Răzvan Voncu, Arhitectura
memoriei. Studii de istorie literară
clasică şi contemporană, Editura
Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016,
412 pag.
Întrerupându-mi exerciţiul
săptămânal al cronicii literare
în 1992, când Răzvan Voncu
avea 23 de ani, n-am scris
despre nici una din cele
şaisprezece cărţi de critică
şi istorie literară (între care
O istorie literară a vinului în
România!) publicate din 2001
până azi.
I-am citit, desigur, unele studii sau
articole în reviste. Dovadă că i-am
propus să scrie o cronică a ediţiilor în
România literară, dându-mi seama
din aceste lecturi ocazionale că se
numără printre puţinii capabili s-o
facă. Cea de a şaptesprezecea carte
recent apărută (Arhitectura memoriei.
Studii de istorie literară clasică şi
contemporană, Editura Şcoala Ardeleană,
2016) conţine câteva astfel de cronici
despre ediţii absolut remarcabile, mai
ample decât cele de la rubrica din
România literară, dar la fel de
competente. Sunt ani buni de când
râvnesc să aduc la revistă un comentator
al ediţiilor pe măsura unor Perpessicius,
Ş. Cioculescu, Mircea Zaciu sau Mircea
Anghelescu. Vi-l prezint în persoana
lui Răzvan Voncu. Revizitându-i pe
clasici este capitolul din carte cel mai
instructiv pentru erudiţia (nu mă sfiesc
s-o spun) autorului, căruia literatura
veche îi vine ca o mănuşă. Deopotrivă
şi cea contemporană, Voncu predându-
le pe amândouă la Literele bucureş-
tene, ceea ce n-au mai făcut decât doi
sau trei dintre predecesorii lui, Al.
Piru, E. Negrici şi, fără falsă modestie,
eu însumi. Originalitatea lui Voncu,
printre bucureştenii de formaţie ca şi
el, constă în metoda mai degrabă
înrudită cu a istoricilor literari ardeleni
decât cu aceea a celor de dincoace de
munţi. Exactitatea informaţiei prevalează
asupra comentariului şi a judecăţilor
de valoare. În general, Voncu e interesat
de acurateţea ediţiei mai mult decât
de operele ca atare. Ceea ce e normal
şi explică de ce şcoala muntenească
n-a prea dat cronicari de ediţii. (În
paranteză fie spus, e amuzant să
remarcăm unde şi-a publicat autorul
cartea: la Editura Şcoala Ardeleană
din Cluj!). Aş remarca studiile despre
editarea lui Budai-Deleanu, Ion Slavici
(volumele IX şi X din Opere, conţinând
publicistica de până la Primul Război
Mondial, aproape complet ignorată
de majoritatea istoricilor literari, ca,
de altfel, şi aceea din timpul Războiului,
încă neapărută în volum, citită tendenţios
de contemporani) şi C. Stere. În afara
temei, foarte interesant este studiul
despre Brâncoveanu, Voncu încheindu-
l cu o întrebare legitimă privind
verosimilitatea ultimelor cuvinte ale
domnitorului, atestate exclusiv de
Şincai, şi, în general, faţă de lipsa
tradiţiei la noi a unei atitudini ca aceea
de martir a domnitorului.
N-aş vrea să se înţeleagă că aceste
prime 145 de pagini din peste 400
câte numără cartea epuizează preocupările
şi modul de a scrie al autorului. Istorii
recente, al doilea capitol, e complet
diferit. Aici îşi intră în drepturi criticul
literar. Perspectiva rămâne una istorică,
în măsura în care operele discutate
(ale unor contemporani: Zaharia Stancu,
Marin Preda, D.R. Popescu, Augustin
Buzura şi alţii) sunt privite monografic
şi uneori exhaustiv. Pline de referinţe
critice, după care le putem deduce
vârsta, neprecizată, din păcate, cum
m-aş fi aşteptat de la un istoric literar
atât de scrupulos, studiile se numără,
în umele cazuri, printre rarele recitiri
din unghi actual ale unor opere intens
comentate la apariţia lor, cu decenii
în urmă. Din referinţe ne dăm seama
şi că, de exemplu, despre Stancu nu
există nici o încercare de reexaminare,
cu excepţia celei din Istoria critică.
Critica propriu-zisă a lui Voncu este
atentă (close reading, spune el însuşi
în altă ordine de idei), minuţioasă,
preocupată să caracterizeze corect
operele mai degrabă decât să modifice
judecăţile anterioare, şi, până la un
punct, mai binevoitoare decât critica
din perspectivă postdecembristă, cum
ar fi studiile lui S. Damian despre
Preda, ca să dau un singur exemplu.
Înfăţişat sugestiv drept un „iluminist
ardelean”, Buzura e ocolit prudent ca
romancier, unde observaţiile nefavorabile
ar fi fost, prin forţa lucrurilor, mai
numeroase, şi revalorificat ca publicist.
Citatele abundente din criticii dinainte
sunt precise, în stil academic, nu
publicistic, şi totdeauna politicoase în
eventualele, nu puţine, dezacorduri.
Voncu e atent la nuanţe, explicând,
bunăoară, că nuvelele din anii 1950
ale lui Preda erau departe de a face
plecăciuni realismului-socialist, ca ale
atâtor prozatori din epocă, inspirate
fiind de acelaşi pesimism moromeţian,
care numai ilustrativ pentru realizările
colectivizării nu era, Ilie Barbu, protagonistul
Desfăşurării, trezindu-se
în dimineaţa semnării adeziunii
într-o stare de euforie, una a naivului,
de fapt, spre a rămâne, după ce semnează,
împietrit în faţa brutalităţii
activiştilor. Nimeni n-a remarcat acest
detaliu înaintea lui Voncu. Sunt mai
puţin sigur că Voncu are dreptate
când, examinându-l ca frescă politicosocială,
socoteşte romanul Cel mai
iubit dintre pământeni „unul din cele
mai profunde care s-au scris în această
parte de Europă”. Cred că literatura
rusească tot acestei părţi de Europă
aparţine şi aş putea cita zeci de romane
peste nivelul celui al lui Preda. Premisa
însăşi a lui Voncu e, mi se pare, greşită.
Scrie criticul: „Cea mai mare eroare
pe care o poate face exegetul – şi pe
care înclin să cred, bazându-mă pe
succesul constant al romanului la varii
categorii de public, că un cititor obişnuit
nu o face – este aceea de a aplica
romanului o grilă de lectură tiranicestetică”.
Lăsând la o parte că nu e
treaba unui „cititor obişnuit” să citească
un roman sub raport estetic, este în
afirmaţia lui Voncu o confuzie: perspectiva
estetică nu e una referitoare la „formă”
sau la „abilităţi narative”, ci una
referitoare, în primul, ca şi în ultimul
rând, la conţinutul romanului.
Imperfecţiunile din Cel mai iubit nu
trebuie justificate, cum face Voncu,
prin aceea că autorul a murit înainte
de a-şi definitiva stilistic şi formal
romanul, ele sar în ochi prin lipsa
de veridicitate a multor situaţii şi prin
psihologismul precar. M-am întrebat
eu însumi nu o dată: cum e posibil ca
Victor Petrini să comită două crime,
fie şi în legitimă apărare, fără ca acestea
să nu lase nici o urmă în moralul şi
în comportamentul personajului? Sa
vorbit de dostoievskianismul romanului.
Limitat la acea mise-en-abyme a
problematicii umane din roman în
eseul Era ticăloşilor, procedeul este,
evident dostoievskian, dar atât. Formal,
dostoievskian. În fond, nu există
nici o asemănare la Preda cu sondajul
psihologic şi moral din Fraţii Karamazov
sau din Demonii.
Capitolul al treilea este consacrat
unor cărţi de critică: Paul Cornea
şi Iluminismul, E. Negrici sau Dan
Teodor Mazilu şi literatura veche
şi aşa mai departe. Ca peste tot, multe
observaţii sunt demne de interes.
Răzvan Voncu este unul dintre cei
mai buni critici şi istorici literari de
astăzi. Paleta lui critică este mai bogată
decât a oricui. Scrie limpede şi concis.
Spiritul academic nedezminţit face
casă bună cu o expresivitate literară
în stare de a garanta cea mai plăcută
lectură a studiilor lui.
