Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Polemici:
Sub semnul ironiei de Ştefan Cazimir


Lteratura română înregistrează doi V. A. Urechia. Primul dintre ei, Vasile Alexandrescu Urechia (1834-1901), a desfăşurat o amplă activitate ca istoric, scriitor şi om politic. Al doilea, nepotul celui de mai sus şi purtător al aceluiaşi prenume, a fost fiul doctorului Alecu Urechia (1860-1941), umorist preţuit la vremea lui şi bun prieten cu Caragiale; aşadar – Vasile Alceu Urechia, „V. A. Urechia” reeditînd-o întocmai pe aceea a bunicului. Născut în 1897, V. A. Urechia „secundus” a publicat, la 72 de ani, primul şi singurul său volum: Schiţe memorialistice (E.P.L., 1969). Una dintre bucăţi, intitulată Sub semnul ironiei, ne povesteşte o întîmplare petrecută în 1896, aflată de narator din gura tatălui său. Doctorul Alceu Urechia îi propune într-o zi lui Caragiale să editeze împreună o revistă, Sub semnul ironiei, care să atragă publicul prin folosirea unui semn grafic special, născocit de umoristul francez Alcanter de Brahm şi destinat să marcheze expres frazele sau cuvintele ironice: „– Ce succes monstru ar fi pentru revista noastră dacă ne-am face campionii semnului în paginile sale!” Răspunsul lui Caragiale a fost un refuz neted şi prompt: „– Nu sînt deloc de acord cu tine. Rog frumos, ce iaşte ironia? A cugeta într-un fel şi a spune exact contrariul, însă în aşa chip încît lectorul să fie îndrumat să înţeleagă sensul ascuns sub bătaia de joc. În cariera mea, adesea am întîlnit trei cazuri: sau ironiile, sau cititorii, sau toate şi toţi erau proaste şi proşti. Nu cu semafoare ca la calea ferată, roşu – pericol, verde – liber, se consolidează texte sau capete slabe. Ba dimpotrivă, cititorul va rămîne ca vaca în faţa opreliştei: «Nu călcaţi florile!» De vor fi flori de ironie, sau le va ignora, sau le va călca, cu toate avertizoarele din lume.” Concluzia discuţiei dintre cei doi amici: „Hierogliful a fost înmormîntat fără glorie.”

Mi-am amintit adesea, după citirea schiţei lui V. A. Urechia, de semnul lui Brahm, regretînd absenţa lui din inventarul tipografic în situaţiile nu puţine, în care constatam decodări greşite ale ironiei sau, pur şi simplu, opacitatea receptorilor. Un pamflet împotriva lui Alexandru Piru, de o ironie transparentă de la un capăt la celălalt, mi-a atras, la apariţia sa într-o revistă, reproşul unei distinse doamne profesoară universitară: „– Nu mă aşteptam de la dumneata să te apuci să-l lauzi pe Piru!” Ţinînd seama de statutul intelectual al conlocutoarei, situaţia era de un penibil intens. Mi-am luat inima în dinţi şi i-am explicat cu blîndeţe cum trebuia înţeles articolul. Dar cîţi cititori cu lentile aburite nu rămîn în afara percepţiei noastre?

Iată şi alt exemplu (asociat, de astă dată, unui test instructiv: ce cuvinte, expresii sau fraze de mai jos trebuie marcate cu semnul lui Brahm?). În nr. 5/2002 al revistei Apostrof a apărut un text dramatic semnat de Alexandru George: O altă scrisoare pierdută. Rolul autorului este asumat din capul locului cu modestia sa cunoscută: „Sunt ani de zile de cînd am imaginat această glumă care, dacă nu se adaugă unui text celebru, nici nu intenţionează să-şi afirme unele merite pe seama lui.” Autorul, de altfel, nu este primul care a riscat un asemenea gest. V. Voiculescu, ne informează Al. George, a îmbogăţit opera lui Shakespeare cu încă 90 de sonete şi nimeni nu l-a tras de urechi pentru asta. Cîţiva prozatori inimoşi (Radu Albala, Eugen Bălan, Alexandru George) au încheiat după mintea lor Sub pecetea tainei de Mateiu Caragiale, iar fapta n-a iscat nici o reacţie de reprobare. În schimb textul din Apostrof, ne alarmează autorul său, a fost socotit o infamie, un gest scandalos, atribuindu-i-se intenţii tenebroase, denigratoare, profanatoare etc. Şi toate astea de către cine, Dumnezeule mare? După cum citim în Ramuri, nr. 8, 2003, în textul intitulat Nu doar simple atribuiri şi iscălit Alexandru George: de către un vechi publicist comunist care a fondat după Revoluţie un partid umoristic cu scopuri diversioniste, primind bani pentru asta de la puterea neocomunistă şi ajungînd să posede astăzi, ca membru al Parlamentului, o avere de circa un miliard, başca vilă de protocol şi limuzină cu şofer la scară. Culmea neruşinării, şi-a pus pe firmă numele lui Caragiale, deşi el este acela care i-a mînjit cel mai jalnic memoria. Cum să găsim o cale mai scurtă spre a-l denunţa pe insolentul lipsit de scrupule şi a-l supune blamului public? Voi semna cu numele lui.





Addenda

„Potrivit unei mărturii a lui Paul Zarifopol, Caragiale condamna actul III al Scrisorii pierdute «ca o greşeală ce, de hatîrul pitorescului, strică mersul dramei pure». În zilele noastre, cineva gîndeşte altfel: cele patru acte n-ar fi suficiente şi se cuvine să le adăugăm un al cincilea. Alexandru George îşi asumă el sarcina, dînd la iveală textul intitulat O altă scrisoare pierdută (Apostrof, nr. 5). Aflăm despre Dandanache că a murit în diligenţă, în drum spre Bucureşti şi că Tipătescu, care îl însoţea, a găsit asupră-i scrisoarea becherului, cu ajutorul căreia a obţinut două importante funcţii în Capitală. Zoe, fireşte, se opune plecării, ameninţîndu-l că va da în vileag o scrisoare de amor, pe care prefectul i-o adresase cu ani în urmă. Comitetul (Trahanache, Farfuridi, Brînzovenescu) se retrage pentru a decide noul candidat, care va fi, probabil, Caţavencu, iar Tipătescu se resemnează să rămînă pe loc. Este imposibil să pricepi, cu toată bunăvoinţa, rostul sau hazul acestei «continuări», amintind izbitor de mîzgălelile elevilor, care adaugă portretelor din manuale mustăţi, pipe şi ochelari.” (Ştefan Cazimir, Anul Caragiale. File dintr-un jurnal de bord, în România literară, nr. 9, 5-11 martie 2003)



P.S. Cititorii care vor descoperi în comentariul reprodus în Addenda probe ale acuzaţiilor ce i-au fost aduse (că atribuie comediei O altă scrisoare pierdută „intenţii tenebroase, în fapt profanatoare”, „o intenţie denigratoare”, că o califică drept „un fapt scandalos”, „o infamie” etc.) sînt rugaţi să le comunice persoanei prejudiciate pe adresa revistei Ramuri, str. Săvineşti nr. 1, Craiova 1100, sau C.P. 208, Of. poştal 1 (pentru Alexandru George).