Ultimul episod din acest an al programului Amprenta a fost încredinţat lui Cosmin Manolescu. Dansator, coregraf şi excelent manager, lista realizărilor sale începând de prin 1996, când a urmat masterul european Managament des Entreprise Culturelle, este de-a dreptul impresionantă. Co-fondator, încă din 1994, al primei companii independente de dans contemporan de la noi din ţară, trupa Marginalii, realizată împreună cu Mihai Mihalcea, Florin Fieroiu şi Irina Costea, îşi creează în 1996 propria companie, Studioul D(ans) C(ultură) M(anagamet), care se transformă în anul următor în Fundaţia Culturală Proiect DCM, prin care realizează numeroase proiecte de talie internaţională, precum Festivalul Internaţional BucurESTi VEST, din 2001şi 2003 sau proiectele, tot europene, de formare profesională, Movement on the EDGE (2001, 2002), TerrainsFertiles (2005), MigrantBody (2006-2007), fiind, în acelaşi timp şi co-fondator al proiectului itinerant Balkan Dance Platform - toate aceste înfăptuiri fiind consemnate, fiecare la timpul său, în paginile acestei reviste. Deloc neglijabilă, contribuţia sa în crearea şi configurarea Centrului Naţional al Dansului Bucureşti a fost substanţială. Şi, o serie de premii internaţionale au venit să răsplătească creaţiile sale, dintre care am consemnat, tot în paginile României literare, Premiul SACD Paris şi Sogeta Monte Carlo, pentru cel mai bun proiect multi/media/instalaţie/spectacol - Don't ask the blond, obţinut în 2004.

Spaţiul şi timpul, acordat de Centrul Naţional al Dansului Bucureşti Amprentei sale, au fost puse de Cosmin Manolescu sub semnul dialogului, între artişti, dar şi cu publicul, cu critica, cu operatorii culturali, cu finanţatorii. Şi, aşa cum era de aşteptat de la o persoană cu multiple preocupări, el s-a prezentat în calitate de dansator, de coregraf, dar şi de manager, în cadrul acestei ediţii a Amprentei desfăşurându-se, pe parcursul a câteva zile, un Showcase, o selecţie de toamnă, pentru un Festival de dans contemporan românesc, care sa va desfăşura între 5 şi 7 iunie, la Bucureşti. Cei prezenţi în Festival urmează să beneficieze de o promovare internaţională, prin reţele importante de programatori din Europa şi Statele Unite, care vor veni la noi. Au fost destul de numeroşi coregrafii şi dansatorii care s-au prezentat în cele patru zile ale concursului, care a deschis această a cincia ediţie, jurul fiind unul internaţional. Din el au făcut parte Irina Petrescu, căreia dansul contemporan românesc îi este extrem de îndatorat, întrucât a fost iniţiatoarea proiectului La danse en voyage, dintre anii 1991 şi 1993, când peste zece coregrafi francezi de dans contemporan au dat spectacole la noi în ţară şi au făcut stagii cu cei mai tineri dansatori, deschizându-le larg orizontul către noi forme de dans, spre care s-au şi îndreptat ulterior şi facilitându-le primele colaborări internaţionale, cum a fost cea cu Christian Trouillas. Din comisie au mai făcut parte şi Solonge Donde, expert în probleme de dans, solicitată în zeci de comisii de acest gen, Philippe Verriele, critic de dans, Simona Edwards, director adjunct al Institutului Cultural Român de la Paris, şi Mihaela Michailov, critic în artele spectacolului. Ideea de concurs şi mai ales componenţa parţial străină a juriului a declanşat însă un conflict, prost gestionat de Centrul Naţional al Dansului Bucureşti şi cu repercusiuni negative pentru întreaga mişcare de dans contemporan românesc. Trei