Într-un răspuns la o anchetă din revista „Steaua” (martieaprilie 2014), pusă de tînărul Alex Goldiş sub un titlu incitant (Dispariţia cronicii literare?), colegul meu şi al nostru Paul Cernat face nişte afirmaţii mai degrabă hazardate decît incitante; şi care merită consemnate.
Să spun ceea ce se ştie deja: că îl preţuiesc mult pe Paul Cernat pentru scrisul său, indiferent de opiniile sale ideologice, şi că îl consider printre cei mai buni critici ai generaţiei sale. De aproape cincisprezece ani, ne regăsim într-un fel de „tandem”, observat deopotrivă de breaslă şi de public. Chiar dacă nu am avut mereu aceleaşi opinii (sau poate tocmai de aceea), lumea s-a obişnuit să ne vadă vorbind la Tîrgurile de Carte şi scriind în reviste despre noile apariţii editoriale; abordînd un subiect de pe poziţii asemănătoare ori divergente, dar complementare; polemizînd uneori, însă cordial; în fine, încercînd să desenăm o hartă a literaturii române contemporane, cu punctele şi liniile ei.
E mult, e puţin? Să spună alţii dacă cincisprezece ani dedicaţi, săptămînă de săptămînă, literaturii române înseamnă mult sau puţin. Eu vreau doar să consemnez afirmaţiile lui Paul Cernat din „Steaua”, laolaltă cu stupoarea pe care ele mi-au provocat-o. Şi cu mîhnirea că un critic pe care îl preţuiesc poate scrie, negru pe alb, propoziţii pe cît de rezolute, pe atît de neadevărate şi inelegante.
Scrie Paul Cernat: „Alţii mai scriu doar despre prieteni, aliaţi ideologici, congeneri sau concitatini (sic!): nu selecţie cît de cît obiectivă a valorilor, ci team building parohial. Abundenţa cronicarilor de la România literară pare să infirme cele spuse mai sus, dar, la o privire mai atentă, comentariile de carte de acolo nu depăşesc, cu excepţia celor ale lui Alex Goldiş, nivelul unei gesticulaţii căldicele din care lipsesc fie spiritul critic neconcesiv, fie exigenţa avizată, fie amîndouă. Atenţie, nu mă refer aici la cronica specializată pe domenii (gen «cronica ediţiilor»), ci la cea aşa-zicînd «generalistă».”.
Nu e vorba de o scăpare, în această frază, fiindcă răspunsul la ancheta din „Steaua” nu e de tipul celor date, pe reportofon, în cîteva minute, „la cald”. Răspunsul lui Paul Cernat, scris, îşi subliniază, dimpotrivă, mărcile atenţiei critice: „la o privire mai atentă”, „atenţie, nu mă refer aici la..., ci la...”, „abundenţa cronicarilor de la România literară pare să infirme..., dar...”.
Prin urmare, comentariile de carte din România literară par să fie în regulă, dar nu sînt. Ele sînt bune pentru mulţi, dar nu şi pentru Paul Cernat. Fiind foarte atent, „abundenţa cronicarilor” nu l-a păcălit, ca pe alţii. Şi el nu se referă la cronica specializată pe domenii, ci la cea aşa-zicînd „generalistă”. Cu excepţia textelor lui Alex Goldiş, comentariile de carte din România literară nu depăşesc „nivelul unei gesticulaţii căldicele din care lipsesc fie spiritul critic neconcesiv, fie exigenţa avizată, fie amîndouă”.
Încercînd să scriu un comentariu neconcesiv cu asemenea alegaţii şi exigent în raport cu propriile aşteptări de la un critic precum Paul Cernat, voi spune că ineleganţa autorului în acest paragraf este întrecută numai de inadecvarea sa. Iată numai cîţiva dintre semnatarii comentariilor de carte din România literară, din ultimele numere ale revistei: Mircea Anghelescu, Iulian Boldea, Cosmin Ciotloş, Al. Cistelecan, Marius Conkan, Luminiţa Corneanu, Gabriel Coşoveanu, Gabriel Dimisianu, Adina Diniţoiu, Raluca Dună, Gabriela Gheorghişor, Gheorghe Grigurcu, Ioan Holban, Mircea Mihăieş, Marius Miheţ, Irina Petraş, Ion Pop, Vasile Popovici, Andreea Răsuceanu, Cornel Ungureanu, Simona Vasilache, Mihai Zamfir...
Scriu autorii enumeraţi aici comentarii de carte ce nu depăşesc „nivelul unei gesticulaţii căldicele”? Dacă Paul Cernat poate susţine aşa ceva, înseamnă că preţuirea pentru colegul meu va trebui să suporte unele corecţii de parcurs. Cum poţi să preţuieşti un critic care scrie aşa ceva despre colegii săi de breaslă, despre cei mai buni dintre ei?
Dacă însă Paul Cernat, în stilul caracteristic, va executa o răsucire („contorsionist”, i-a spus Mircea Cărtărescu, în timp ce colegul de tandem, Daniel Cristea-Enache, era „carieristul”) şi va reveni spunînd că a fost greşit înţeles, că de fapt nu voia să scrie „nu depăşesc nivelul”, ci se gîndea la „depăşesc cu mult nivelul” şi că, atenţie!, nu se referea la cronica aşa-zicînd generalistă, ci la cronica ediţiilor, chiar dacă în „Steaua” părea să fi fost invers, şi nu-i mai puţin adevărat că..., pe de altă parte, în virtutea aceluiaşi principiu, dar şi ţinînd seama de un anumit fapt, fără a mai menţiona că.., pe considerentul precedent, în aceeaşi măsură comentatorii de carte din România literară sînt foarte buni – aştept cu emoţie răsucirea colegului meu. Dar pînă la răsucire, răzgîndire şi contorsiune critică, comentariul lui Paul Cernat din „Steaua” despre colaboratorii României literare rămîne aşa cum e.
Să vedem acum o judecată de valoare a colegului meu asupra întregii (!) literaturi de azi: „Beletristica, în schimb, mă deprimă: «bătrînii» au obosit, «tinerii» nu prea pot, cei din generaţia medie şi-au atuns (sic!) limitele, iar limitele sunt, în mod evident, sub nivelul celor din interbelic sau din perioada dezgheţului poststalinist. Mai apar, desigur, romane reuşite, cîteodată (arareori…) excelente, care-mi redau speranţele. Mai apar volume de poezie «OK», (nu şi mari poeţi). Dar nu sunt deloc sigur că mai există o literatură română, alta decît cea din trecut, iar stocul se arată a fi din ce în ce mai redus.”.
Nivelul colaboratorilor României literare se potriveşte, pe acest fundal, cu nivelul prozei şi poeziei noastre. Beletristica îl deprimă pe Paul Cernat. E firesc să fie aşa: bătrînii au obosit, tinerii nu prea pot... Limitele de azi sînt în mod evident sub limitele din interbelic. Mai există oare o literatură română, alta decît cea din trecut? Paul Cernat nu este deloc sigur. Astfel că el va spune „rămas-bun cronicii literare”, deşi va continua să scrie „toată viaţa despre literatură”.
Iată, în sfîrşit, o veste bună în răspunsul apocaliptic din „Steaua”. Dacă nu ne mai gîndim atît că nivelul celor din România literară e cum e şi că orice ar scrie autorii români din ultima jumătate de secol, interbelicul rulz – situaţia nu pare aşa de rea. Iată, Paul Cernat va continua să scrie despre literatură. E puţin lucru? Adică nu este un semn îmbucurător că un critic literar va scrie despre literatură? Este.
Rămîne însă în suspensie dacă literatura română e de vină pentru deprimarea lui Paul Cernat şi pentru abandonarea cronicii literare. Oare literatura română e de vină pentru gafa, dublă, a colegului meu de a numi Calmul prelevat în furtună de Liviu Cangeopol „cea mai proastă carte” a anului 2013 şi de a o atribui Editurii Humanitas, deşi ea a apărut la Cartea Românească? (În „Cultura”, ianuarie 2014.) Oare literatura română e de vină pentru că Paul Cernat nu şi-a mai găsit timp să citească noile apariţii, înainte de a vorbi despre cărţile anului 2013? „Nu mă pot pronunţa, încă, despre Lunetistul lui Marin Mălaicu-Hondrari, O telenovelă socialistă de Doru Pop şi Kinderlandul Lilianei Corobca, dar cît am apucat să citesc nu m-a făcut să văd în ele nişte apariţii-reper.” (În „Observator Cultural”, ianuarie 2014.) Oare literatura română a fost de vină şi pentru că, în 2012, Paul Cernat a avut o bursă postdoctorală de trei luni în străinătate şi nu s-a „mai ocupat în anul care tocmai s-a încheiat de comentarea constantă a beletristicii, cel puţin în a doua parte a lui 2012”? (În „Observator Cultural”, ianuarie 2013.) Oare România literară şi colaboratorii ei, poezia şi proza autohtonă, literatura română din ultimii cincizeci de ani poartă vina?
Nu e îngrijorător că strugurii i se par colegului meu tot mai acri?