Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Strînsoarea de oţel a fricii de Ioan Holban


Cît ar cîntări un înger (Editura Cartea Românească, 2008) este al doilea roman din ciclul epic început de Eugen Uricaru, în 2006, cu Supunerea, conturînd deja un vast proiect narativ unde se cuprind secolul, personajul principal al textelor, timpul şi vremea celei de-a doua jumătăţi a unui veac în cel mai înalt grad problematic; timpul-epocă e al României dintre cel de-al doilea război mondial şi revoluţia din decembrie ^89, dar conexiunile temelor privesc mentalităţi, comportamente, structuri sociale şi istorice, realităţi politice şi profiluri umane care depăşesc limitele vremii şi locului, desemnînd ceea ce aş numi portretul-robot al epocii şi omului întregului secol XX; romanele respiră pe spaţii largi, Rusia lagărelor bolşevice, Peta, satele Acăţaţi şi Sîntimbru de lîngă Timişoara, Cernăuţi, Tibet, cu lumea sa nevăzută şi complicată, plină de mesaje, semne ascunse şi taine, Germania lui Hitler, agitată de "conceptul rasial", Takla Makan, deşertul de la poalele Pamirului, Timişoara, Teiuş, Bucureşti, în fond, toată România postbelică reprezintă "harta" pe care se desenează traseele protagoniştilor dintr-o realitate a ficţiunii mai concretă încă decît orice schiţă a topografilor.

Secolul şi oamenii sînt pe deplin ai fricii, astfel încît Cît ar cîntări un înger poate fi citit ca un roman al unei lumi "prinse în strînsoarea de oţel a fricii", cum spune protagonistul naraţiunii, Basarab Zapa, "adus" dintre personajele secundare ale Supunerii în cartea recentă, alături de Neculai Crăciun, Todor Grancea, Petra Maier şi Cezar, personaje-simbol ale torţionarului şi victimelor sale. Viaţa lor se împarte înainte şi după momentul spaimei, e o permanentă fugă şi o continuă căutare a unui loc "bun să te ascunzi dacă te caută cineva", încercînd să scape de acţiunea fatală a societăţii totalitare care, în cele două forme esenţiale de exprimare în veacul trecut - fascism şi comunism -, în vreme de pace sau de război, a avut acelaşi resort: "secretul este să ştii să întreţii teama, frica", spune Neculai Crăciun, torţionarul lui Basarab Zapa din România anilor ^50, anulînd memoria ("de frică oamenii uită", zice acelaşi) şi credinţa ("dacă într-adevăr crezi, restul e o problemă de răbdare", află Basarab Zapa de la tibetanii din Gzatzo, la Dorji Lama); fără memorie şi fără credinţă, protagonistul secolului XX este omul hăituit, al cărui prototip se regăseşte atît în figura inginerului topograf din Cernăuţi, Basarab Zapa, cît şi în profilul personajelor, în această carte, secundare (Petra Maier, Leon Schwartz). Epoca e a războiului, refugiului (cît mai departe de ruşi, aceasta este ţinta basarabenilor şi bucovinenilor) şi a instalării comunismului cu toate abuzurile ştiute, pe care noua putere le numeşte "detensionări de pericole potenţiale"; astfel scrie în "fişa postului" lui Neculai Crăciun şi a şefilor săi din noua Instituţie, denumirea kafkiană a poliţiei politice; regula lor e aceea a lui Stalin: "decît să scape un vinovat din zece bănuiţi mai bine să piară toţi, vinovaţi şi nevinovaţi", iar modul de recrutare e simplu şi eficient: "Nu puteai intra atunci, prin ^46-^47 între cei care băgau pe alţii la puşcărie, nu între cei care intrau, fără să nu fi făcut ceva de care, cu vremea, să nu-ţi fie frică, fără să te temi."

Ce vor Neculai Crăciun şi Todor Grancea, exponenţii noii puteri şi ai noii Instituţii pe care aceasta a creat-o? Să crească, mai întîi, pretutindeni, la Peta, Acăţaţi, Sîntimbru, Timişoara şi Bucureşti, imaginea Rusiei bolşevice: "Peta nu era singurul loc unde din pămînt creştea Rusia. Mai văzuse şi la Timişoara dar mai cu seamă în Bucureşti. Nu doar în pîlcurile de mesteceni amestecaţi cu brazi de pe străzile cu nume de capitală ori din zona protocolului de lîngă Herăstrău ci în birouri, pe culoarele îmbrăcate în lemn, o vreme s-a auzit rostirea palatalizată a românilor care studiaseră la Moscova ori la Pskov sau Odessa dar mai ales a celor care le erau subordonaţi. Chiar dacă nu venea din adînc, Rusia asta s-a răspîndit ca apa într-un perete. Chiar aşa şi era, o igrasie". Apoi, să şteargă, să îngroape pentru a fi uitată lumea dinainte, într-o acţiune desfăşurată, parcă, între oglinzi paralele: Germania lui Hitler în ascensiune şi România re(de)formată de Instituţie sînt expresiile aceluiaşi mecanism care impune naşterea unei lumi noi şi doar două căi de a supravieţui: fiecare trebuie să accepte că e un duşman al noii orînduiri sau să-şi piardă urma în refugiu, să se ascundă: ori capete plecate ori capete tăiate. Această mecanică a raportului individului cu istoria iveşte omul nou, o (anti)utopie specifică tuturor spaţiilor concentraţionare; iar acesta, dacă vrea să treacă prin viaţă, trebuie să fie asemeni umbrei, văzut dar fără să fie ţinut minte, nu omul fără calităţi al lui Musil, ci acela fără expresie, fără chip, fără trecut ("puţin interesa cum va arăta cu adevărat viitorul, important era să dispară termenul de comparaţie"), fără credinţă (să dea jos icoanele şi să le ascundă în pod sau prin magazia de lemne) şi, mai ales, fără personalitate (chiar şi meseria de fotograf ambulant a lui Basarab Zapa e periculoasă pentru că poate trezi persoanele din turma cenuşie, fără chip, fără istorie şi cu viitorul programat în birourile Instituţiei).

Cu totul remarcabilă, în romanele acestei serii epice, ca şi în ciclul anterior, din anii '80, al Vladiei (Aşteptîndu-i pe învingători, Vladia, Memoria, Stăpînirea de sine) este ştiinţa identificării epocii prin profilul interior al personajului. Totul într-o lume militarizată - puşcăria, lagărul, deportarea şi execuţiile -, în Germania fascistă, Rusia bolşevică şi România noii instituţii, începe cu o demascare şi cu stabilirea unei noi identităţi, a cartelei care salvează pentru că, iată, descoperirea numelui real e periculoasă, e un delict în faţa autorităţilor: "Totul se baza pe stabilirea identităţii - cartelele de pîine se dădeau conform identităţii, dacă erai angajat la mină aveai o cartelă roşie, ceea ce îţi dădea voie să cumperi un kil şi jumătate de pîine pe zi iar dacă era galbenă însemna că eşti un pîrlit de intelectual, adică profesoraş ori conţopist la vreo instituţie. Aceasta era o identitate. Dar mai exista încă o identitate care se lega de numele pe care îl purtai, de felul în care vorbeai, de gesturi şi chiar de un fel de a fi care de cele mai multe ori enerva. Această identitate nu putea fi ascunsă. Răzbătea ca uleiul prin apă ori ca apa prin zid. Şi întotdeauna se întîmpla aşa, cineva descoperea că nu eşti ceea ce vrei să pari. Iar în această descoperire se afla întotdeauna un delict, acela de a fi avut intenţia să înşeli pe cineva, mai cu seamă autorităţile". Cărţile lui Eugen Uricaru sînt, în primul rînd, ale unor teme explorate prin pactul verosimilităţii romaneşti; şi pentru că un asemenea demers îşi caută totdeauna pivoţii în istorie, în aceea scrisă, incontestabilă, romanul "narativizează", integrează în "intriga" sa, numele unor personaje istorice: Foriş, Pătrăşcanu, Gheorghiu-Dej, Ana Pauker ("un intelectual şi o persoană care ştia că viaţa e mai complicată şi de aceea nu-i plăceau nici chefurile cu lăutari şi nu credea că prostiile sau greşelile se şterg la un praznic cu sarmale şi la un borş de cocoş, dres cu smîntînă") conferă verosimilitate şi credibilitate personajelor romanului, care se extrag din esenţele distilate de personajul istoric. Cînd Todor Grancea şi subalternul său, Neculai Crăciun - generalul şi locotenentul Instituţiei - spun "orice epocă îşi are sfîrşitul pe care îl merită" sau "de un gîndac nu trebuie să te temi, dar o mulţime te mănîncă de viu" şi "în tot ceea ce faci, ai grijă să poţi da vina pe cineva" trebuie crezuţi întrucît personajele romanului figurează un sistem şi o lume create de persoanele (istorice) ce le-au dat viaţă; mai mult încă, acest mod de relaţionare şi regulile codului de procedură sînt ale unei viziuni în istorie petru că, iată, de la feudalism pînă la fascism şi comunism, funcţionează un singur principiu de construcţie a societăţii: să fii credincios, să fii devotat celui pe care îl ajuţi să cîştige. Astfel se poate stăpîni chiar şi "un popor arţăgos şi cu memorie slabă", oameni care trăiesc mereu cu teama de a fi prinşi, luaţi din casă sau de pe stradă: "în România, devotamentul e mai tare decît legea, singurul lucru bun de pe vremea boierilor, a feudalismului întunecat, cum îi plăcea lui Grancea să spună, care nu suferise atingere. Nu doar că nu suferise dar era singurul principiu care funcţiona. Nimic altceva decît devotamentul faţă de persoana aflată într-o stare de putere nu conta. Nici şcoala, nici inteligenţa ori experienţa, nici competenţa şi cu atît mai puţin caracterul. Tot sis­te­mul se construise pe o ramificaţie de fi­delităţi şi pe teama de a pierde lucruri ce nu ţi s-ar fi cuvenit altfel.