au fost dansatorii-coregrafi care şi-au manifestat nemulţumirea, într-o manieră întru totul reprobabilă. Ei s-au înscris la concurs, vrând să-l dinamiteze din interior, fiecare în felul său: Ion Dumitrescu, ironizând în "spectacolul" său, exclusiv verbal, ideea de concurs şi de jurizare, Manuel Pelmuş, aducând în locul său o grupă de elevi ai Liceului de Coregrafie "Floria Capsali" din Bucureşti şi, în acest fel, făcând juriul să presupună că numai la acest nivel puteau ei juriza şi, în fine, Eduard Gabia, care înainte de a-şi începe piesa a pus doi colegi să citească un protest, în română şi engleză, în care arăta, că el nu-şi prezintă lucrarea în cadrul concursului (dar atunci de ce se afla în acel moment acolo ?) şi a apreciat juriul drept vulgar, cuvânt care a sunat strident şi nu numai insultător, dar şi cu totul nepotrivit, ca nuca în perete. La masa rotundă, pe teme de dans, de la sfârşitul întregii Amprente, tot Eduard Gabia a afirmat că acele coregrafe care s-au prezentat în prima ediţie la Explore Dance Festival, s-au prostituat. Din nou, nu numai o expresie insultătoare la adresa colegelor sale, dar şi una total nepotrivită situaţiei. Această persoană are o problemă cu limba română şi trebuie să consulte nişte dicţionare, pentru a înţelege mai bine sensul cuvintelor. Din păcate, dansatorul şi coregraful Eduard Gabia şi-a făcut rău în primul rând sieşi, căci lucrarea sa, care ar fi putut fi văzută la vară de toţi programatorii, e cea mai bună piesă pe care a realizat-o în ultimii ani. Dar răul cel mare l-au făcut, toţi trei, colegilor care s-au prezentat la concurs cu inima deschisă, fără prejudecăţi păgubos naţionaliste (de genul, nu acceptăm un juriu internaţional pentru pregătirea unui festival românesc!), cît şi întregii bresle, căci după acest afront, Philippe Verriele a renunţat să mai scrie, aşa cum îşi propusese iniţial, două articole despre dansul contemporan din România, iar Solonge Donde şi Irina Petrescu în ce termeni îşi vor prezenta celor interesaţi această experienţă românească?! Nu ne erau suficienţi minerii, hoţii şi violatorii, mai era nevoie, pentru întregirea imaginii României în străinătate şi de acest comportament ruşinos, al unor artişti români. Recunoştinţa pentru faptul că ei beneficiază astăzi de un climat artistic la naşterea căruia a contribuit substanţial iniţiativa Irinei Petrescu, este un sentiment care le este străin. Respectul datorat colegului Cosmin Manolescu, al cărui Dialog propus tuturor au căutat să-l submineze, după ce în alte situaţii se integraseră în spectacole sau structuri organizatorice create de el, este probabil o prea mare pretenţie ce le poate fi adresată. Dar Institutul Cultural Francez, care a fost întotdeauna alături de toate demersurile dansului contemporan românesc, cum a privit oare această lovitură sub centură? Interesant de observat, din punct de vedere psihologic, este faptul că aceşti trei demolatori ai celei de a cincia ediţii a Amprentei nu au construit niciodată ceva pentru ceilalţi, ci doar pentru ei. Şi mai este de reţinut un aspect pe care nu-l sesizasem iniţial. Am urmărit şi eu concursul, dar numai lucrările pe care nu le văzusem anterior. Astfel că răsfoind acum programele am văzut că şi Mihai Mihalcea, directorul Centrului Naţional al Dansului Bucureşti, şi-a anulat spectacolul pe care trebuia să-l prezinte în concurs, deci a procedat şi el la fel ca ceilalţi trei colegi sus amintiţi, dar... pe tăcute.

