Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Inedit:
Străina - de Hortensia Papadat-Bengescu de Gabriela Omăt

123 de ani se împlinesc, la 8 decembrie, de la naşterea Hortensiei Papadat-Bengescu. Cifra dilată spectaculos, cel puţin în percepţia mea, durata în care viaţa scriitoarei jalonează fizionomia literaturii române, căci ne-am obişnuit s-o situăm în vecinătatea interbelică, uitând că formaţia ei moral-intelectuală s-a construit în ultimul pătrar al secolului al XIX-lea. Şi încă o cifră la care putem tresări: sunt 62 de ani de când, în împrejurări tulburi, s-a pierdut, după ce fusese cules şi corectat în şpalt la Editura Fundaţiilor Regale, Străina, romanul de ample proporţii, care încheia saga familiei Halippa. Vreme de aproape trei sferturi de secol, în jurul acestei cărţi s-au ţesut istorii şi ipoteze, din familie sau alte surse s-au furnizat - rar - publicaţiilor literare fragmente autografe, Muzeul Literaturii Române a achiziţionat aproximativ 200 de pagini din manuscrisele cărţii, dar masivul stoc manuscris păstrat în arhiva urmaşilor a fost puţin accesibil cercetătorilor şi încă mai puţin editorilor. Începutul unei încercări de reconstituire a romanului, prin transcrierea câtorva zeci de pagini de ciorne (din peste 1000 existente), datorată lui Dimitrie Stamatiadi, nepot de fiică şi ultimul editor aplicat al operei bunicii sale, a fost descoperită recent într-un anticariat bucureştean şi achiziţionată de Biblioteca Municipală "Mihail Sadoveanu".

În cele din urmă, proiectul de a edita integrala romanelor bengesciene în colecţia "Opere fundamentale", coordonată de profesorul Eugen Simion la Institutul de Istorie şi Teorie literară "G. Călinescu" şi Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, a primit, din partea ultimului legatar al Hortensiei Papadat-Bengescu, domnul Sorin Papadat, acceptul da a pune la dispoziţie ineditele romanului Străina. Prin concursul laborios al doamnei Elena Docsănescu, din arhiva familiei au fost selectate şi reunite într-un lot, relativ unitar, manuscrise conţinând text din roman sau având legătură cu elaborarea lui. Dar arhiva, neinventariată, mai poate furniza surprize (ca şi alte colecţii private: de ce nu s-ar putea ivi vreodată chiar manuscrisul sau şpaltul rătăcit acum 62 de ani ?...).

Manuscrisele cunoscute din lotul Străina sunt clasabile în două categorii care, în operaţia editării, necesită un tratament diferit: unele pot fi reproduse ca atare, cu minime intervenţii de editor, celelalte, adesea în stadiu bruionar şi redactate extrem de labirintic, impun o reaşezare a materiei, spre a deveni inteligibile.

De câţiva ani, mă străduiesc să duc la capăt, cât mai mulţumitor în condiţiile date, recuperarea Străinei, pe care profesorul Eugen Simion a decis a mi-o încredinţa (urmând ca în tot acest timp să traverseze mai toate stadiile impacienţei - a vorbit şi despre deprimare, căci niciodată n-am reuşit a-i descrie convingător luxurianţa materiei în care căutam - stagnând îndelung - trasee). În următoarele luni, rezultatul acestui travaliu cu totul neobişnuit va putea, sper, fi adus la lumină.

Întregul fond la care avem astăzi acces, excepţional cantitativ şi documentar, cu nu puţine pagini excelente literar, conţine stadii preliminare redacţiei finale, pierdută şi ea odată cu textul tipărit al romanului. Ce rezultă din studiul acestor inedite? În mod normal, ele ar fi destinate aparatului de variante al unei ediţii critice - un aparat cam de două ori mai voluminos decât romanul care, după unele menţiuni de autor, ar fi avut între 700 şi 800 de pagini. Constatarea cea mai importantă este că, în aceste redactări intermediare plurale (transcrieri/rescrieri ale aceloraşi secvenţe), materia romanului s-a păstrat probabil integral din punct de vedere al segmentelor narative. Scriitoarea le-a inventariat în repetate rânduri, într-o adevărată obsesie a listelor de recapitulare, grupare şi redistribuire sintactică. Nu există însă nici o asamblare de autor complet articulată, fie ea interimară, şi care să poată ghida constituirea a ceea ce se numeşte un text de bază. Iar în lipsa indiciilor de preferinţă a autoarei, numeroase versiuni paralele ale cutăror secvenţe concurează la acest statut. Prin urmare, o idee paradoxală, cea a textelor de bază multiple, trebuie avută în vedere şi e de precizat că, potrivit normelor în uz, nu se poate vorbi de o editare propriu-zisă a romanului Străina. De aici insolitul desăvârşit al demersului de recuperare. Fiindcă această materie dispersă, care edifică asupra celor mai particulare modalităţi ale scrisului bengescian, poate şi merită să fie adusă la lumină. Dar ea impune pas cu pas proceduri de organizare ad-hoc.

