Recent tradusul roman al lui Alessandro Baricco, Mr. Gwyn (Humanitas Fiction, 2014), începe ca o poveste de presă cu elemente de senzaţ ional. Un scriitor londonez în vogă, Jasper Gwyn, ajuns la patruzeci şi trei de ani, publică în The Guardian lista celor cincizeci şi două de lucruri pe care nu le va mai face niciodată. Primul: n-o să mai scrie la The Guardian. Ultimul: n-o să mai scrie niciodată romane.
Gest enorm, manierist, de bună seamă, fiindcă cei mai mulţi oameni nu reuşesc să respecte nici măcar un angajament în zece puncte. Însă lumea îl ia în serios, mai ales agentul lui, Tom Bruce Shepperd, căruia îi încurcă toate socotelile. Dar nici chip nu e să-l întoarcă din drum. O vreme, revenit din Granada, unde era în vacanţă când The Guardian i-a publicat demisia, Mr. Gwyn redescoperă Londra, cu toate micile bucurii ale anonimatului. Devine atât de obişnuit, de nesemnificativ încât se gândeşte să devină, ca Bartleby, copist.
O întâlnire fantastică, deşi de cel mai comic banal, cu o doamnă care intra mereu în sala de aşteptare a unei policlinici doar ca să facă un popas la căldură, în drum spre casă, îi arată calea. Va fi copist de oameni. Scriitor de portrete.
Devine, el, cunoscător al realului celui mai crud – cutreieră, bunăoară, spălătoriile Londrei, un artist al detaliilor. Închiriază un studio, comandă becuri unicat (Catherina de Medici, în taxonomia maestrului de lumini), şi chiar şi o muzică ambientală repetitivă, fără sfârşit, unui compozitor celebru. Creează premisele pentru (re)naşterea inocenţei, a acelei poveşti ascunse în fiecare om, la care modelele portretelor se vor întoarce în aproximativ treizeci de zile de tăcere, de goliciune, la propriu, şi de captivitate liber consimţită într-un spaţiu straniu-diafan.
Odată ieşite la iveală, poveştile sunt transcrise de veritabilul copist şi înmânate, contra unei sume consistente de bani şi a discreţiei, celor care i-au pozat. Rebecca, o angajată a lui Tom, agentul literar, îi este primul model şi îl ajută, cu trupul ei neispititor, să intre în noua lui viaţă, de scriitor privat care, mai mult, practică un soi de dicteu, aşadar nu-şi calcă promisiunile. Totul pare să meargă bine, până când, după exact 52 de mici episoade ale romanului, câte săptămâni într-un an şi câte puncte în rezoluţia lui Gwyn (în treacăt fie spus, cartea e plină de numere care vor să spună ceva), fata răsfăţată a primului amator de portrete necunoscut dinainte, un anticar ieşit la pensie, strică jocul. Între timp, Tom murise, căpătându-ş i, la rândul lui, un portret, şi ceea ce stătuse ascuns poate să devină vizibil, cel puţin pentru Rebecca.
Gwyn nu este doar un scriitor privat, este un scriitor sub acoperire. Are cel puţin două pseudonime – un alter ego este femeie, moartă, căreia îi apar, misterios, scrieri inedite. Altul, pe care Rebecca îl descoperă relativ uşor, frecventând o mică bibliotecă vie, Doc Mallory, care-şi aminteşte orice carte citită, e un bătrân maestru de muzică indian, care nu scrisese niciodată nimic şi care dintr-o dată semnează o mică bijuterie. În ea, Gwyn îşi strecoară propriul portret. În cartea scriitoarei misterioase, pe cel al Rebeccăi. Nu din întâmplare, înainte să se apuce de bizarul fel de a nu mai fi scriitor, scriind totuşi, Gwyn alege, printre cele trei cărţi de căpătâi, un roman de Bolaño, pe care nu aflăm dacă-l citeşte sau nu. E un răzvrătit care dispare brusc şi misterios, însă nu în felul westernurilor, ci al filmelor de artă. Este, am mai spus-o, un manierist, raţional şi obsedat de numere, dar construindu-şi, din detalii fine, portretul perfect. Fostul autor de romane e mai interesant decât proza lui.
În traducerea subtil-atentă la nuanţe a Gabrielei Lungu, tema şi chiar organizarea cărţii aduc ecouri din Şase personaje în căutarea unui autor, cu inşi în pielea goală, care nu mai vor să joace teatru, vor să-şi trăiască viaţa. Aşa cum Pirandello desface decorul, ca să arate vidul şi iluzia, aşa desface Mr. Gwyn scrierea de romane, o convenţie, o farsă. Până la urmă, cine este el? Cine sunt cei lângă care joacă ultima carte a autenticităţii totale, dincolo de vorbe – doar câte o singură conversaţie scurtă, în treizeci şi ceva de zile de convieţuire mută, şi cine sunt cei pe care-i reconstruieşte pe un soi de papirusuri, pe file retro, legate elegant şi sortite să fie parcurse de o singură pereche de ochi? Nimeni n-ar putea să spună exact. Mr. Gwyn pare un excentric care citeşte, încrucişat, aventurile lui Donald Duck şi Discours de la méthode, un maniac al potrivirilor stricte din care se va naşte, spontan, farmecul unei poveşti întâmplătoare. Un mecanic fin (a fost, iniţial, acordor de piane) al imprevizibilului.
Însă e limpede că e mai mult de atât. Iar povestea lui e o elegie pentru scris, în toate detaliile lui, pentru toate meseriile, mărunte şi necunoscute, unele, pe care le implică. De la agenţi literari, la copişti, la anticari, la ziarişti de scandal şi ziarişti pur şi simplu. Acordori perfecţi ai unor piane la care nu cântă niciodată, ca să nu le dezacordeze.
De fapt, această constatare, absurdă, frumoasă, stranie, că există meseriaşi care nu se ating niciodată de perfecţiunea pe care au creat-o, şi pe care, astfel, le rămâne cu neputinţă s-o verifice, dă, cred, cheia cărţii, dacă există vreuna. Mr. Gwyn încearcă. Tatonează. Demontează o convenţie. Şi ceea ce-i iese sunt doar aproximări. Umbre ale unei perfecţiuni în care trebuie să creadă fără s-o cerceteze.