Fata Pădurii şi Omul nopţii în compania fiinţelor supranaturale (Compania, 2007, 576 p.) şi Ştima Apei. Studii de mitologie şi folclor (Editura Etnologică, 2007, 280 p.) ilustrează una dintre liniile majore ale operei lui Constantin Eretescu, cerce­tarea mitologiei, a folclorului românesc, preocupare vădită încă în urmă cu trei decenii când, cercetător la Institutul de Etnografie şi Folclor din Bucureşti, şi-a dat doctoratul cu teza Elemente mitologice în folclor. Cu privire specială asupra legendelor populare şi a publicat, în revista institutului, studiul Fiinţele mitologice în legendele româneşti. Emigrat, împreună cu soţia sa, Sanda Golopenţia, în 1980, în Statele Unite ale Americii, unde este profesor de antropologie culturală (1986-1996) la Rhode Island School of Design, publică, în revistele exilului, numeroase articole şi studii de antropologie, etnografie şi folclor, despre realităţi americane: sărbătoarea Hallowen-ului, Thanksgiving, acum sărbătoare americană însă iniţial a indienilor locali, folclorul american, cu galeria lui de eroi şi cu clişeele despre ei, folclorul marinarilor, legendele urbane americane, acestea foarte mult cercetate acolo, catalogul lor numărând "aproape 400 de tipuri..., multe dintre ele cu variante care pot fi găsite în Europa, Australia, America Latină sau Asia", gen care a făcut obiectul a cinci volume tipărite, la New York, de folcloristul Jan Brunvand, profesor la Utah University, şi este examinat, anual, în simpozioane organizate de Universitatea din Shefield (Marea Britanie). Acest tip de legende l-a preocupat şi pe C. Eretescu care a scris despre ele (un articol cu acest subiect figurează şi în volumul Ştima Apei), le-a colecţionat, cu studenţi străini de ai săi, publicând o selecţie din ele în volumul Vrăjitoarea familiei şi alte legende ale oraşelor lumii de azi (Compania, 2003, 317 p.). Publicistica sa din volumul Feţele lui Ianus. America văzută de aproape (Editura Fundaţiei Culturale Române, 2001, 238 p.), despre, între altele, minorităţile din spaţiul amintit, riturile de trecere, familia americană, antropologia aplicată, au fost scrise cu gândul la români: "Am satisfacţia astfel - scrie Eretescu - că m-am uitat la America pentru cei de acasă, cu care m-am simţit în permanenţă solidar". Nu lipsesc, în aceste pagini, trimiteri la aspecte spirituale tradiţionale româneşti, ca, spre exemplu, în articolul Thanksgiving, în care această sărbătoare este încadrată în obiceiurile la seceriş, numeroase şi la români (Dealu Mohului ş.a.).
Este evident însă că departe de ţară, de terenul pe care-l cercetase în tinereţe, uneori împreună cu profesorul Mihai Pop, departe de bibliotecile şi arhivele româneşti de etnografie, Eretescu n-a putut să scrie, înainte de 1989, monografia Fetei Pădurii, care i s-a revelat, la începutul anilor '70 ai secolului trecut, în timpul unei cercetări în satul Glod, din Maramureş şi despre care avea să facă, în 1978, la Timişoara, o comunicare.
Mai multe au fost motivele care au decis alcătuirea acestui amplu studiu (p. 10-150) şi a corpusului de texte care îi succede, amândouă conturând prima monografie consacrată unui text în proză din folclorul literar românesc. Mai întâi, impresia puternică pe care i-a făcut-o informatoarea din localitatea maramureşeană amintită, care povestind "avea aerul că ne transmite o ştire de ultimă oră" şi folosea toate mijloacele pentru a-şi convinge ascultătorii. A fost deci convingător "sentimentul de actualitate şi de urgenţă ce stăpânea acele relatări", actualitate pe care aveau s-o confirme numeroasele texte culese, până spre zilele noastre, unele înregistrate în anul 2000. De la revelaţia de la Glod, autorul a pornit adâncite cercetări, cu deosebire după 1990, ale bibliografiei temei, a adunat impresionanta recoltă (514 legende, credinţe şi informaţii despre cele două proiecţii mitice), din Satu Mare, Maramureş (acesta din urmă fiind arealul cu cea mai mare densitate de atestări: 346 din 44 de localităţi), Sălaj, Bistriţa-Năsăud, Bihor, Cluj, Alba, Hunedoara, Sibiu, Caraş-Severin, Suceava, Botoşani, Neamţ, Bacău, Vaslui, Regiunea Transcar­patia din Ucraina, Pind din Grecia, Albania, docu­mente adunate timp de un secol şi jumătate. Din exegeza anterioară a celor două mituri reţine cu deosebire opiniile exprimate de Jean Cuisenier, în Mémoire des Carpathes (2000), prin care cele două mituri au intrat în literatură străină de specialitate, şi de Otilia Hedeşan în Pentru o mitologie difuză (2000).