După acest început furtunos, ediţia a cincia a Amprentei a continuat conform programului, dar într-o atmosferă marcată de aceste neînţelegeri, care au dezbinat atât de micul grup de dansatori şi coregrafi de dans contemporan de la noi - o mostră a întregii societăţi româneşti şi o demonstraţie, în plus, că cele gândite de organizatorul acestei ediţii şi anume că "dialogul este necesar şi esenţial pentru dezvoltarea dansului în România şi pentru crearea unei comunităţi solide şi puternice", este un deziderat greu de atins pe aceste meleaguri. Pentru început, Vava Ştefănescu şi-a prezentat, din nou, piesa care a stârnit atât de mult interes şi pe care o revăzusem şi consemnasem de curând la Bacău, Cvartet pentru o lavalieră, după care într-un Talk Dans Show, Cosmin Manolescu a discutat cu Philippe Verriele despre dansul contemporan francez, cel din urmă prezentând un istoric al acestuia şi o imagine, însoţită de proiecţii, a configuraţiei lui actuale, când dansul conceptual sau nondansul a fost depăşit, ca urmare a infuziilor primite din zone de interferenţă, ca de exemplu dinspre dansurile Africii negre, din sfera circului, dar şi din cea a noilor tehnologii video. O altă deschidere către orizonturi înrudite a constituit-o proiecţia filmului reportaj, Les ballets de ci de lŕ, realizat de Alain Platel, despre creaţia artistică a companiei Les Ballets C de la B (Belgia), din ultimii douăzeci de ani. A urmat Miercurea lejeră, un concept de spectacol gândit de Maria Baroncea şi Eduard Gabia, care revine în programul Centrului Naţional al Dansului Bucureşti, pomenit în câteva rânduri în cronicele din această revistă, ca punct de referinţă pentru efemeritatea unor creaţii actuale, aparţinând strict respectivului moment, fără pregătire şi fără reluare în timp. Şi, în fine, Cosmin Manolescu şi-a prezentat două producţii ale Fundaţiei Proiect DCM, una încă în lucru Supersomething şi cealaltă o reluare, Dreams.land. Prima, al cărei concept îi aparţine, a fost realizată iniţial în cadrul unei rezidenţe oferite de Tala Dance Center din Zagreb şi Centrului Naţional al Dansului Bucureşti, cu dansatori croaţi, iar în varianta actuală, împreună cu dansatorii români, Ana-Cătălina Gubandru, Mădălina Dan, Paul Cimpoieru, alături de care a evoluat şi coregraful. Piesa este marcată de lumea sportului, atotstăpânitoare astăzi, care imprimă un dinamism iniţial lucrării. Nu ştim cum a fost varianta croată, dar cea românească a fost timbrată de realităţile autohtone, evidenţiate de vorbe şi de cele scrise de interpreţi pe fundal şi tratate cu ironie batjocoritoare, intru totul îndreptăţită. Dar ironia s-a extins şi asupra paşilor de dans românesc, pe care ultimele generaţii nu au reuşit să îi fructifice creator şi care rămân un filon bogat, neexploatat, pe care nu are rost să-l batjocorim " căzând tot într-o extremă, cu sens schimbat. Să evităm această alunecare, chiar şi atunci când avem personal de suferit, cum i s-a întâmplat lui Cosmin Manolescu, ca urmare a acţiunii unui comando autohtonist. Să identificăm corect vinovăţiile şi cauza lor, care în acest caz a fost, de fapt, orgoliul fără măsură, mama tuturor păcatelor, cum spun Părinţii Bisericii. Cealaltă lucrare, Dreams.land, realizată iniţial la Luxemburg, anul trecut, în cadrul proiectului Danse. Entre. Deux, derulat cu ocazia desemnării oraşelor Sibiu şi Luxemburg drept capitale culturale europene, concepută de Cosmin Manolescu şi interpretată de dansatoarele luxemburgheze, Camille Mutel şi Litsa KIousi, ne poartă într-o lume de vis, asupra căreia ne-am aplecat cu interes şi încântare, menţionând această creaţie, într-o cronică, la prima ei derulare în Bucureşti.

Amprenta Cosmin Manolescu a mai avut două componente, strict legate de tematica Dialogului: un supliment pe teme de dans, în care au fost consemnate interviuri luate de câţiva cronicari de dans unor artişti şi manageri din sfera dansului ( Liana Tugearu/Miki Branişte, Gina Şerbănescu/Ion Dumitrescu, Mihaela Michailov/Rui Catalao, Iulia Popovici/Carmen Coţofană), prin care s-a urmărit să rămână ceva scris despre problemele dansului contemporan de la noi, din 2008 şi o masă rotundă, în care, pornind de la aceste interviuri să se discute, pe larg, despre dans, punându-ne toţi întrebările - Ce ne place? Ce susţinem? Ce difuzăm? Ce încurajăm şi de ce? Nişte ore bune, s-a discutat pro şi contra,civilizat, până când au venit între cei adunaţi şi Eduard Gabia şi Maria Baroncea, care vorbeau odată cu alte persoane şi fără microfon, deci fie nu erau auziţi, fie nu era nici o plăcere să auzi insultele primului. Totul a fost înregistrat şi filmat, dar concluziile pot fi trase doar de fiecare în parte, convieţuirea fiind, se pare, una dintre cele mai dificile probleme.

Tematica acestei Amprente a funcţionat ca hârtia de turnesol, intenţiile albastre colorându-se în roşu, sub acţiunea acidă a orgoliului şi intoleranţei, care ne împiedică să ne vedem interesele comune.