Am avut noroc – ceea ce va doresc şi dumneavoastră, dacă aveţi de gând să-mi călcaţi pe urme – să pot intra cu maşina la Muzeul Naţional de Artă Contemporană, în parcarea ştirbă de la Palatul Parlamentului, unde am căzut peste un spectacol fabulos, cum nu mi s-a mai întâmplat de mult timp încoace – era să spun de ani buni, ceea ce n-ar fi fost departe de adevăr! – de care, probabil, îmi voi aminti multă vreme de acum încolo.

Nu pot să duc un superlativ mai sus de atât, dar intrarea în câmpurile expoziţionale se face direct prin burta magaziilor care şi-au vărsat colecţiile pe un adevărat şantier de cercetare, în holul principal al muzeului, făcându-l pe vizitator părtaş, prin această familiaritate, la o intimitate de care nu s-ar putea bucura decât cineva de-al casei... sigur, este multă subtilitate aici, o provocare de o acută modernitate, cu riscurile sale de a-l stârni sau intimida pe intrus; în orice caz este posibil să fii şi greşit că n-am stăruit să rămân în această zonă o vreme, dar întâlnirea pe care mi-o dădusem cu Retrospectiva lui Mihai Olos era deja o urgenţă, dar am avut timp să fur cu coada ochiului, în trecere sau cât am aşteptat venirea liftului, câteva repere ce vor face probabil obiectul unei discuţii viitoare. Şi mai este ceva de menţionat: nu m-am întâlnit niciodată până în acest moment cu Mihai Olos faţă în faţă, în memoria mea nu găseam decât vagi ilustraţii de dicţionar, citări de texte, unele de manual, despre arta şi viaţa sa risipită din belşug în prietenii celebre şi legături cu contemporaneitatea lor ilustră.

Din această perspectivă am simţit că trebuie să aşez un filtru, să nu amestec emoţiile, între expoziţia lui Olos şi restul, celelalte câmpuri de seducţie ale muzeului, lucru destul de complicat, după cum v-am explicat mai înainte, când spaţiile se varsă unul într-altul... dar şi amânarea întâlnirii, care nu mai poate fi barată, are greutatea ei în percepţia cadrului organizat de curatorul său, Călin Dan, nimeni altul decât directorul muzeului şi asistenta sa la acest demers, Sandra Demetrescu. Cu mult mai intens decât altădată, se simte în tot acest exerciţiu, de luare în primire aproape matematică a unui parcurs operaţional – cu riscul de a mă repeta, mă simt obligat să menţionez că în această pagină am consemnat de câteva ori intervenţiile lui Călin Dan în spaţiul public – o apropiere de tehnica construirii cinematografice a scenariului curatorial; cum nu ştiu ce funcţiuni a îndeplinit în acest demers asistenta sa, toată vina cade asupra domniei sale!

În orice caz, sunt prea puţine pasajele cărora li se poate reproşa ceva şi n-am să mă aşez nicidecum sub rezerva lor. După multă vreme, iată, această expoziţie este şi însoţită de un text excelent, un text de sală, nu vă faceţi iluzii, nu unul de catalog, pentru că aşa ceva nu există deocamdată şi nici nu se ştie dacă va fi vreunul... Semnat de Anca Verona Mihuleţ, textul ar putea să anunţe un studiu de-a dreptul interesant; însoţit de pasaje hermeneutice adecvate, care să valorifice întreaga creaţie a lui Mihai Olos, întinsă pe o perioadă de o jumătate de secol, din care, iată, aceste repere care constituie elementele scenariului expoziţional sunt aduse din colecţiile Muzeului de Artă din Baia Mare, de la Muzeul Ţării Oaşului, al Municipiului Bucureşti, din patrimoniul familiei şi, nu în ultimul rând, din colecţia Galeriei Plan B Cluj/Berlin, s-ar putea constitui într-o monografie complexă dusă într-adevăr la capăt.

Cu câţiva ani, doi, dacă nu mă înşeală memoria, mai tânăr decât Ştefan Bertalan, celălalt mare artist care a marcat definitiv arta românească a ultimei jumătăţi din secolul trecut, absolvent ca şi acesta al Şcolii de Artă din Cluj şi din aceeaşi generaţie cu Paul Neagu, Mihai Olos se apropie, ca temperament şi preocupări multiple, mai ales de acesta din urmă. Dacă timişoreanul Bertalan se duce în cercetările sale ştiinţifice, căutând repere în natură, Mihai Olos, ca şi Paul Neagu, se apropie de cultura străveche, care radiază, pornind de la reprezentări simbolice, structuri de dezvoltare sintetice, aşezate într-o rostire continuă. De altfel, el şi mărturiseşte că pe măsură ce are loc scrierea poemului, în care rostirea continuă caută aşezarea într-o formulă eficientă, acesta de fapt căuta să-şi găsească desenul. Prietenia cu Nichita Stănescu a fost lămuritoare în această direcţie şi s-a cuantificat în limpezirea unor căutări. Nu este întâmplătoare, din această perspectivă, preluarea în discursul teoretic a conceptelor de nod şi semn, în varianta lor plastică, de care se leagă arhitectura unei întregi civilizaţii ce vine din străvechime, apropiindu-se aici, pe altă cale decât Paul Neagu, de direcţiile proiectate în modernitate de Brâncuşi. Infinitele variante de „noduri”, prezente în expoziţie, fabricate din te miri ce materiale – lemn de trandafir, hârtie, sticlă, carton, ceramică, scobitori – sunt subansamble ale Oraşului Universal, supranumit în final Olospolis. În deceniul opt al secolului trecut, îl găsim prezent la Documenta din Kassel, unde, aşa cum precizează Constantin Prut, în Dicţionarul de artă modernă şi contemporană, susţine o serie de conferinţe şi demonstraţii privind valorile artei populare maramureşene, la invitaţia lui Joseph Beuys, în cadrul universităţii libere conduse de acesta. Îl întâlnim apoi predând la universitatea de profil din Giessen... este o ieşire în contemporaneitatea europeană strălucită. În fine, toate reperele, legate de acest parcurs, le regăsim în expoziţia de la MNAC, inclusiv bancnotele cu semnătura lui Beuys, ca replică şi recompensă pe care marele artist german i le face lui Mihai Olos în urma includerii acestuia într-un hapenning cu tâlc: trebuia să scoată un element din contextul unei demonstraţii de asamblare a unui sistem de noduri! Beuys, probabil că dintr-o rezervă indusă de frumuseţea întregului, rupe un nod de la un capăt al instalaţiei, ca să nu prăbuşească întreaga construcţie! Expoziţia de la Bucureşti marchează, aproape în oglindă, preocupările din domeniul instalaţiilor/obiectelor, al căror corp se transferă în rama unor tablouri (zeci, sute, nu le-am numărat!), devenind, estetic vorbind, universuri continue de multiplicare a spaţializării în perspectivă... Peste toată expoziţia, însă, pluteşte aerul generaţiei şaizeci. E lucrul cel mai bun, totuşi, pentru că de abia acum, după ce aceasta aproape că s-a stins, se pot face diferenţele, recunoaşterile, negările... Înainte de a închide acest text trebuie să mă las vrăjit de filmul, proiectat undeva la mezaninul spaţiului unde se află expoziţia – la etajul unu! – din care se revarsă imagini cu artistul care-şi cumpără cal, vorbeşte de Nichita, de nodurile lui, se odihneşte sub pomi şi umple luminos un ecran prea îngust pentru câtă energie are de risipit. Aş fi vrut ca filmul ăsta să ruleze pe peretele care maschează scările ce urcă la mezanin, opozabil peretelui pe care a fost montată lucrarea de artă cinetică, adusă de la cinematograful din Baia Mare. Între cele două repere, mesele albe, fâşii lungi, nesfârşite, de pânze pe care odihnesc obiectele imaginaţiei sale debordante, de copil teribil al secolului său, leagă zilele unei modernităţi târzii de un apus care, cel puţin în acest loc, nu mai vine. E ceva atât de proaspăt în toată partida aceasta de viaţă, încât bătrânul acela albit, la propriu şi la figurat, din filmul de care aminteam mai înainte, nu este Mihai Olos, este poate tatăl său!