Avem în faţă o masă textuală vastă, dar fărâmiţată până la pulverizare; sunt, scrise pe caiete sau file izolate, aproximativ 400 de fragmente, microtexte de un paragraf sau numai câteva rânduri, laolaltă cu capitole de până la douăzeci de pagini, în varii faze de redactare. Majoritatea sunt însă microsecvenţe numite de autoare "note", aşternute după capriciul inspiraţiei, şi care urmau a fi reunite aidoma montajului cinematografic. (Într-un interviu, Hortensia Papadat-Bengescu recunoştea ea însăşi că s-a încurcat până la blocaj la aplicarea acestei metode.) Textele poartă de regulă titluri de reperaj, care aveau, fireşte, să dispară în montajul final; câteva pot fi văzute şi în menţiunea preliminară selecţiei pe care o publicăm aici. Succesiunea "notelor" este un du-te-vino de trimiteri încrucişate între pagini, cu dese completări ale unui spaţiu rămas liber printr-un text nelegat de precedentul, ci de unul aflat aiurea, cu "indicaţii" precum: "continuare unei note de undeva, către sfârşitul caietului" sau: "a se intercala la locul potrivit". E greu de susţinut că acest bricabrac s-ar putea edita ca atare, în regim aşa-zicând pur documentar, asumând (la ce bun?) un efect de lectură haotic! De aceea, după o inventariere şi siglare riguroasă, care să conserve fizionomia originară a manuscrisului, îi revine editorului organizarea şi expunerea lor într-un mod cât mai coerent şi plauzibil ca versiune narativă, atentă la ceea ce s-a păstrat din planurile de asamblare şi, de fapt, calchiind, după posibilităţi, chiar procedeul divulgat de autoare. Problema greu de surmontat sunt versiunile plurale pentru anumite episoade din story, în vreme ce alte episoade par a se fi pierdut. Dincolo de concordanţa de tonalitate şi timpi ai naraţiunii, numeroase alte imponderabile ale compatibilităţii textuale sporesc dificultatea şi riscul asumat al întregii operaţii, dar totul mi se pare preferabil ratării şansei de acces în chiar măruntaiele unui proces creator.

Recuperarea romanului în acest regim multiplu ipotetic şi interactiv devine secţiunea principală a unei ediţii şi se poate numi (cu toată prudenţa implicită), "Reconstituire"; cititorul, în schimb, astăzi cu deprinderi de lectură educate de "postmoderism", are latitudinea să-şi elaboreze propria versiune virtuală a cărţii, cu atât mai ofertantă cu cât numeroase variante narative incomplete sau discordante ca timp, tonalitate, profil şi onomastică a personajelor, pot fi grupate într-o a doua secţiune pe care aş denumi-o "Romanul alternativ"; aici, cutărei secvenţe din reconstituirea propusă ca principală îi corespund uneori şase sau şapte versiuni paralele, însoţite, de astă dată, şi de titulatura orientativă din manuscris, ca un vestmânt cu tighelul la vedere...

Sunt toate motivele de a spera că intrarea în circulaţie a Străinei, fie şi sub această insolită recompunere, va relansa exegeza bengesciană, cu atât mai mult cu cât suntem acum în măsură a edita şi un "Dosar de creaţie" - consistent şi revelator - al cărţii. Textele care-l compun pot fi definite ca note de proiect cu profil divers: de la ipoteze de titlu la consemnări de idei narative, de la schiţe de continuare a "biografiei" personajelor din seria Hallipa la plăsmuiri de personaje noi, de la intenţii de lărgire a panoramei mediilor sociale la note "după natură" prelucrabile pentru roman, de la preocuparea de a elimina omniscienţa naratorului, încercând alte soluţii narative şi până la amintitele liste de secvenţe redactate, planuri de "aranjare" a lor ş.a.m.d. Înainte de publicarea integrală a jurnalului şi corespondenţei, dosarul Străinei procură cel mai substanţial aport de informaţie despre formula personalităţii creatoare a scriitoarei şi modul ei de a lucra, rămase până azi destul de enigmatice, şi îndrăznesc să spun că nu o dată revelaţiile sunt şocante.

Poate ca la nici un alt scriitor român de prim-plan, dispunem acum de o radiografie a relaţiei între fantasme şi raţiunea creatoare. Nu mai puţin, acest dosar, în care "notele şpentruţ roman în curs" stau frecvent alături de însemnări personale, luminează trăiri din viaţa interioară a scriitoarei în anii târzii (era sexagenară). Datorită lor continuarea romanului Rădăcini s-a reconfigurat într-o formulă nebănuită iniţial, care face peremptoriu dovada relaţiei - contestate ferm în toate mărturiile - dintre plăsmuirile ei romaneşti şi propria biografie.

Totul a început cu un banal episod, vizitarea unor case de închiriat, pe timpul refugiului la Câmpulung, care i-a sugerat ipostaza Străinei, în periplu printre istorii şi vieţi ale unor necunoscuţi. A survenit apoi ideea că aceştia ar putea fi chiar personajele din lumea Halippilor... Există şi câteva scurte notaţii despre o întâlnire, pe stradă, cu un misterios cunoscut, criptat sub numele Helios. Momentul e prelucrat oniric, în registru erotic, şi urmează repetate încercări de poematizare în versuri franceze a unei atracţii erotice neîngăduite, continuând cu încercarea de a transfera situaţia în epistola, redactată tot în franceză, de unul din personajele feminine ale romanului "nou în curs"; numele Helios va fi purtat intermitent şi de un personaj-himeră al viitorului roman, preafrumosul tânăr botezat de eroină Leopardul. E aici unul dintre nucleele generatoare ale cărţii, tema tânărului cu făptură zeiască, răsărit subit, dar imperios printre "vedeniile" romancierei. Într-o etapă incipientă a deplasării centrului de interes dinspre Hallipi spre Străina, el este chiar inclus într-un proiect de titlu: Femeia şi Leopardul. Pe măsură ce cartea se ţese, fascinaţia lui e resimţită deopotrivă de protagonistă, tânăra şi rebela Ina, ca şi de încărunţita, virtuoasa şi înţeleapta Elena Drăgănescu, care, alături de soţul ei , Marcian, au adoptat-o pe Ina drept pupilă. Leopardul e lucrat cu declarate intenţii simbolice şi în regim oximoronic: înger şi demon, ispită irezistibilă, dar şi model desăvârşit al cuminţeniei. Iar devenirea cărţii se dovedeşte a fi, pe întortocheate culoare printre trăirile a trei sau patru personaje, monografia romanescă a unei senzualităţi care se spiritualizează sau a erotismului convertit în iubire castă; pe alt palier - cel ce se va impune ca dominant - este povestea derutei apoi a regenerării sufleteşti a protagonistei. Egocentrică, rebelă, şi "străină" printre semenii mic-burghezi, Ina (al cărei ciudat nume de botez este chiar Străina) e captivată de himera iubirii cvasiimaginare cu magnificul Leopard, dispreţuindu-şi soţul, un ins aparent fără aură, şi întreţinând cu insolenţă un mic infern al vieţii maritale; dar bărbatul rezistă, înfruntă competiţia cu himera Leopardului, reuşeşte a se face iubit, şi romanul recuperează elogios, chiar tezist, valorile conjugalităţii. Revelaţia comuniunii dintre cei doi soţi - finalul cărţii - e plasată într-o scenografie fastuoasă: pe un câmp de ţară, într-un asfinţit magnific, sub nemărginirea protectoare a cupolei cereşti, cei doi se întorc spre casa lor din oraşul modern, în necurmată pulsaţie, iar din amintire li se risipeşte obsesia Leopardului.

Gabriela Omăt

Am însoţit fragmentele inedite care urmează, fără continuitate în manuscris, de menţiunea sursei din care provin - respectiv caietul din arhiva familiei pe care l-am numerotat 6 şi numărul paginii; Titluri orientative: Notă. Elena moartă, Lucian, Ina; Urmare Elena moartă, de la pg. 80; Notă. Scenă. Ina însărcinată, de la pg. 80. Notă.

*

Femeile au gătit tot. Ina se apropie cu timiditate de Lucian, vorbind, nu ştia de ce, în şoaptă, şi era totuşi firesc, deoarece Lucian îi spuse tot şoptit:

- Bine!

Alături, cele trei maştere, după ce se sfătuiseră, hotărâseră că în baie nu se poate, de aceea clăpăneau apa în albie.

Lucian cerca a mişca din loc, ceea ce îl ocupa nespus, în sfârşit reuşi şi, odată pornit, se avântă spre camera unde îl aşteptau acelea, ca unul care ştie că, dacă nu-şi foloseşte acum mişcarea picioarelor, pe urmă nu va mai putea mişca. Din uşă se opri înţepenit. Fusese vorba că trebuie spălată moarta şi, cum numai el, nenorocitul, era acolo om de înţeles, cerca a âface> şi pe asta, dar iată că încremenise, cu dinţii înfipţi până la sânge în buza de jos.

Pentru a mulţumi pe ginere, care era aspru, după cum aflaseră, cele două strigoaice ţineau trupul întins, una de subt cap, una de subt şale. Lucian nu putea descleşta gura, atunci cercă a mişca braţul şi reuşi a face un semn cu mâna; apa clipoci, zvârlind pe gâtul lui un strop călduţ ca roua la soare.

- E potrivită! se lăudă masteriţa, despre temperatura apei, străina ceea nelegiuită, care o ţinea pe după gât.

Pe mizerabila ceea o va ucide pe urmă, hotărî Lucian; acum, pradă unei grozave uri pentru aceea, îi păru totuşi miraculos şi se bucură că o ţineau aşa de frumos, ca pe o tavă de aur, numai de cap şi de picioare. Vru să gândească că orice lucru are arta lui... dar cu ce să gândească, deoarece el era tot numai ochi lacomi. Fără de voie! se scuză către cineva care nu era Ina. Aş, de unde! De existenţa Inei uitase cu totul. Către ea, femeia goală, superbă, către măreaţa goliciune, cea sfântă şi păgână, goliciune dezvelită fără smerenie, deoarece acum poate conştientă de sine şi de ce simţea cellalt... El adică! Consimţită goliciune, şi anume pentru ochii lui...

Se auzi iar, ca un blestem, clipotul apei şi nu mai văzu decât dosul fustelor învoalte a celor aplecate peste baie. Ieşi aiurit, tot trecânduşi mâna peste frunte; zadarnic, căci priveliştea se lipise acolo, dinapoia frunţii.

Se duse drept, pe scară în jos, la maşină şi se urcă. Şoferul ridicase şapca şi acum aştepta, apoi urcă la volan întors de profil, să vadă ce-i spune, căci nu auzea, ca de obicei, vocea patronului. Lucian însă sta şi dospea, abia când aluatul e frământat până nu se mai poate, dospeşte şi îl laşi să crească şi creşte. Atunci abia Mihai putu da drumul spre casă şi Lucian se trezi ajuns acolo. De ce era singur!? Apoi peste paloarea lividă roşi violent şi fericit că e singur. (Af, ms. 6/308)

*

- De ce se însoară omul, dacă e singur când ar trebui femeia să fie acolo!

- Du-te fuga şi adu şi pe cucoana! Dacă o vrea; altfel îţi găseşti cu ea beleaua, tu nu vezi c-a uitat-o?

- A uitat-o! porni cellalt să hohote, apoi îşi aduse aminte că e slugă de casă mare, înjură între dinţi că ăia "nu ştiu ce vor" şi, cu o curbă care-i plăcu şi lui, întoarse maşina. Acu, vreo două zile încă tot aşa o să fie: du-te, vino! Noroc că, de obicei, erau ordonaţi la minte!

În acest timp, Lucian, cuprins de pudoare, o dospea. Ce obiceiuri! cerca a refuza ceea ce totul din el accepta - noroc că e târziu... prea târziu! "Şi ea...", gândi despre o acceptare a ei. Apoi îşi puse palma îngheţată pe fruntea care i se păru cărbune aprins. În sfârşit, decise ca despre un fapt care era comis, fie că numai în dorinţă, în absurd. (Af, ms. 6/309)

*

Până atunci totul fusese bine ascuns de zvelteţea Inei şi de priceperea croitoresei. În ziua ceea, zburlită, cu faţa parcă mai prelungă şi cu tenul străveziu, Ina, în pijama de mătasă albă, cu flori şi desenuri japoneze, dete în lături perdeaua, ce-i păru grea, şi apăru în faţa lui Lucian care încă de mult scria la biroul său. Lucian se sculă printr-una din acele mişcări zvelte şi totodată măsurate ale felului său de a fi; surâse, un surâs care de pe marginea buzelor se urca în ochi şi îi umplea chipul. Somnoroasă, bosumflată, Ina pornise spre el pentru cine ştie ce reclamaţie măruntă, căci de un timp era tare supărăcioasă, dar iată că acum nu-şi mai amintea plângerea.

Lucian opri impulsul de a veni spre ea, cea legănată. Aşa suptă la chip, cu braţele subţiri, pierdute în faldurile mânecilor largi, cu trupul acum vădit îngreunat, ca şi cum sarcina crescuse neaşteptat peste noapte, Ina părea o amforă căreia braţele depărtate de trup îi erau cele două mânere. Da, înainta încet, şovăit, ca şi cum păşea pe gheaţă, totodată legănat, ca pe mare, şi tot de apa mării amintea şi dezgustul buzelor ce tremurau uşor din sforţarea de a nu ceda acelui dezgust motivat de sarcină. Lui Lucian îi fu milă, îi păru o cruzime ceea ce a pretins, ceea ce a săvârşit; fu nemulţumit pe ea, care a cedat, care n-a azvârlit din ea, ca de atâtea ori, povara pe care poate nu era în stare să şoţ poarte. Iată acum sâmburele se umfla în ea şi îţi da spaima minutului când, poate prematur, mugurele va plesni... Totuşi grija lui era împuţinată de impresia ridicolă pe care i-o făcea femeiuşca - cea care îi da de obicei atâta de lucru. Acum iat-o învinsă. Micul lui satanism se dizolva învins acum de pofta unei explozii de râs, pe care se lupta să o împiedice, dar care îl scurma pe nări, dilatându-le; dar ochii deschişi larg, aceia râdeau de-a binelea, la adăpostul pleoapelor care acopereau veselia.

Da! Femeia rebelă, iată, venea legănat, păşind fricos, ca pe o punte îngustă şi mobilă, puntea fiind cuprinsă între două mări învolburate de valuri sărate şi amare.

Părea că e prizoniera unui diavol şi toţi micii samurai portocalii, roşii, albaştri ce erau ţesuţi pe mânicile largi ale kimonoului umblau tot legănat, se întindeau de-a lungul sau o străbăteau pe tot latul, căci damigeana pântecoasă ce era Ina, în loc de a se aşeza pe muchie, venea spre Lucian din faţă, deci pe tot latul ei, legănată şi greoaie, şi atâta era de nepotrivită cu ea împrejurarea, încât nu nimerea nici un şiretlic, n-avea nici măcar conştiinţa deformării ei, nu o stăpânea decât gustul acelui dezgust al greţurilor, care i se comunica parcă şi lui Lucian, ale cărui buze schiţau un uşor tremur. Lui atuncea îi fu milă de degradarea ei stângace şi se duse spre fereastră pentru a fuma o ţigară, uitând consemnul. Îşi auzi însă numele spus plângăreţ şi, printr-un gest simplu dar armonios în nemişcarea lui, se întoarse spre ea, stingând ţigara.

Ina avea, pesemne, iarăşi o reclamaţie de gospodărie, care probabil va fi mai anevoie de soluţionat decât procesele ce-l aşteptau cuminţi în mape. O privea acum cum se grăbea spre el, dar fără spor. Venea astfel, legănată în faldurile albe ale kimonoului, ca o yolă fără cârmă, totodată mişcând şi parcă în nemişcare, cu părul răvăşit de somn şi cu o desperare neexprimată, infuză. Îi fu milă de ea şi de el, de mascul, îi fu oroare. Ar fi renunţat la copil, dar era prea târziu, de altfel ea vroise, ea, după fugă şi după întoarcere, simţise nevoia unei mortificări şi iată, o avea. Ceea ce îl putea atrage, anume gândul unei continuităţi, era înlăturat de egoismul lui prea puternic pentru a se putea obicinui cu gândul să se iubească pe sine în altul. Nu, nici unul din ei doi nu era plămădit din lutul generos în care se seamănă, creşte, se recoltează oamenii. Da! Venea spre el ridicolă şi mişcătoare şi muzicantul din el avu pe buze o frază din opera Norma. Din stufişul părului răvăşit peste obraz auzi un suflu mic, obosit, învins - atunci îi fu frică, frica cea mare, frica potopului, a întunericului, frica zilei celei din urmă. Ce oare îi va spune?

- Au cumpărat chifle şi eu vreau cornuri! gemu Ina cu disperare.

- Cornuri, cornuri, coniţă! ţipa fata din casă ţinând în mâini semiluna cornurilor ca pe o grijanie.

Lucian întoarse brusc capul, căci îl cuprindea ceva între râs şi plâns; ruşinată, cu pofta împăcată şi acum stinsă, Ina respinse ispita cornului călduţ şi, azvârlind cu acelaşi gest felin şi orgolios stuful părului bronzat înapoi de pe frunte, se întoarse ca pe un şurub niţel înţepenit şi, aşa, privită din urmă, dispăru majestuos în camera ei. Lucian o ajunse din urmă aşa de repede, dintr-o dorinţă aşa de păgână, barbară, încât el fu acum fiara agilă, cea care suge sângele de pe buze, cea care desmiardă şi care sfâşie. (Af, ms. 6/373-375)

*

Urmărind hamalul care fugea cu valizele, Lucian brusc se întoarse spre Ina şi o văzu venind spre el, legănată ca un urcior plin, şi aşa de stângace, atât de contra naturii, deşi împlinea fapta naturii, încât se judecă, se acuză, se condamnă pe loc, pentru pasiunea lui de a face experimente, pentru firea lui cerebrală, iubitoare de cercetare rece, pentru fapta mai ales de a fi transformat pe discipola pe care Maestrul o ştiuse mânui, domestici, educa, în câmp de investigaţii reci, crude. Ea însă, cu faţa întinsă de efort, venea spre el, într-o încordare a voinţii de a nu fi prea diformă. Lucian era lipsit de orice putere în faţa ireparabilului.

O vocaţiune! Maternitatea e o vocaţiune... Ina îi păruse la prima întâlnire un efeb. Un efeb. Maică-sa ce sprintenă mişca printre lucruri şi oameni, cu aceeaşi povară, şi ce resemnat spunea: - M-am ostenit de şapte ori până să capăt băiatul ăsta, unul! Trist rezultat al unor atât de mari osteneli, gândise Lucian despre sine, modest întâia şi ultima oară.

Ina se simţea ea însăşi mai împovărată, fie că simţise ceva din impresia celuilalt; privise şi ea spre Lucian cu ură, deoarece el era cel ce-o diformase... Să scape iarăşi de povară? Era prea târziu. Examina acum pe Lucian ca şi cum îl vedea pentru întâia oară; copilul ar putea semăna cu el. Ce era bun şi ce era rău în el? Examenul păru oarecât satisfăcător: nu poţi că Leda avea contact cu zeii! - păli, îşi amintise... Un zeu... Leopardul. De câte ori şi-l amintea pe cellalt, sângele îi apunea, deşi socotea că simţirea era apusă. Era destul să fi avut o dată fericirea... Dar ceaţa se aşeza iarăşi peste acea certitudine... Să regreţi ce ai putut avea şi n-ai vroit... Să pierzi din mâini fericirea. Dar oare ai trecut pe lângă ea?... Nu, a fi trecut pe alături de fericire, asta nu vrea, nu îngăduia. Nu, nu-l iubea pe acest Lucian, nu iubea pe nimeni şi nu vrea să fie iubită de nimeni... şi iată, un trio pentru coarde zumzşăţia undeva în ea... dar o mână o apucă ferm de braţ pentru a o ajuta să urce treptele unui vagon... Fie! Va renunţa la muzică pentru totdeauna; Ina, copilul nesupus, încăpăţânat, reînvia, copilul de la care, în anumite zile şi ore, nimeni nar fi putut obţine nimic.

Un braţ tare o ajutase să urce treapta înaltă; singură nu ar fi putut, aşadar, prezenţa lui Lucian avea un sens. (Af, ms. 6/127-129)