Parisul a fost – şi rămâne
încă, nu se ştie pentru
câtă vreme – un paradis
al cărţilor. Sunt puţine
oraşele a căror densitate
citadină este strâns
legată de universul
livresc.
Casele de editură, redacţiile,
librăriile (odinioară puzderia de librării
din Cartierul Latin), bibliotecile publice
şi de specialitate, buchiniştii, brocantele,
târgurile de tot soiul alcătuiesc, de
trei secole încoace, o reţea inextricabilă
a cărei dominantă este prezenţa şi
circulaţia cărţii. Dacă Parisul poate
fi comparat cu un creier, circumvoluţiunile
sale sunt bulevardele ticsite de librării,
alveole în care străluceşte cartea
ce va fi citită fie la faţa locului, fie
la cafenea, în metrou, în grădini
publice ori acasă – cu pasiune, discret
şi la vedere. Par să fie puţine oraşele
în care lectura ocupă un loc atât de
important.
Există locuri pline de magie, al
căror farmec îl lasă neconsolat pe
iubitorul de literatură, căci timpul
nu se mai întoarce. Bunăoară, librăria
numită La Maison des amis des livres,
de pe strada Odéon, numărul 7 (la
numărul 21, în 1960, avea să se mute
Cioran). Cine mai ştie de Adrienne
Monnier, patroana acesteia, şi de
rolul pe care l-au jucat, ea şi librăria
ei, între cele două războaie? Căci
se întâmplă ceva extraordinar în acest
loc. Cei mai importanţi scriitori au
trecut pe aici, la scurtă vreme după
inaugurare, în anul 1915, în plin
război mondial. Printre obişnuiţii
casei se numără, de la început,
Paul Claudel, André Gide, Jean Cocteau,
Paul Valéry, Jules Romains, Léon-
Paul Fargue, Valery Larbaud, Jean
Paulhan (eminenţa cenuşie a Editurii
Gallimard), pentru a nu-i numi decât
pe unii din ei.
Aici ia naştere confreria celor
numiţi les potassons, la sugestia
lui Fargue. Cuvântul, inexistent în
franceză, este creat de Léon-Paul,
care împrumută numele motanului
personal pentru a desemna o categorie
de indivizi definită de Adrienne
Monnier astfel: „Varietate a speciei
umane care se distinge prin gentileţe
şi sensul vieţii. Pentru cei numiţi
potassons, plăcerea este ceva pozitiv:
sunt imediat la curent, plini de bonomie
şi de curaj. Când se adună laolaltă,
totul merge ca pe roate, orice se poate
aranja, toţi se amuză fără efort, lumea
este clară, poate fi străbătută în
totalitate, de la un capăt la altul,
de la monştrii antediluvieni (îi cunoaştem,
eram acolo!) până la sfârşitul timpurilor
când totul reîncepe, cu aceeaşi poftă
şi voie bună”1. Paul Valéry şi Valery
Larbaud făceau parte din acest grup,
precum şi Erik Satie, care compune
un marş în cinstea lor (cunoscut sub
titlul Marche de Cocagne), la care se
adaugă Raymonde Linossier, autoarea
primului text suprarealist (înainte ca
termenul să fi fost inventat), ilustratorul
Daragnès, poetul Léon Pivet ş. a.,
destul de puţini la număr, nu oricine
putea deveni potasson. Confreria
intră în disoluţie în jurul anului 1924,
când primul număr al revistei Commerce
stă să apară, iar relaţiile dintre Fargue,
Larbaud şi Adrienne Monnier devin
încordate din pricina întârzierilor.
Commerce apare vreme de opt
ani graţie prinţesei Bassiano (Marguerite
Caetani), care finanţează cu generozitate
cele (în total) 29 de apariţii. Titlul
revistei este găsit de Paul Valéry,
care publică în numărul inaugural
o Scrisoare, Fargue aduce într-un
târziu primele texte din Epaisseurs,
Larbaud vine cu un eseu care cu
timpul va deveni o carte, Ce vice
impuni, la lecture, iar alături de ei
semnează Saint John Perse şi Joyce,
cu fragmente din Ulysses, traduse
pentru întâia oară în franceză de
Larbaud şi Auguste Morel. Printre
acestea, o parte din monologul lui
Molly Bloom, transpus în limba lui
Voltaire – ce scandal! – fără accente
şi fără semne de punctuaţie. Difuzarea
se face la sediul librăriei, Adrienne
Monnier se ocupă personal, dar numai
de primul număr, după care se retrage,
neputând accepta obiceiul unora
dintre autori (e vorba de Fargue,
desigur), de a întârzia cu predarea
textelor şi mai ales de a le modifica
substanţial direct în tipografie. Adrienne
Monnier va crea propria ei revistă,
Le Navire d’Argent, din care vor
apărea 12 numere (iunie 1925 – mai
1926), unde vor colabora o seamă de
scriitori francezi şi străini: fidelul
Larbaud, dar şi Blaise Cendrars, Saint-
Exupéry, T. S. Eliot, Hemingway,
Italo Svevo (căruia îi este consacrat
un număr), Rilke (adus de tânărul
Pierre Klossowski) şi din nou Joyce,
cu Anna Livia Plurabelle, fragment
din Work in Progress, ce va deveni
mai târziu Finnegans Wake. În ciuda
calităţii şi a admiraţiei pe care o
stârneşte, Corabia de Argint dă
faliment, iar Adrienne Monnier trebuie
să vândă la licitaţie biblioteca personală
pentru a salva librăria.
Vizavi de La Maison des amis des
livres, la numărul 12, se află Shakespeare
&Company – ţinută de Sylvia Beach,
prietenă apropiată a Adriennei Monnier
– o librărie de carte engleză şi americană,
intens frecventată de americanii din
Paris şi de supuşii coroanei britanice.
Ulysses, interzis de cenzură în spaţiul
anglo-american, este editat de Sylvia
Beach în 1922, iar versiunea franceză,
realizată la opt mâini de Auguste
Morel (traducere), Stuart Gilbert
(corector al traducerii), Valery Larbaud
în colaborare cu autorul (revizuire)
vede lumina tiparului la Maison
des amis des livres în 1929. Tot
aici are loc, la sfârşitul anului
1921, o lectură publică din Ulysses
la care, printre alţii, asistă Jacques
Lacan, pe atunci în vârstă de numai
douăzeci de ani. Conferinţa Joyce le
symptôme, ţinută de Lacan în iunie
1975 la Sorbona, cu ocazia simpozionului
Joyce, este ecoul târziu al acestui
eveniment.
În afară de conferinţe şi lecturi
publice – făcute de Gide, Paul Valéry,
Cocteau, Claudel ş. a. – mai există
la librăria Adriennei Monnier o bibliotecă
de împrumut şi un cabinet de lectură,
din care nu lipsesc autorii contemporani,
uneori greu de găsit. Gide ia cunoştinţă
de existenţa librăriei printr-o scrisoare
prin care Adrienne Monnier îi cere
un exemplar din Les nourritures
terrestres, pentru uzul bibliotecii.
”Scrisoarea dvs mi-a adus un pic
de consolare, într-un moment în care
aveam mare nevoie”, răspunde Gide
la 17 decembrie 1916, dezolat că nu
mai are nici un exemplar pe care să-l
ofere librăresei2. Un număr impresionant
de viitori scriitori, la data respectivă
aproape adolescenţi, se înscriu şi
împrumută cărţi de la d-ra Monnier.
Aragon este unul din cititorii cei mai
fervenţi, la numai 19 ani. Printre
aceştia se numără o seamă de nume
astăzi celebre: René Char, Jacques
Prévert, Henri Michaux, Yves Bonnefoy;
alţii erau deja cunoscuţi: Pierre
Reverdy, René Crevel, Michel Leiris,
Antonin Artaud, Walter Benjamin.
Breton vine în uniformă de medic
militar înainte de sfârşitul războiului
însoţit de Apollinaire, altădată asistă
în compania lui Philippe Soupault la
o lectură publică făcută de Jean
Cocteau. Amândoi adoptă o postură
rigidă care „emană ostilitate”3, fără
să exprime vreo critică. (Suprarealismul
nu este pe gustul Adriennei Monnier,
care-i preferă pe Claudel şi pe
Jules Romains). Tzara trimite de la
Zürich primele două numere din
revista Dada, pe care librăreasa le
ascunde cu oroare într-un sertar. La
scurtă vreme, Jean Paulhan o întreabă
dacă a primit revista, căci ar vrea
să o cumpere, la care Adrienne Monnier
îi răspunde că i le poate doar împrumuta,
căci ar vrea să le returneze. După ani
de zile, îl va aprecia, din întreaga
avangardă literară, doar pe Tzara.
Tot Adrienne Monnier a organizat
dineuri rămase celebre în istoria
literaturii interbelice. Se cuvine
menţionat aici dineul oferit cu ocazia
publicării lui Joyce de către propria
ei librărie, în 1929, precum şi dineul
din 1939 care a permis întâlnirea
dintre Sartre (care tocmai publicase
La Nausée) şi Gide. Stéphane Hessel
îşi aminteşte de discuţia dintre cei
doi autori ca despre un eveniment
major. Ba chiar, în plin război,
când lipsurile se făceau simţite tot
mai acut, Adrienne Monnier distribuie
scriitorilor societari alimente trimise
din Argentina de Silvia Ocampo. Dacă
Shakespere &Co îşi închide porţile
în 1941 (S. Beach refuzase să vândă
Finnegans Wake unui ofiţer german),
La Maison des amis des livres
funcţionează fără întrerupere până
în 1951, când Adrienne Monnier se
retrage din viaţa activă.
Ispita de a intra în această casă a
prietenilor cărţii este, deşi irealizabilă
astăzi, de nestrunit. Oare cum era
să-i treci pragul şi să scoţi o carte
din raftul prin care cotrobăie Joyce?
Sau Gide?
____________
1 Adrienne Monnier, Rue de l’Odéon,
Albin Michel, 2009, p. 47-48.
2 Mercure de France, Le souvenir
d’Adrienne Monnier, n° 1109, janv.
1956, p. 104.
3 Laure Murat, Passage de l’Odéon,
Fayard, 2003, p. 37.
