Mentalitatea artiştilor şi, urmând acestora, şi a publicului se poate modifica treptat, prin acumulări succesive, care să apară apoi, dintr-odată, cu limpezime, în cadrul unui spectacol sau a unui festival. Ediţia din acest an, organizată de Asociaţia ArtLink, cu eXplore dance festival, a evidenţiat, din plin, schimbările profunde de mentalitate ale artiştilor români şi străini, de dans contemporan, însuşite şi de organizatori. Noutatea stă tot timpul în centrul atenţiei programatorilor, care se orientează către forme noi de mişcare şi către artişti care vor să iasă din rând şi să şocheze. Publicul este apoi invitat să le accepte propunerile şi să se adapteze schimbărilor.
Fiecare dintre cele nouă piese prezentate în festival a evidenţiat o modificare profundă a înţelesurilor de până acum ale sensului şi rostului artei. Prima "degradare", resimţită ca atare de un iubitor tradiţional al artei, a fost avansată de primul spectacol prezentat la Teatrul Naţional de Operetă "Ion Dacian", Meat Market, a elveţianului Marcel Leemann. În epoca noastră, a consumismului, arta este socotită, şi ea, un produs vandabil, pentru impunerea căruia artişti intră într-o concurenţă similara celei a altor produse de piaţă. Dacă pe tărâm social artiştii se puteau concura şi până acum, pe tărâm artistic ei se concurau mereu cu ei înşişi. În cazul artiştilor scenei, vroiau, desigur, .ca ceea ce doreau să împărtăşească celorlalţi să poată vedea lumina rampei, dar sperau să atragă publicul spre ei, nu să-şi facă cu orice preţ "produsul" vandabil. Din fericire, de fapt, dincolo de declaraţiile voit şocante, coregrafi şi dansatorii de dans contemporan nu fac altceva nici acum. Nu fac compromisuri cu ei înşişi, ci se străduiesc, prin diferite mijloace, să atragă un public tot mai larg, într-un anume sens educându-l, adică trezindu-i curiozitatea şi invitându-l şi la discuţii după spectacol - aşa cum au făcut şi organizatorii Asociaţia ArtLink, la actuala ediţie. Şi acelaşi lucru se poate spune şi despre spectacolul, de foarte bună calitate al lui Marcel Leemann. Piaţa de carne a fost prezentă în declaraţii şi în proiecţiile de pe fundal - cu corpurile nude ale dansatorilor atârnate ca la abator. Pe scenă, ne-am bucurat, în schimb, de expresia artistică încântătoare a trei dansatoare şi doi dansatori, Azusa Nishimura, Suszana Gomez, Eugene W. Rhodes III, Emma Ribbing şi Mariusz Jedrzejewski - o trupă internaţională, ca majoritatea companiilor de dans de astăzi. Stăpânitori ai unei tehnici moderne remarcabile şi ai unei plastici corporale pe măsură - mişcarea lor desfăşurându-se precumpănitor la nivelul solului, dar şi pe verticală - dansatorii coregrafului elveţian, ne-au dăruit o seară remarcabilă.
Dacă arta ca marfă de piaţă este mai mult declarativă, o altă componentă a mentalităţii curente are consecinţe directe asupra "produsului" artistic, ca să mă exprim şi eu în termenii agreaţi în prezent. Există o categorie destul de mare de dansatori şi coregrafi care nu mai suportă decât creaţia efemeră, "de unică folosinţă", improvizaţia, şi nu opera finită, perpetuabilă un număr oarecare de spectacole. Un proiect de acest fel este vizionabil mereu la Centrul Naţional al Dansului Bucureşti, în aşa-numita Miercurea lejeră , concepută de Maria Baroncea, şi executată de diverşi artişti invitaţi - o improvizaţie pentru o după-amiază. În alt context decât cel al Centrului, o dansatoare a mărturisit că atunci când sesizează că o lucrare coregrafică are un desen prestabilit nu o mai urmăreşte cu plăcere, socotind-o un gen depăşit. Arta dansului, spre deosebire de pictură, sculptură, literatură are un caracter efemer, căci ceea ce ai văzut într-o seară, chiar dacă a