Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Ecouri:
Studii clasice... vechi şi noi de Liviu Franga


Nu m-aş fi hotărât să reţin atenţia fidelilor (şi nu mai puţin exigenţilor) cititori ai României literare – gazdă, pentru mine, extrem de onorantă a unui intermitent, după puterile mele, Semnal clasic –, dacă intervenţia foarte recentă (a se vedea articolul Universitare... din penultimul număr, 38/2003, p. 3, rubrica Actualitatea) a domnului Profesor nu ar fi pus degetul pe rană. Pe una, şi veche şi nouă, a „umanioarelor”, dar mai ales a clasicismului antic în România.

Nu este un simplu adevăr, cel semnalat de domnia sa, chiar şi aflat „sub semnul mirării” (personale; de fapt, comune, împărtăşite de intelectualitatea românească, o mirare incapabilă însă – cel puţin până acum – să stârnească vreo reacţie practică, energică şi logică, nu doar emoţională). Cred că este mult mai mult decât atât (aş sublinia: decât un adevăr dureros). Domnul Profesor, oprindu-se asupra unei evidenţe cultural-didactice atât de izbitoare, încât cam nimeni nu o mai bagă astăzi în seamă, trage de fapt ultimul semnal de alarmă înainte ca trenul acestei realităţi, deja aberante (în ambele sensuri: şi etimologic, şi actual), să deraieze definitiv.

Toţi observatorii de azi ai crizei studiilor clasice reflectată în învăţământul şi cultura din România postbelică, inclusiv contemporană, au privit această criză cumva din afara ei înseşi. Altfel spunând, au văzut-o ca pe rezultatul firesc al unei deteriorări treptate şi marginalizării progresive a poziţiei studiilor clasice în condiţiile, iniţial, ale bolşevizării-sovietizării ţării, ulterior ale propagării unui naţionalism feroce, pentru care întreaga istorie a României şi a românilor trebuia să poarte, vorba poetului, un singur şi veşnic nume. Fireşte că explicaţia istorică a decăderii studiilor culturale consacrate lumii antice, cu precădere celei greco-romane, explicaţie căutată aşadar în paranoia şi dictatura deceniilor ceauşiste, era şi este una perfect corectă. Dar ea nu rămâne, de bună seamă, şi singura. În plus, o atare explicaţie nu poate fi folosită atunci când constatăm, cu aceeaşi mirare (ca a domnului Profesor), transformată în stupoare, că degradarea condiţiei studiilor clasice în România de după Ceauşescu se menţine, mai mult, se prelungeşte, că ea este, în fapt, o continuare.

Intervenţia Profesorului Niculescu pune, spuneam, degetul pe rană. A cui? A noastră, a intelectualilor – sau, cel puţin, a unei bune părţi – care preferăm, într-un mod nu ezit să-l numesc vinovat, cantonarea cercetării personale, performant-academice, strict între zidurile Universităţii. Încerc să duc gândul domnului Profesor ceva mai departe şi să mă refer la propria mea experienţă foarte recentă. Vom vedea cum se confirmă şi, totodată, se infirmă acest adevăr.

Criza clasicismului se alătură celei prin care şi alte sectoare ale umanismului filologic românesc trec în al doilea deceniu după ’89. Presiunea crizei generale, din şi de sistem, este, pentru o conştiinţă analitică superficială, o cauză a crizei/ crizelor sectoriale, dar nu mai puţin şi o scuză. Privind mai atent lucrurile, criza din subsistem(e) – cultură, învăţământ, educaţie – vom constata că provine şi dinăuntru, nu doar din afară. Că are şi resorturi proprii, nu numai rădăcini istorice. Profesorul Niculescu identifică unul din resorturile crizei în lipsa actuală de comunicare, de „mediatizare” a cercetării universitar-academice. Este absolut adevărat. Dacă noi înşine nu ne facem cunoscute lucrările, dacă noi înşine nu ne sprijinim solidar pentru a putea pătrunde până în pânza marelui public, dacă, altfel zicând, scriem doar pentru noi înşine şi pentru propria-ne bibliografie de c. v., aproape nepăsători la ecourile – când există! – care ajung la nivelul cititorului comun, al omului obişnuit de astăzi şi de aici, acolo – subliniez din nou – unde se petrece în deplină şi nestingherită linişte, „dezastrul ţigănizării limbii actuale” (cum bine zice domnul Profesor; adaug eu, şi al culturii actuale, inclusiv la nivelul mass-media, dar nu numai!) – atunci chimval răsunător e: degeaba scriem, degeaba publicăm.

Notează mai departe autorul Universitarelor... semnalate: lingviştii nu ştiu (sau nu reuşesc) să-şi facă întotdeauna auzită vocea. Şi clasiciştii noştri la fel, din păcate. Nu doar pentru că ar avea, cumva, vocea mai slabă, glasul mai subţirel. Este adevărat, noi nu ţipăm, deşi astăzi n-ar fi o soluţie tocmai nouă, nici rea. Vrem să comunicăm, avem ce şi cu cine să facem acest lucru. Nu avem, vă rog să mă credeţi, cum. Iată de ce (şi cu aceasta ajung la experienţa mea directă şi personală).