C. Eretescu conturează, pe baza unui fond docu­mentar impresionant şi nu o dată contradictoriu, portretul-robot al fiinţei sălbatice, "un humanoid pilos, urât, supradimensionat, o fiinţă sălbatică", duşmană a flăcăilor, cărora le ia minţile, demersul său critic procedând, pentru a fi cât mai edificator, la comparaţii atât cu alte reprezentări mitice româneşti (Muma-Pădurii, deosebirea constând aici în faptul că aceasta este mai ales personaj de basm, apoi cu Avizuha, Ciuma, Dracul, Frumuşelele, Marţolea), cât şi cu divinităţi păgâne medievale din Scandinavia şi din Germania, din mitologia slavilor (bulgari, bieloruşi, cehi, polonezi, ruşi, sârbi, slovaci), concluzia acestui demers comparatist fiind că "Legendele despre Fata Pădurii sunt parte a isoglosei mitologice nord-europene, posibil a celei celte". Un capitol distinct examinează tipologia narativă a textelor despre Fata Pădurii: iubita păcurarului, feciorul răpit, "jocul" protagonistei, brăcinarul ciobanului, feciorul purtat în zbor, schimbatul copiilor, urmă rea, grădinuţa protagonistei, omul cu două capete/ omul cu patru picioare, cizma roşie, înfruntarea demonului, Fata Pădurii neutră. Urmează definirea trăsăturilor şi funcţiilor Omului Nopţii, tipologia narativă despre el. Acesta din urmă este, prin contrast cu prima, o reprezentare "esenţialmente benefică, a cărei funcţie majoră (dar nu exclusivă) este protejarea victimelor potenţiale şi pedepsirea Fetei Pădurii pentru agresiunea săvârşită". în faţa unei fiinţe malefice, oamenii au găsit o diversitate de tehnici de protecţie şi eliberare, constând în obiecte magice, în practici magice şi religioase, în rituri de pedepsire a ei. Studiul este, totodată, o contribuţie la definirea conceptelor de mit, legendă şi povestire, între legenda mitologică şi povestea operă de ficţiune.
Tot un studiu de mitologie comparată este şi cel care dă titlul volumului Ştima Apei, în care se aduc numeroase probe de legende asemănătoare celor româneşti din folclorul norvegian, danez, englez, finlandez, suedez, olandez, lituanian şi estonian, la capătul demersului comparatist venind sugestia că legendele româneşti despre Fata Apei "sugerează ipoteza sacrificiilor umane săvârşite în cuprinsul riturilor agrare".
Din volumul amintit mai sus menţionez, fără să stărui asupra lor, studiile Obiceiuri noi pentru omul de tip nou, Steaguri roşii pe ruine. Folcloristica românească în anii '50 şi pe cel absolut insolit Terminologia sexului în lirica populară românească.
în fine, un contrapunct critic la două lacune ale d-lui Eretescu. Şi în Folclorul literar al românilor şi în Ştima Apei, există câte un capitol despre zvon, ca gen folcloric. După ce afirmă că zvonurile au intrat în sfera cercetării "relative recent", citează doar studii apărute în America. în România însă s-au bucurat de atenţia filosofului şi psihologului C. Rădulescu-Motru, care în Felurimea zvonurilor (în Timpul, an. V, luni 7 aprilie 1941), propune o definiţie a lor, face deosebire între cele care circulă în oraşe şi mahalalele acestora, şi între acestea amândouă şi zvonurile care circulă în cluburile politice, prin saloanele mondene. Alte consideraţii privesc psiho­logia care naşte zvonuri şi durata lor, în funcţie de mediul social în care circulă. A doua afirmaţie care se cere nuanţată este aceasta: "Nu ne-a rămas însă mai nimic de la pescari şi de la marinari". Balada populară Vidros este sigur o creaţie a mediului pescăresc, iar între colinde există şi unul pentru pescar, creaţie care, scrie Petru Caraman, "pare-se, numai şla româniţ o găsim".