fost turnat într-un tipar, se poate să nu mai vezi în seara următoare, căci interpreţii, de care depinde foarte mult creaţia, ei fiind materia în are ea se plămădeşte, pot avea, în seri diferite, impulsuri interioare diferite. Este o situaţie comparabilă, în oarecare măsură, cu diferenţa care poate apărea, uneori, în executarea unui concert, care, dincolo de partitura scrisă, poate suna diferit sub bagheta mai multor dirijori. În dans, pe lângă scrierea (Laban, de exemplu) care dă desenul mişcării, nu însă şi spiritul care o însufleţeşte, în prezent mai există şi filmările, şi ele putând fi însă diferite, în funcţie de unghiul ales. Şi astăzi, la această efemeritate conţinută, se mai adaugă şi una voită - a nerepetării, a nefixării prin memorare, de nici un fel. Pe această linie s-a înscris altă piesă din Festival, prezentată la Teatrul Nottara, 8 days a week, concepută de Eduard Gabia şi interpretată de Maria Baroncea, Florin Fieroiu, Brynjar Bandlien şi Florin Flueraş. Asistăm, în astfel de cazuri, la un prezent continuu, fără trecut şi fără viitor, format dintr-un grupaj de mişcări, absolut pedestre, şi totuşi inedite prin folosirea pereţilor scenei, a covorului tras peste ei, şi arareori prin mişcările cuplate, neconvenţionale, a doi dansatori. Asemenea piese pot stârni uneori zâmbete, pot plictisi din gros, şi sunt complet seci, lipsite de orice umbră de emoţie. În schimb, de un sentimentalism pronunţat, uşor greţos, şi artificial prin gestica şi prin înfăţişarea nudă a torsului vopsit şi a perucii, a fost evoluţia "coregrafului" bulgar, Ivo Dimchev, tot de la Taetrul Nottara, care ...a cântat, în piesa sa intitulată oricum, Concerto. La acelaşi teatru, am mai urmărit, în altă seară, doi buni dansatori din Turcia, care au prezentat fiecare câte un Solum (Solo), conceput şi interpretat de fiecare, pe rând. Coregrafa Filiz Sizanli şi-a luat în primire corpul, desenându-l pe un mare suport de hârtie, cu lipsa unui picior, lipsă simulată, prin înfăşare, şi în scenă, mişcările sale căutând echilibrul corporal în situaţia dată. Cu mai mulţi ani în urmă , am văzut o trupă britanică, care nu simula, ci era formată din persoane cu handicap, care au evoluat în excelente compoziţii coregrafice de grup. Filiz Sizanli şi-a asumat, pe rând, cele două ipostaze, cu un singur picior sau cu ambele, în ingenioase şi delicate evoluţii de mişcare, în timp ce Mustafa Kaplan, în solo-ul său, a mers, ca mai toţi dansatorii de dans contemporan, către studiere stadiului primar al deplasării corpului - într-un balans, într-o cădere, într-o ciocnire - dar şi-a integrat acest demers într-un context sonor etnic străvechi, care a creat atmosferă şi şi-a transpus spectatorii în locurile sale de origine.
Cu Mette Ingvartsen şi piesa ei 50 /50 ne-am deplasat în nordul european, dansatoarea -coregrafă studiind la Amsterdam şi Bruxelles, în acest din urmă loc fiind şi stabilită. Nu este prima dată când vedem cum o deficienţă fizică - în cazul ei un corp cu aspect asexuat - poate fi transformată într-o calitate scenică. Pe muzică de Deep Purple, Leoncavallo şi Cornelius, ea şi-a folosit corpul nud pentru performanţe tehnice ale unor grupe de muşchi arareori sau deloc folosite de alţi interpreţi, evoluţia sa scenică putând fi într-adevăr numită, aşa cum o declară şi ea "o redefinire a virtuozităţii". O astfel de redefinire a virtuozităţii poate fi socotită, dar în alt sens, şi piesa Vavei Ştefănescu, Cvartet pentru o lavalieră, inclusă şi ea în Festival - cu o distribuţie parţial modificată, alături de Mihaela Dancs evoluând de astă dată însăşi coregrafa şi Mihai Mihalcea - piesă despre are am scris însă, pe larg, la premieră, în paginile României literare.
Categoriei de improvizaţie pe o temă dată, mai sus pomenită, căreia îi aparţine şi. Cvartetul pentru o lavalieră, a mai avut o ilustrare şi prin piesa Follow that summer, concepută de Rui Catalao şi Mihaela Dancs şi interpretată de cei doi, împreună cu Iuliana Stoianescu şi Paul Dunca, la care coloana sonoră a fost asigurată de Ion Dumitrescu. Mai inspirate, mai dinamice decât partenerii lor, Mihaela Dancs şi Iuliana Stoianescu, au conceput o joacă scenică care-şi ajungea sieşi, într-un ambient de plajă, de ieşire la aer, fără nici o comunicare între cei patru interpreţi, cu nesemnificative mici excepţii Această izolare a personajelor poate fi socotită singura ilustraţie a temei avansate în program, aceea a cercetării bolii Alzheimer, ca motiv de inspiraţie pentru piesa respectivă, restul, adică "cercetarea graniţei dintre viaţă şi moarte", fiind o pretenţie fără acoperire. Dar, fie-ne permis a glumi, însă cu toată seriozitatea - dacă ni se poate accepta această aparentă contradicţie - izolarea interpreţilor este o caracteristică generală, a mai tuturor piesele de dans contemporan. Deci, mai toate compoziţiile de dans contemporan suferă de Alzheimer. Corpurile, respectiv fiinţele cărora le aparţin aceste corpuri, nu se mai caută unele pe altele, ca în stilurile anterioare de dans clasic, neoclasic şi modern, ci evoluează în paralel, ca şi cum ar face parte din lumi diferite, întâlnirile fiind eventual ciocniri, nu îmbrăţişări cordiale. Floria Capsali îi învăţa, între altele, pe elevii ei, când dansau într-un cuplu, să se privească în ochi, nu să simuleze apropierea, privirea alunecându-le pe lângă partener. Acest imbold interior pur si simplu nu mai există în dansul contemporan, ceea ce spune foarte mult nu numai despre dans, ci despre lumea în care trăim acum, cu toţii. Globalizarea nu este o apropiere reală, ci, eventual doar o alăturare de fiinţe care, în fapt, rămân străine unele faţă de altele.
Dacă Ivo Dimchev ne-a cântat, performer-ul palestiniano - american, stabilit la Bruxelles, Tarek Halaby ne-a povestit, la Teatrul Metropolis, în An attemp to understand my socio - political disposition , despre avatarurile prin care a trecut şi trece în acest moment, dificil pentru cineva care are origine palestiniană, de fapt el navigând între două lumi, între două mentalităţi, între două viziuni şi părând a nu aparţine integral nici uneia. Dar tot el a lansat lozinca "NU artei care salvează lumea", adoptată şi de organizatorii Asociaţia ArtLink, respectiv Andreea Căpitănescu, directorul festivalului şi Miki Branişte, coordonatorul proiectului, care au trecut-o în program. Deci un atac direct la clasici (vezi Dostoevski "Frumuseţea va salva lumea"), venit din afara culturii europene şi adoptat de către manageri europeni ai dansului mai sus amintiţi. Într-o discuţie aparte, întrebând asupra rostului însuşirii acestui percept, mi s-a explicat că după convingerea lor nu există idealuri universale , ci doar idealuri individuale, ceea ce rimează întru totul cu izolarea mai sus amintită a fiecărui interpret în parte. Şi, în fine, după atâta teorie, în piesa care a încheiat festivalul, tot la Teatrul Metropolis, Expresive Darlings, coregrafa şi dansatoarea Maja Delak , împreună cu compania sa feminină, în care alături de ea au apărut şi Katja Kosi, Barbara Krajnc, Jelena Rusjan, Vlasta Veselko, Urşka Vohar şi Nataşa Zivkovio, ne-au vorbit despre situaţia femeii în contextul cultural şi social al Sloveniei, dar a făcut-o precumpănitor cu mijloacele dansului. Femeia mireasă, femeia copil, femeia fatală, femeia gata să leşine de plăcere la concertul unui mascul, care-şi exhibă nu atât arta, cât bărbăţia etc. au fost faţete ale "portretului" acestei femei, creionat, în bună parte, cu multă ironie, dar şi cu mijloacele dramei sau comediei.
Meritul deosebit al organizatorilor eXplore dance festival-ului, constă în faptul că ne dau posibilitatea de a veni în contact cu o parte dintre creatorii care se înscriu pe câteva dintre direcţiile dansului contemporan, desigur pe acele direcţii socotite de manageri ca fiind semnificative pentru dansul actual. În funcţie de ceea ce am avut prilejul să urmărim s-a putut constata că conceptualismul a devenit o modă, o dogmă, care socoteşte că tot ceea ce este în afara lui este desuet. Această artă conceptuală face să primeze ideea, concepţia operei asupra formei sale concrete. Or, conceptul fiind treapta cea mai înaltă a abstractizării se situează exact la polul opus concreteţii creaţiei artistice, materialităţii ei, indiferent de domeniu. De unde impresia de sărăcie, de uscăciune, de lipsă de suflu larg a acestei arte.
