal 2012-2015, nu e, la drept vorbind, o fișă clinică a nombrilismului literar, dar nici un monument de stil. E mai degrabă o narațiune aglutinantă, plicticoasă, alcătuită dintr-o mulțime de notații și întâmplări mărunte, între care se insinuează, însă, și fragmente interesante. Care, tratate la modul epic, eseistic sau publicistic, ar fi putut produce texte notabile.
Zodia Cancerului este, evident, după cum se poate deduce din subtitlu, perioada dintre răsturnarea regimului Băsescu și venirea la putere a deja defunctului guvern „tehnocrat”. „Tot ceea ce e exagerat devine insignifiant”, spunea Talleyrand, și exact aceasta este obiecția care se poate aduce poziției din care diaristul își redactează jurnalul, cu atât mai mult cu cât vorbim de un text pseudo-confesiv, scris cu fața la public și cu evidenta intenție de a-l publica. Perioada în sine a fost una, indiscutabil, proastă, dar e îndoielnic că nu au existat (și nu vor veni) altele și mai proaste. Folosirea hiperbolei pentru împrejurări comune e un procedeu senzaționalist, a cărui consecință finală e irelevanța. Gonflând, prin exagerare, o situație banală, Radu Vancu nu reușește, paradoxal, să ne convingă de ce perioada cuprinsă în jurnal este atât de nefastă. Pentru că din jurnal reiese că, sub „zodia Cancerului”, diaristul – împreună cu întregul său grup de prieteni – a dus-o, de fapt, spiritual și social, foarte bine. Iar, prin contrast, însemnările despre dificultățile societății, ca întreg, sunt puține și neconcludente, jurnalul nefiind unul politic.
Ceea ce deranjează până la sațiu, în text, este, înainte de toate, noianul de banalități crase, pe care Radu Vancu le dă publicității, probabil din convingerea secretă (și falsă) că tot ce scrie e implicit și automat literatură: „Mers cu Cami & Sebastian până la Bâlea Cascadă – Transfăgărășanul e închis iarna, fiind mult prea periculos și oricum impracticabil din cauza gheții, așa că n-am putut urca până la Bâlea Lac. În schimb, am urcat cu ei doi o bună bucată de drum prin pădure, urmând marcajul cu triunghi albastru – până când vântul teribil & iminența serii ne-au întors din drum.” Asemenea pasaje – care, în jurnal, sunt... legiune – ar fi interesat numai dacă autorul lor ar fi fost Hemingway sau, eventual, Iuliu Maniu.
La fel de supărătoare este și mania lui Vancu de a face observații improvizate, complet plate, despre personalități și opere culturale, cu o superficialitate care nu e a genului diaristic, ci chiar a relației sale cu cultura: „Pe Cioran nu-l admir decât în perioada lui franțuzească – e drept, îl citesc ca pe un poet; hipnotic, paradoxal, manierist, mistic și ironic – însă poet.” Pe lângă faptul că, atunci când nu sunt simple băgări de seamă, asemenea observații s-au făcut demult, Radu Vancu nu pare a înțelege că ele și-ar avea locul, eventual, în jurnalul unui mare critic sau filosof. Exprimate fără stil, fără forța expresiei critice revelatoare, ele sună, în gura unui autor încă neacreditat el însuși, ca niște puștisme. Căci asta și sunt.
La fel de searbede sunt și notele din viața literară. Fie că se entuziasmează de FILIT (o manifestare literară a cărei gestiune financiară este acum anchetată de justiție) sau deplânge moartea culturii (prin încercarea de suprimare a revistei de nișă Transilvania), diaristul se pune singur în ipostaza de chibiț al unei vieți literare mărunte, antrenată de amiciții și interese personale, nu de criterii. E un semn de întrebare când cineva îi frecventează și pe bacalaureus Komartin, și pe Horia- Roman Patapievici, fără să facă în vreun fel diferența între ei.
Păcat de fragmente foarte bune, cum este cel datat 1 iulie 2014, în care rememorează „nodurile” existențiale ale relației cu soția sa: tratat ca eseu sau ca ficțiune, ar fi putut ieși un text solid. Iar ca acesta mai sunt și altele în jurnal, îngropate, din păcate, într-un verbiaj brownian, care ne arată un autor înzestrat cu aspirația culturii, însă nu și cu măsura ei.
Având în vedere asiduitatea cu care se auto-promovează ca scriitor, lui Radu Vancu nu i-ar strica nițel talent literar.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara