Joel Schumacher este mai cunoscut pentru reuşitele sale genul thriller, cît şi pentru cele două numere 3 şi 4 - dacă ar fi fost 2 şi 3? - din seria Batman, Batman Forever (1995) şi Batman şi Robin (1997), sau mai vechiul şi excelentul Falling Down (Cădere liberă, 1993) cu Michael Douglas şi Rober Duvall, ca şi pentru relativ recentele, remake-ul The Phantom of the Opera (Fantoma de la Operă, 2004) şi Phone Booth (Cabina telefonică, 2002).
Noul său film, The Number 23 (Numărul 23), este un fel de thriller ezoteric a tiroir cu o desfăşurare alertă şi un sfîrşit sec, precum clănţănitul în gol al unor fălci de buldog. Walter Sparrow (Jim Carrey) este ofiţer cu controlul animalelor, - ceea ce cu alţi termeni, într-o lume mai puţin civilizată, s-ar numi hingher -, o persoană afectivă, sensibilă, un bun soţ şi tată, adică nimic interesant. Actorul care s-a remarcat printr-o mobilitate împinsă spre burlescul spectacolelor de patomimă, circ şi chiar stand up comedy, jucînd personaje precum detectivul Ace Ventura sau The Mask, îşi relevă posibilităţile histrionice într-un film centrat în jurul unei obsesii: numărul 23. Nu am intenţia să ofer măcar un exemplu din multiplele combinaţii malefice sau doar revelatoare în care acest număr poate intra, Walter Sparrow o face îndeajuns în film, iar consideraţiile numerologice pot continua la infinit. Existenţa banală a lui Walter Sparrow se spulberă în momentul în care primeşte cadou de la soţia sa o carte achiziţionată de la un anticariat, un policier palpitant care poartă numele numărului fatidic: Numărul 23. Cum te poate face un număr şi o carte poliţistă să îţi iei cîmpii? Atunci cînd ele devin referinţele capitale ale unui vast labirint în care singura ieşire trece prin descifrarea şaradei sfinxului, şi anume aflarea celui care eşti cu adevărat. Pas cu pas, întîi entuziasmat, apoi terifiat, Sparrow intră într-un mind game, cum ar zice Ioan Petru Culianu, în care totul capătă sens şi totul gravitează în jurul numărului 23. Filmul aminteşte întrucîtva de romanul incitant şi bizar al lui Thomas Pynchon, Strigarea lotului 49.
Cele două lumi, cea a ficţiunii livreşti şi cea a cotidianului, se amestecă, iar Walter Sparrow intră în dimensiunea imprevizibilă şi fascinantă a ficţiunii prin ceea ce am putea numi o lectură de suprapunere a afectelor, aşa cum cei mici citesc cărţile identificîndu-se cu eroii lor. Numai că, această lectură care foiletonează cărţulia episod cu episod - este surprinzător că un cititor captiv nu citeşte cartea pînă la capăt, preferînd s-o felieze capitol cu capitol - se transformă încetul cu încetul într-o şaradă monstruoasă pe măsură ce evenimente şi referinţe precise din existenţa lui Walter Sparrow converg către o configuraţie stabilă, dar terifiantă, unde numărul 23 joacă rolul unui cifru. Din momentul începerii lecturii, schizoidia lui Sparrow se amplifică. În carte, detectivul Fingerling cu care se identifică bonomul Walter - în film, personajul este jucat tot de Jim Carrey -, este un dur acompaniat de o femme fatale şi încearcă să împiedice o serie de crime şi să descifreze misterul numărului 23. În această cursă sunt atraşi şi soţia lui Walter Sparrow, Agatha (Virginia Madsen) şi fiul său Robin (Logan Lerman) care împărtăşeşte gustul de ficţiune al tatălui.
Jim Carrey a lestat destul de mult într-un tipar al comicului clownesc, adesea grosier, dar de efect, cu ipostazele sale, detectivul lu' peşte, Ace Ventura, Tipul de la cablu sau personajul unui comics, Masca. A ieşit din schemă surprinzător, cu un film deosebit, Eternal Sunshine of the Spotless Mind (Eterna strălucire a minţii neprihănite, 2004 ) al lui Michel Gondry, unde, alături de Kate Winslet, face un rol remarcabil. În acest film, Jim Carrey joacă tot un rol schizoid, al unui bărbat nefericit în dragoste care, în mod deliberat, acceptă serviciile unei firme care se ocupă cu ştergerea memoriei afective (şi efective) pe porţiuni reduse pentru a elimina efectele secundare: nostalgia, sentimentul de neîmplinire, anxietatea etc. În bună măsură, pe alte coordonate desigur, Joel Schumacher recreează situaţia, pentru că Walter Sparrow are o dublă personalitate, are un trecut nebulos şi o crimă pasională la activ pe care, în urma unui accident şi printr-un tratament psihiatric concentrat, a refulat-o. Dar, cum ne învaţă domnul Freud, refulatul se întoarce ca o stafie în pragul nopţii, iar întregul demers detectivistic al personajului Fingerling, alias Walter Sparrow, constituie un fel de anamneză prin care banalul ofiţer cu controlul animalelor îşi developează trauma şi o retrăieşte la intensitatea maximă înainte de a o "arde", de a o depăşi. Rezolvarea misterului îi aduce cîţiva ani de puşcărie, dar şi vindecarea deplină, ultima etapă a unui proces îndelungat, echivalentul unei cure psihanalitice. Prietenul familiei se află în domeniu, aşa că Walter beneficiază de o asistenţă specializată. Joel Schumacher sau, mai precis, scenaristul britanic, Fernley Phillips, nu lasă nici o urmă de mister la sfîrşit, nimic din întregul eşafodaj ezoteric nu mai rămîne în picioare şi este foarte posibil ca spectatorul atras pe panta conspiraţionist-ocultă a numerologiei malefice să fie dezamăgit că i s-a luat jucăria şi a fost trimis acasă cu mîna goală.