În fapt, unul dintre nivelele cele mai rezistente ale romanelor lui Eugen Uricaru, din ciclul început cu Su­pu­ne­rea şi continuat acum cu Cît ar cîntări un înger, rămîne tocmai această proiecţie în trecutul îndepărtat (explorat în cărţi precum Rug şi flacără ori 1784. Vreme în schimbare), în cel de ieri (din Despre purpură, ciclul Vladiei, Mierea, Glorie, La anii treizeci..., Pentimento, Navigare), ca şi viziunea viitorului apropiat, al României de azi, adică. în interiorul structurii romaneşti, fiecare personaj constituie trecutul celuilalt; pentru Todor Grancea, de pildă, pericolul mortal e Petra Maier (martorul tăcut al trecutului său de "revoluţionar", din anii ^50, în satul Peta, ca şi din 1989, pe străzile Timişoarei) şi de aceea trebuie eliminată: cînd victima Petra Maier nu va mai fi, călăul nu va mai avea trecut: "Tovarăşu Grancea, totul e sub control, pentru dumneavoastră nu mai există decît viitor. V-aţi născut ieri", raportează Neculai Crăciun, însărcinat cu operaţia de curăţire a trecutului lui Grancea, de eliminare a omului din acel trecut. Victima se răzbună, însă; personajul umil, tăcut - o umbră - devine re-prezentarea lumii înseşi; Petra Maier, în încremenirea şi umilitatea ei, e chiar lumea românească postbelică, Cezar, copilul născut iar nu făcut într-un lagăr sovietic (din Supunerea), e un Mesia al vremurilor tulburi, simbolul christic al unei lumi răstignite ("Dumnezeu nu vine pe pămînt. Are trimişi", spune Petra Maier): ei sînt alternativa surpării şi pierderii identităţii pentru că, experimentînd suferinţa "în stare pură", nu mai au frică, deci nu mai pot fi controlaţi. Aceasta e alternativa - termenul opozant unei lumi (re)organizate în frică şi supunere, de Todor Grancea şi Neculai Crăciun, de Efim Bergman, care anchetează oamenii cu pistolul pe masă, pomenind numele lui Karl Marx şi al "marelui Stalin", de Iovan Milici, notarul "titoist", de Viorel Tănăsie, miliţian şi şef de post în satul Sîntimbru: lumii noi îi trebuie forme noi şi acestea sînt şapca şi bascul, oamenii-şapcă şi oamenii-basc.

Forţa epică dovedită de Eugen Uricaru în toată proza sa nu stă doar în ştiinţa construcţiei narative, a explorării timpului-epocă şi a analizei raporturilor tensionale, toate cu miez, între individ şi istorie, victimă şi călău, omul fără suflet şi sufletul însuşi (Neculai Crăciun şi Cezar, de pildă), ci şi în identificarea mecanismelor psihologiei oamenilor şi comunităţilor pe care aceştia le constituie oricînd în istorie şi oriunde în societăţile totalitare, trecute şi viitoare; cei din politică sînt la fel ("de ce este în sufletul lor e mai bine să te temi, să te fereşti", spune un personaj care a avut de-a face cu Instituţia), şefii de peste tot se regăsesc în aceleaşi amănunte semnificative (preferă, de exemplu, camere fără ferestre sau cu ferestre acoperite de draperii groase şi nu becul de plafon, ci lampa de pe birou), tipologia activiştilor e unică (sînt cu cei care nu cred decît în steluţa de pe Kremlin, dar şi cu cei care vor veni după aceea, care o vor scoate la capăt, pe româneşte). Ca într-un film, personajele lui Eugen Uricaru lucrează cu lumina sau cu întunericul, după tehnica budistă din Tibetul vizitat de protagonistul romanului; unii, asemeni călugărilor lui Dorji Lama, absorb lumina din jur şi se înconjoară cu întunericul, dispar pentru a supravieţui, alţii se întorc mereu în trecut din credinţa că întotdeauna o zi care a trecut e mai bună decît ziua care vine, pentru că, iată, trecutul e plin de lumină, iar viitorul e al întunericului, spune personajul în România anilor '50. Aici se joacă una din temele romanului Cît ar cîntări un înger şi aici, între lumină şi întuneric, se decid istoria şi destinul personajului.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara