Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronică Literară:
Sub dictatura prostului-gust de Alex. Ştefănescu




O carte căreia i se face respiratie artificială

Memoriile lui Mihai Beniuc referitoare la perioada 1940-1975, dictate în 1975 unei dactilografe, apar abia acum, la douăzeci si patru de ani de la confectionarea lor si la unsprezece ani de la moartea autorului. Editorul lor entuziast este prozatorul si ziaristul Ion Cristoiu, care si-a făcut un program din publicarea la editura proprie a unor cărti cu caracter documentar.
Cele aproximativ patru sute de pagini de amintiri ale lui Mihai Beniuc despre scriitorii în mijlocul cărora a trăit ca activist al PCR, ca presedinte al Uniunii Scriitorilor si ca scriitor amator cu veleităti de scriitor profesionist nu sunt nici pe departe o revelatie. Ele cuprind putine informatii si foarte multe comentarii prin care autorul urmăreste, cu o viclenie primitivă, să se prezinte pe sine ca pe un om demn de respect. La fel de dezamăgitor este si limbajul folosit, conventional, nenuantat, plin de stereotipiile cuvântărilor si articolelor de ziar din epocă.
Ion Cristoiu încearcă să salveze cartea, făcându-i respiratie artificială. Titlul ei initial, mai meschin, era 35 de ani printre literati. Editorul l-a înlocuit cu eroicul Sub patru dictaturi, care, pus în legătură cu Mihai Beniuc, profitor prin vocatie al oricărei împrejurări istorice, este de un comic involuntar.
De aceeasi inadecvare suferă si titlurile de capitole, inexistente în versiunea originală. Formulări provocatoare desprinse parcă din Evenimentul zilei apar în carte deasupra unor texte anoste desprinse parcă din Scânteia.
În sfârsit, Ion Cristoiu se lansează, prin intermediul unei prefete scrise în stil gazetăresc, într-o supraevaluare a lui Mihai Beniuc ca scriitor. Prefatatorul recunoaste că l-a mirat utilizarea de către memorialist, pe scară largă, a limbii de lemn, dar sustine că obositoarea lectură a celor patru sute de pagini merită întreprinsă, întrucât cititorul va descoperi pe parcurs "comori inestimabile". De asemenea, el pretinde că Mihai Beniuc este, ca poet, "un cântăret de geniu al românismului" si reproduce - într-o carte de memorii! - o suită de poeme care dovedesc nu atât geniu, cât o gândire puerilă, cu câteva momente de exprimare norocoasă.
Este greu de înteles ce s-a întâmplat cu Ion Cristoiu, care se remarcase cândva prin luciditate si care de câtiva ani ne surprinde prin afirmatii de un subiectivism scăpat de sub control. În egală măsură ne simtim contrariati - si jenati - constatând că el a ajuns să practice un cult al propriei lui personalităti. Pe paginile 2 si 3 ale cărtii, numele său este înscris de 10 (zece) ori! Numai Adrian Păunescu mai face asa ceva, dar lui, într-un fel, îi stă bine, pentru că îsi asumă lăudărosenia, transformând-o într-un stil. Lui Ion Cristoiu, care dintotdeauna joacă comedia modestiei, fanfaronada aceasta nu i se potriveste.

Mihai Beniuc
ca martor incompetent

Gabriela Adamesteanu a inventat un personaj de neuitat, Vica, din O dimineată pierdută, o femeie de joasă extractie, proastă si meschină, care povesteste vietile unor oameni superiori ei din punct de vedere intelectual - bineînteles, fără să le înteleagă. Un asemenea martor incompetent, o Vica a literaturii române este Mihai Beniuc în ipostaza sa de evocator al personalitătilor cu care a fost contemporan. El vorbeste de fiecare dată ca un sef al scriitorilor români, si nu orice fel de sef, ci unul "trimis" de partidul comunist să "îndrume" creatia literară. Drept urmare, nu reuseste - si nici nu încearcă - să surprindă nimic din complexitatea si nici măcar din pitorescul "personajelor" sale.
Memorialistul povesteste, de exemplu, cum l-a vizitat pe Tudor Arghezi în 1950 la Mărtisor, întâi ca să-l convingă să traducă în limba română fabulele lui Krîlov (în materie de traduceri, aveau prioritate absolută autorii rusi) si a doua oară ca să-l determine să accepte anumite modificări ale versiunii românesti. Singura remarcă pe care o face Mihai Beniuc în legătură cu un om atât de original ca Tudor Arghezi este că el s-a arătat dispus să coopereze:
"Mi-a revenit sarcina ca împreună cu Novicov să-l vizităm si să-l convingem să modifice anumite versuri. Altcineva
s-ar fi temut să se ducă direct la Arghezi, probabil de a nu se alege numai cu un refuz categoric. Oamenii nu-l cunosteau pe Tudor Arghezi destul de bine. Novicov, desigur, era specialist, fiind rus, si putea mai bine decât mine să explice de ce anumite versuri nu sunt destul de fidele textului original. Arghezi însă ne-a primit prieteneste, si când i-am spus despre ce este vorba - spre marea uimire nu a mea, cât a lui Novicov -, în timp ce-i spuneam, el, cu creionul în mână, corecta si ne spunea: 'Asa e bine?', aducând o nouă formulare, despre care puteai linistit să spui este mai adecvată decât cea pe care o avusese înainte."
Atât i-a rămas în minte lui Mihai Beniuc în urma vizitelor: că marele poet nu l-a împiedicat să-si îndeplinească "sarcina de partid".
Multi alti scriitori sunt prezentati la fel de simplist. Ion Barbu apare ca "un bărbat impunător prin frumusetea sa si nu totdeauna simpatic prin causticitatea sa". Victor Papilian ca "un bun prozator, despre care se stie mai putin decât ar trebui să se stie". Ion Chinezu ca "un om de mare gust si de o puternică pătrundere a fenomenului literar". G. Călinescu ca "un om de care se temeau ceilalti, datorită temperamentului lui mai mult în aparentă agresiv". Eusebiu Camilar ca un bărbat "căruia nu de mult îi decedase sotia si avea greutăti acasă (cu încălzitul si altele)". Si asa mai departe. Ca să nu mai vorbim de faptul că unor personalităti ale literaturii române li se face un fel de fisă financiară: "lui Perpessicius îi venise o idee, ca să devină proprietarul casei în care locuia, pe actuala stradă Eminescu" si avea nevoie de "suma de 150 000 lei"; "Sadoveanu, desi nu avea absolut nevoie, primea o pensie de 1 000 lei lunar" etc.
Să ai ocazia să-i vezi de aproape pe oameni ca G.Călinescu sau Mihail Sadoveanu si să nu întelegi decât atât din felul lor de a fi - iată o dramă de cunoastere pe care Mihai Beniuc a trăit-o surâzător, fără să stie că o trăieste.

Ceva care seamănă cu istoria

Memorialistul se erijează adeseori si în istoric, făcând consideratii cu caracter general asupra unor evenimente sau institutii. Optica sa este a unui marxist-leninist care nici măcar nu i-a citit pe Marx si pe Lenin, ci a preluat din imensul material propagandistic al epocii diverse clisee în legătură cu ideologia lor. Când explică, de pildă, în ce circumstante s-a înfiintat Scoala de literatură, el vorbeste ca un propagandist la o lectie de "învătământ politic":
"Fireste că o literatură nouă nu se face usor si nici numai cu discursuri sau sfaturi date oamenilor de către acei care nici nu sunt de fapt de specialitate. În anii care au urmat după înfiintarea Uniunii Scriitorilor, au avut loc foarte multe discutii pe sectii ale scriitorilor, adunări ample cu tineretul sau întâlniri în masă cu scriitorii membri ai Uniunii, pentru a determina să se realizeze o literatură ce ar fi putut răspunde sarcinilor noi din tară după instaurarea regimului socialist.
Am spus că rezultate, desigur, au fost, însă s-au ridicat alte probleme. Scriitorii din generatiile mai vechi erau, propriu-zis, din două generatii - generatia scriitorilor consacrati, ce îsi începuseră activitatea încă înainte de primul război mondial si o continuaseră si între cele două războaie, si o generatie mai tânără de scriitori, care se apropiaseră de miscarea revolutionară, nu prea numerosi, totusi înzestrati si de acum definiti în ceea ce priveste atitudinea lor literară. Aceste generatii - cu tot nivelul de care se bucurau - nu se credea totusi că ar putea să determine o miscare revolutionară în însusi procesul de formare a literaturii, având în vedere lipsa lor de experientă, mai cu seamă în ce priveste noile evenimente de sub ochii lor. Atunci, s-a ridicat în Uniune problema înfiintării unei scoli de literatură, care să pregătească cadre noi."
"Întâlniri în masă cu scriitorii", "o literatură ce ar fi putut răspunde sarcinilor", necesitatea de a pregăti "cadre noi", toate aceste sintagme rudimentare si imperative care strică bucuria de a scrie si care te fac să te gândesti la toporul asezat pe pian dintr-un tablou celebru, sunt folosite cu dezinvoltură de Mihai Beniuc, ca si cum ar face parte din limba lui maternă.
Pe parcursul a zeci de pagini, autorul memoriilor se străduieste să-si evidentieze meritele de ordin administrativo-activistic, povestind, printre altele, cum a organizat în 1950 "centenarul Mihai Eminescu" si, în 1952, "centenarul Ion Luca Caragiale", fără să înteleagă sau fără să vrea să înteleagă că festivitătile respective, departe de a fi avut o semnificatie culturală, s-au constituit în ritualuri ale falsificării scrierilor acestor doi clasici si rechizitionării lor în folosul propagandei comuniste.De altfel, Mihai Beniuc nu are nici un scrupul în ceea ce priveste sacrificarea adevărului în schimbul înnobilării propriei lui imagini. Atunci când află că Monica Lovinescu îl consideră "stalinist" se grăbeste să-i denunte si pe altii ca stalinisti si, în acelasi timp, să-i... diminueze vina lui Stalin: "Părerea mea personală este că nici Stalin nu e, în mare măsură, decât un tap ispăsitor al numeroaselor crime pe care le-au comis altii în jurul său".
Infantilismul bătrânicios al gândirii lui Mihai Beniuc te face să-i citesti cartea de memorii în silă, împins înainte doar de speranta că vei da până la urmă si de o dezvăluire senzatională. Asemenea dezvăluiri însă nu există. Singura consolare o constituie unele greseli de exprimare amuzante, de genul "răposatul Zaharia Stancu mai trăia".

Mihai Beniuc, Sub patru dictaturi, memorii (1940-1975), editie îngrijită de Ion Cristoiu si Mircea Suciu, prefată de Ion Cristoiu, Bucuresti, Ed. "Ion Cristoiu", 1999. 416 pag., 85 000 lei.