Exerciţiul fabulatoriu al filmului este foarte reuşit, Joel Schumacher reconstruieşte minuţios în personaj un întreg mecanism maniacal-obsesional, un double-bind din care am reţinut pasiunea pentru romanul poliţist, un fel "sesam deschide-te!" al unei minţi neprihănite. Pe măsură ce se strîng datele unui transfer dinspre ficţiune spre realitate, lectura devine investigaţie, Walter detectiv, ficţiunea prinde corp şi iese la plimbare şi, deodată, Walter Sparrow se trezeşte într-o lume de semne, semne care explodează într-o polisemie derutantă, iar el trebuie să înveţe să citească "pe dedesubt". Tocmai acest melanj dintre lectura genuină care tinde spre o identificare dezirabilă a lumii cu lumea romanescă, unde sunt atribuite rolurile fascinante ale eroilor şi hermeneutică, deschizînd spre o zonă iniţiatică, a marilor conspiraţii, care se joacă pe scena mică a istoriei unui singur individ mi se pare atrăgător la filmul lui Schumacher. În această capcană este lăsat să cadă spectatorul care investeşte fantasmal alături de personaj, îi creditează injoncţiunile, poate mai adaugă altele noi, se lasă condus de coincidenţe şi palpită cînd numărul apare fosforescent în cine ştie ce combinaţie pînă atunci lipsită de importanţă, neutră, pentru a "reaminti" că textul nu e în carte, ci în jurul nostru: de la afişele strălucitoare la anunţurile banale, de la datele codificate administrativ la data zilei în care te afli. În debutul filmului, cifra se regăseşte într-un text continuu din care s-au păstrat doar numărul şi o serie de cuvinte cheie, text impregnat de sînge, numărul 23 intervenind constant, matematic, ca o perioadă. Ceea ce rămîne percutant în filmul lui Joel Schumacher nu este atît misterul, - îl vom afla şi ne vom dezamăgi că totul îşi găseşte explicaţia -, ci inflaţia informaţională, suprasemnificarea şi intensitatea cu care Walter Sparrow participă la acest joc. În viaţa de zi cu zi, nu totul are un sens care ne cheamă să-l descifrăm, problema lui Walter Sparrow este saturarea cu semnificaţie, atunci cînd fiecare detaliu devine o piesă a unui puzzle monstruos, cînd, oriunde întorci privirea, ceva te priveşte, cînd îţi asumi un rol esenţial în desfăşurarea istoriei, cînd totul ţi se întîmplă numai ţie etc. Astfel, Sparrow devine întrucîtva detectivul Fingerling, cinic, dur, inteligent cu o amantă trăznet, pe potriva caracterului său violent, pe care o şi ucide, şi cîinele pe care-l scapă din laţ devine un fel de mesager infernal, totul pe potriva ficţiunii. Fingerling reprezintă un fel de mauvaise conscience, scoasă la lumină şi distribuită într-un rol tare. Detectivul nu are nimic din fineţea intelectual-savantă a aristocraticilor Sherlock Homes sau Arsene Lupin, din stîngăcia controlată a histrionicului Colombo, ci este croit dintr-un material dur, neiertător al personajelor tipice pulp-fiction.
Deşi nu cred că regizorul a avut intenţia să ne facă să reflectăm puţin şi la infantilismul pe care-l conţine creditarea unei teorii conspiraţioniste, la reinvestirea lecturii genuine, atît de minunată în copilărie, cu o valoare practică, filmul reuşeşte să ne ducă în acest punct al dezvrăjirii lumii. La capătul experienţei traumatice, Walter Sparrow redevine banalul ofiţer cu controlul animalelor, trebuie să se supună rigorilor legii avînd circumstanţele atenuate pe care le ridică cazul său, îşi recuperează familia şi sănătatea mintală, dar decade din statutul de erou asemeni lui Don Quijote. Detectivul Fingerling moare odată cu numărul 23, în paginile cărţii rămase neterminate, aşa cum faimosul hidalgo îşi regăseşte liniştea în afara ficţiunii care i-a dat chip aventurii lui.
Dincolo de aceste consideraţii, Schumacher realizează mai mult decît un thriller de excepţie, o poveste care deschide în mintea noastră sertare uitate şi prăfuite. Nu poţi însă să nu vezi şi filmele care l-au influenţat pe regizor, şi mă rezum la încă un exemplu, Memento (2004) al lui Christopher Nolan, pe ideea tatuajului şi a recuperării traumei într-o ficţiune poliţist-detectivistică. La far­me­cul filmului contribuie din plin şi o serie de ecleraje şi de­coruri, filmările în sepia, crepusculare, cu o luminiscenţă di­fuză, care încarcă atmosfera romanului poliţist. Un ca­davru străluceşte în lumină cu rictusul fixat etern în mintea co­pilului, imaginaţia se digitalizează, amintirile din copilărie, cele fictive ale lui Fingerling, desfăşoară locuri spec­tra­le, luminate artificial, aşa cum hoinărelile detectivistice des­chid spaţii ale minţii, interioare încărcate de graffitiuri, în­căperi degradate sau tenebroase etc. Detectivul cîntă la saxofon şi, în timp ce îşi îmbrăţişează pasional iubita, dea­supra lor cad foi albe, ca textul să meargă mai departe. Nu este astfel şi subconştientul, unde ard cu flacără oxiacetilenică amintirile "de neşters", inoxidabile? În fond şi la urma urmei, povestea de abia aici începe.