Domnul Profesor îşi aminteşte foarte bine de celebrele Buletine ale Cercurilor Ştiinţifice Studenţeşti care, prin anii ’70-’80, apăreau cu oarecare periodicitate la azi defuncta (doar ca denumire) T. U. B. (=Tipografia Universităţii din Bucureşti,pentru cititorul mai puţin cunoscător al acelor vremi nu sunt sigur că definitiv apuse). Ele, Buletinele..., au dispărut de mult. Dar cercetarea ştiinţifică studenţească nu a dispărut nici o secundă. Nici la Bucureşti, nici în alte universităţi din ţară. Reducând discuţia la domeniul, pe care îl cunosc mai bine, al clasicismului antic – veritabil simbol şi, totodată, barometru al vitregiei oricăror ani, mai ales al celor de izbelişte –, aş dori să îi amintesc domnului Profesor că în 2003, în luna martie, s-au împlinit exact 50 de ani de la înfiinţarea primului şi singurului (atât de viabil) cerc studenţesc de filologie clasică din ţară, cel pendinte de Catedra de Filologie Clasică a Universităţii din Bucureşti. Mai ales foşti, dar şi actuali membri ai lui – dintre care unii, în ultimii ani, au ajuns, în modul cel mai merituos, asistenţi şi preparatori la catedra noastră sau la alte catedre universitare – au ţinut acolo memorabile comunicări; destul de multe s-au transformat în evidenţiate lucrări de licenţă, altele în incitante disertaţii de masterat sau chiar în erudite şi în mare măsură originale teze de doctorat. Aceste lucrări, în faza lor de cerc, erau evident sortite uitării, deşi aproape toate repurtaseră premii şi distincţii la nivelul Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine. Dar... doar atât.

Strângându-le între coperţile unui potenţial volum, am început să bat pe la uşile diverselor edituri. Numele acestora nu are rost să le înşir, din motive uşor de ghicit. Răspunsul tuturor a fost invariabil acelaşi, un (foarte) politicos, adeseori chiar elegant NU.

Şi atunci m-am întors de unde plecasem: în curtea propriei instituţii! A Universităţii din Bucureşti. Cu sinceritate, dar şi cu ruşine pentru situaţia în care a trebuit să mă aflu, voi recunoaşte că a fost singura editură (ea, defuncta T. U. B., metamorfozată postdecembrist în E. U. B.) care nu mi-a cerut nici bani peşin ca să ne publice, nici cine ştie ce – pe cât de aparent generoase, pe atât de umilitoare în realitate – „sponsorizări”. Dat fiind că nu puteam impune colaboratorilor (câţiva, încă studenţi) la proiectatul volum ca ei – tocmai ei, culmea!, autorii – să plătească publicarea (efectiv, să se autoplătească), nu mi-a rămas altceva decât să accept singura condiţie pusă de Editura Universităţii din Bucureşti: tirajul. Incredibilul tiraj de... 50 de exemplare (minus 2, cedate coordonatorului, ca un fel de impropriu „drept de autor”).

Am crezut şi cred şi voi crede cu toată convingerea că aceste lucrări – revizuite şi amplificate, în unele cazuri – au meritat pe deplin publicarea. Fie şi în aceste incredibile condiţii. Vrem – nu numai coordonatorul acestor eforturi cultural-ştiinţifice, ci cu toţii – să arătăm şi să dovedim palpabil că şcoala românească de filologie clasică (prelungită pe un vast orizont de cercetare încă din secolul al XIX-lea, prin studii aprofundate de cultură umanistă) are nu doar un trecut nobil, strălucit, ci şi un prezent capabil de performanţe măcar egale. Fie şi în ingratele şi incredibil de descurajantele condiţii de azi! Îl asigur pe domnul Profesor că, dintre numele publicate în volumul I al acestor Nova Studia Classica, câteva vor avea – peste ani, peste decenii – aceeaşi strălucire, pe care au dat-o culturii româneşti de ieri şi de azi savanţi ca Aram Frenkian, N. I. Herescu, Iuliu Valaori, George Murnu, Theodor Capidan, Vasile Bogrea, Matei Nicolau, Vlad Bănăţeanu, D. M. Pippidi, Alexandru Graur, Traian Costa, Eugen Dobroiu, Petru Creţia, Maria Marinescu-Himu, H. Mihăescu, I. Fischer, Cicerone Poghirc, Sorin Stati, Eugen Cizek, Mihai Nasta şi atâţia alţii, până în stricta şi imediata contemporaneitate...

De la această idee am pornit. În cultură, ştim bine, ca şi în ştiinţă, avansarea (mă feresc să mai zic progres) înseamnă în mod esenţial continuare, deci procesualitate, serialitate. Nova Studia Classica (I, II, III, IV... în perspectivă nefinită), semnate de tinerii clasicişti ai anilor ’90 şi 2000 încolo, vor să dea mâna (precum romanii, odinioară, prin sacra inuctio dextrarum) unui trecut pe care nu l-au mai apucat decât în şi din relatările retrospective, de-a dreptul memorialistice, ale prezentului. Şi, salutându-l respectuos, să îl conducă spre un timp pe care nici noi, acum, nu îl putem decât bănui.

Încercăm să ne facem „vocea” auzită. Este, poate (încă) firavă. Dar şi urechile altora înfundate. De vacarmul din jur, ce să mai spunem?... Cum tacemus, clamamus, dacă ne e permis să îl deformăm puţin pe unicul Arpint.